Paloma PETRESCU ■
Motto: „Când frica devine lege, curajul devine revoltă.
„Nu mi-e frică de moarte. Sunt moartă de 47 de ani.” Cuvintele acestea au fost rostite de o femeie din Iran după ce și-a scos hijabul în plină stradă. Nu, nu sunt o metaforă poetică și nici un gest de bravură, sunt un strigăt de revoltă care concentrează povara experienței feminine într-un stat care a transformat viața într-o formă de supraviețuire fără sens.
Prin „47 de ani”, femeia face referire la 1979, anul Revoluției Islamice care a dus la instaurarea Republicii Islamice Iran. Din acel moment, nu doar ordinea politică s-a schimbat, ci și relația dintre stat și individ, mai ales în cazul femeilor. Drepturile civile au fost restrânse, autonomia personală a fost văzută ca abatere, iar viața privată a devenit obiect de control politic. Pentru milioane de iranience, viața a continuat biologic, dar a fost suspendată civic.
Controlul corpului ca politică de stat
În Iran, controlul asupra femeilor nu este un efect secundar al ideologiei religioase, ci una dintre fundațiile regimului. Hijabul obligatoriu funcționează ca instrument politic de disciplinare. Poliția moralității, arestările pentru „îmbrăcăminte necorespunzătoare”, violența fizică și psihologică exercitată asupra femeilor sunt documentate constant de organizații internaționale. Frica nu este un accident, ci un mecanism de guvernare.
Femeia este educată să se teamă de amendă, de arest, de bătaie, de pierderea custodiei copiilor, de stigmatizare. Frica devine o condiție a existenței sale, iar când această frică este impusă timp de decenii, moartea biologică își pierde sensul. De aici fraza: „nu mi-e frică de moarte”.
Mahsa Amini și ruptura ireversibilă
Moartea Mahsei Amini, în septembrie 2022, după ce a fost arestată pentru „purtarea necorespunzătoare” a hijabului, a făcut vizibil un adevăr trăit de mult: violența nu este o deviație a sistemului, ci însăși esența lui. Protestele declanșate sub sloganul „Femeie, Viață, Libertate” au fost răspunsul unei societăți care nu mai putea absorbi încă o crimă prezentată drept „incident”.
Femeile au fost primele care au ieșit în stradă și de data aceasta. Nu ca simbol, ci ca forță. Ele au rupt bariera fricii și au transformat protestul într-un act ireversibil.
Femeile – fermentul revoltei
Femeile nu sunt doar imaginea acestor proteste, ci structura lor de rezistență. Ard hijaburi, își taie părul, filmează, transmit pe canalele pe care le au la dispoziție. Pentru regim, acest lucru este intolerabil. Femeia liberă este cea mai mare amenințare pentru un sistem construit pe controlul corpului și al tăcerii, al fricii.
De aceea, represiunea a devenit rapid extremă: focuri de armă trase în manifestanți, arestări în masă, tortură, violență sexuală în detenție. Mesajul este clar și direcționat în primul rând către femei: dacă revolta cade, ele vor plăti primele.
De la represiune la pedeapsa supremă
În ultimele luni, regimul iranian a trecut la o nouă fază a represiunii: folosirea explicită a pedepsei capitale împotriva protestatarilor. Execuțiile nu mai sunt doar o amenințare abstractă, ci un instrument activ de intimidare.
Cazul lui Erfan Soltani, un tânăr de 26 de ani arestat și el în timpul actualelor proteste și condamnat la moarte într-un proces rapid și netransparent, marchează această escaladare. Condamnarea sa nu este o anomalie, ci un semnal: statul este dispus să transforme protestul într-o crimă capitală.
Această acțiune de forță are un scop limpede, reinstalarea fricii absolute. Moartea nu mai este doar o consecință posibilă a violenței din stradă, ci o sentință administrată rece, juridic, ca mesaj pentru toți ceilalți.
Reacțiile internaționale: condamnare fără putere de stopare
Anunțul execuțiilor iminente a provocat reacții puternice pe plan internațional. Statele Unite au emis avertismente publice dure, iar lideri politici americani au vorbit despre „consecințe serioase” dacă Iranul merge înainte pe această cale.
În Europa, guverne și instituții ale Uniunii Europene au condamnat deschis intenția Iran de a executa protestatari și au discutat extinderea sancțiunilor.
Organizațiile pentru drepturile omului au fost cele mai ferme. Amnesty International, Iran Human Rights și alte ONG-uri au avertizat că procesele sunt accelerate, opace și lipsite de garanții minime, transformând sistemul judiciar într-o armă politică.
În ciuda acestor presiuni, regimul iranian a răspuns prin sfidare, reafirmând că va accelera condamnările și va aplica „pedepse exemplare”. Tensiunea diplomatică a crescut, dar mecanismul represiv a continuat să funcționeze.
Această disonanță scoate la iveală o realitate dură: condamnarea internațională există, dar capacitatea de a opri violența din interior este limitată.
Ce urmează, realist, pentru Iran
Realist vorbind, Iranul intră într-o perioadă de escaladare a unei represiuni prelungite. Regimul a ales să supraviețuiască prin frică extremă, folosind nu doar violența din stradă, ci și justiția ca instrument de exterminare “model”. Din păcate, este foarte posibil ca procesele accelerate și pedepsele capitale să continue, cel puțin pe termen scurt, ca metodă de intimidare colectivă.
Protestele, însă, nu dispar. Ele nu mai sunt doar reacții spontane, ci expresia unei rupturi profunde între societate și stat. Chiar dacă sunt fragmentate, chiar dacă sunt reprimate brutal, ele persistă, alimentate de aceeași forță: refuzul de a mai trăi într-o moarte civilă.
Presiunea internațională va rămâne ridicată, dar, oare va fi insuficientă pentru a produce rapid o schimbare de regim? Condamnările, sancțiunile și avertismentele vor izola și mai mult Iranul, fără a opri imediat mecanismul represiv. Se conturează astfel un scenariu periculos cu cost uman tot mai mare.
În acest peisaj sumbru, femeile iraniene rămân factorul decisiv. Ele sunt cele care au mutat lupta din registrul revendicărilor în cel al demnității. Nu cer concesii, cer libertatea de a trăi!
Dacă această revoluție va fi zdrobită, ele vor fi primele pedepsite. Dar dacă va reuși, Iranul nu va mai fi niciodată același, iar aceasta este cu siguranță o motivație puternică, pentru că o societate iraniană în care femeile nu se mai tem nu mai poate fi guvernată prin frică.
[/responsivevoice]
