Gabriela RADU ■
Motto: “Statul eficient este cel care decide nu care amână.”
Conform legii nr. 500/2002 a finanțelor publice, în România bugetul de stat este elaborat de Guvern și adoptat prin lege de Parlament, înaintea datei de 01 ianuarie a anului pentru care se aplică. Așa spune legea, însă realitatea politică este diferită. Termenul este din nou întârziat, legea eludată fără just temei iar începutul de an găsește România într-o zonă de provizorat fiscal.
Guvernul condus de Ilie Bolojan a avertizat, nu mult după învestire, că bugetul pentru anul 2026 nu va putea fi adoptat în decembrie 2025. Principalul motivul invocat era adoptarea unui pachet legislativ premergător construirii bugetului în sine, cu modificări fiscale care să dea predictibilitatea necesară. În plus, guvernul așteaptă încă decizia Curții Constituționale privind reformarea pensiilor speciale. Angajamentul inițial era finalul lunii ianuarie 2026. Suntem deja în februarie, iar discuțiile pare că sunt blocate.
Nu este prima dată când bugetul de stat va fi adoptat cu întârziere. În 2023 a fost adoptat abia în luna iulie, urmare a tensiunilor politice și negocierilor parlamentare dificile din coaliția de guvernare. Și în anii 2024, 2025, în mod similar, fluctuațiile politice, ezitările decizionale și dezbaterile parlamentare au întârziat adoptarea bugetului de stat. În aceste situații, există prevederea legală care reglementează funcționarea temporară a instituțiilor publice cu fracțiuni lunare din bugetul anterior, adică a douăsprezecea parte.
Nerespectarea termenului legal de adoptare a bugetului de stat crează dificultăți în gestionarea finanțelor publice în primele luni ale anului curent cu consecințe negative economice și sociale.
Efectele macroeconomice se văd în încetinirea investițiilor publice, în special a celor din infrastructură, dar și pentru finanțarea programelor sociale. Pentru mediul de afaceri, incertitudinea fiscală face ca planificarea investițiilor pe termen mediu să devină impredictibilă descurajând atragerea de capital.
Dacă reformele fiscale și structurale nu sunt aprobate la timp, crește presiunea pe deficit și ca atare sporește datoria publică ceea ce reprezintă un risc major, cu atât mai mult cu cât economia României se confruntă deja cu un deficit ridicat.
Incertitudinea fiscală afectează ratingul de țară dar crește și costul împrumuturilor pentru funcționarea statului. În același timp, scade încrederea investitorilor afectând rata de creștere economică pe termen mediu. Aceste efecte sunt în contradicție evidentă cu obiectivul guvernamental de scădere a deficitului, de asigurare a predictibilității și de menținere a ratingului de țară atractiv, pentru investitori.
Cum procedează alte state comunitare? Majoritatea guvernelor europene au un calendar bugetar este strict reglementat, adesea la nivel constituțional, pe care-l respectă fortuit. La ei procedura începe, de regulă, în luna septembrie și se finalizează în decembrie, pentru ca bugetul să intre în vigoare la 1 ianuarie. Franța, de exemplu, a trecut prin experimentul întârzierii adoptării bugetului de stat în 2025-2026 din cauza instabilității politice și a recurs la mecanisme constituționale speciale. Și în Uniunea Europeană există regula “1/12” ca soluție temporară, însă este recunoscută ca fiind una cu riscuri politice și economice asociate, majore.
Cum ar trebui să arate un buget echilibrat pentru 2026?
Bugetul echilibrat, corelat la constrângerile actuale, trebuie să urmărească principii majore:
- respectarea traiectoriei descendente a deficitului bugetar, o absorbție maximizată a fondurilor europene;
- investiții semnificative, acestea fiind „motorul” economiei sănătoase și nu consumul;
- protecție socială țintită către persoanele cu adevărat vulnerabile și nu o asistare generalizată pentru fidelizarea bazinelor electorale;
- măsuri eficiente de stimulare a mediului de afaceri pentru a avea predictibilitatea atât de necesară, fără subvenții nesustenabile pentru clientela politice atribuite în pe bază de partizanat.
Bugetul anului 2026, construit pe aceste principii majore, e musai unul de consolidare fiscală inteligentă. Obiectivele măsurabile ale construcției bugetare ar trebui să fie îndreptate spre:
- atingerea cotei angajate de deficit;
- o datorie publică stabilizată sub 50% din PIB;
- o creștere graduală a veniturilor bugetare spre 35% din PIB;
- un minim de 8% din PIB destinat investițiilor publice;
- o absorbție de peste 95% diin fondurile UE disponibile anual;
În aceste zile, politicieni și specialiști se concentrează pe cheltuieli, pe reducerea acestora. România are structural o problemă legată nu doar de cheltuieli ci și de venituri. Tăierile masive, creșterea de taxe sau renunțarea la unele investiții importante nu sunt cele mai potrivite căi de echilibrare bugetară. În locul acestor soluții simpliste ar trebui ca administratorii temporarii ai țării din Palatul Victoria să se concentreze pe creșterea colectării veniturilor, prioritizarea cheltuielilor, protejarea investițiilor în infrastructură și controlul deficitului prin împiedicarea risipei.
Filosofia noului buget ar trebui să fie tranziția de la consum la investiții, de la excepții la reguli stabile, de la parada de angajamente și promisiuni la absorbție reală a fondurilor europene prin investiții multiplicatoare în economia națională.
Guvernul trebuie să aibă în vedere necesitatea stabilității și corectitudini fiscale în aplicarea politicii sale privind veniturile statului. O necesitate prioritară extremă este urgentarea procesului de digitalizare completă a ANAF. Creșterea eficienței colectării este în directă corelație cu acest proces, alături de combaterea evaziunii fiscale în sectoarele cu risc ridicat și reducerea decalajului la încasarea de TVA de către stat cu cel puțin trei puncte procentuale.
Politica sănătoasă a statului de venituri impune un sistem fiscal predictibil care să mențină cotele de impozitare, să elimine gradual excepțiile fiscale nejustificate și să introducă stimulente fiscale doar pentru investiții productive. Reforma managementului corporativ este altă măsură care poate să susțină corectitudinea fiscală în domeniul veniturilor statului.
Observ însă că la politica de cheltuieli se manifestă cele mai multe divergențe între partenerii coaliției iar guvernul dovedind că nu găsește un limbaj comun. Principiile unei politici de cheltuieli dintr-un bugetar echilibrat pentru anul 2026 ar trebui să se bazeze chirurgical pe prioritizarea cheltuielilor și pe eficiență.
Domeniul investițiilor publice devine un pilot central al politicii de cheltuieli, guvernul trebuind să se ghideze după principiul “investiții pentru proiecte mature cu surse clare de finanțare”. Vor trebui să existe capitole distincte de cheltuieli pentru investiții în infrastructura mare de transport, atât de necesară creșterii conectivității României, pentru continuarea programului Anghel Saligny (apă, canal, gaz, drumuri locale) și pentru obiective majore în domeniul energiei, securității energetice și tranziției verde.
De mult prea mulți ani, două domenii strategice sunt declarate priorități naționale, deși în realitate au fost mereu “Cenușărele” bugetului: Educația și Sănătatea. Este necesar ca educația să fie tratată ca investiție strategică și să i se aloce în mod real 5-6% din PIB. Orientarea către modernizarea infrastructurii școlare, pentru creșterea calității actului educațional, pentru digitalizare și dezvoltarea competențelor necesare pieței muncii sunt pilonii unei construcții instituționale solide în domeniu. De la sănătate românii așteaptă servicii accesibile și eficiente. Dacă guvernul alocă pentru bugetul de stat 6-7% din PIB, atunci se vor putea realiza așteptatele investiții în spitale și centre medicale.
Cheltuielile pentru protecția socială a persoanelor vulnerabile trebuie să aibă ca obiective echitatea și sprijinul țintit, nu generalizat. Alocarea unui procent de 11-12% din PIB va permite sprijinul eficient pentru persoane vulnerabile, chiar prin indexări predictibile, nu populiste. Eficiența sistemului de protecție socială va trebui să elimine suprapunerile de beneficii, dar să asigure combaterea sărăciei.
Administrația publică: reformă sau terapie de șoc?
În ultimele luni, sectorul administrației publice a fost frecvent prezentată ca o „povară bugetară”. În mod simplist, s-a dat de înțeles că o administrație eficientă înseamnă mai puțini oameni angajați; o astfel de abordare nu doar că e simplistă ci periculoasă, de-a dreptul!
La noi, problema majoră în administrația publică nu este atât numărul angajaților ci mai degrabă suprapunerile de atribuții între instituții și între angajați; responsabilități neclare sau generale, proceduri stufoase, paralele sau inexistente și evident lipsa controlului și a monitorizării.
Digitalizarea, un proces atât de important și necesar este pare mai degrabă slogan politic și marotă. Digitalizarea nu este echivalentul unui snop de fișiere trimise prin poșta electronică! Este atât de necesară interoperabilitatea reală între bazele de date ale instituțiilor publice, ale administrației centrale și locale! Atât guvernanții cât și angajații din administrația publică trebuie să înțeleagă că digitalizarea nu înseamnă obligatoriu concedieri ci eliminarea muncii repetitive și transferul efortului uman către activități cu valoare adăugată.
O vulnerabilitate majoră a administrației publice este lipsa profesionalizării managementului public; administrația publică are mulți funcționari și mai mulți manageri dar, din păcate, puțini dintre ei sunt competenți. Reducerea numerică brutală, în spiritul sloganului “se desființează x posturi” nu produce manageri mai deștepți și nici nu sporește calitatea și eficiența serviciilor furnizate.
Mai degrabă derulezi programe reale de formare și reconversie profesională, dispui ieșiri naturale din sistem prin pensionări și transferi personalul din zone supraîncărcate către cele critice. Astfel prezervi bruma de competență pe care statul a dobândit-o, cât de cât.
Funcționarul din administrația publică este sufocat de legislație și proceduri stufoase și contradictorii. În plus, responsabilitate juridică a funcționarului este disproporționată față de rolul și locul său, de multe ori acestuia fiindu-i frică să-și exercite obligația autorizării prin semnătură. O simplificare a legislației și a procedurilor ar eficientiza munca tuturor. Se spune funcționarilor că disponibilizările se vor face doar în urma unui proces de evaluare a performanței. Din păcate și actualul guvern pare a înțelege că evaluarea performanței coboară doar la nivelul angajatului din administrației. O astfel de abordare transformă procesul într-o vânătoare de oameni, când, de fapt, evaluarea ar trebui să fie la nivel instituțional: la primării, agenții, direcții, cu ierarhizări bazate pe rezultate și finanțare corelată cu performanța.
O reformă eficientă a administrației publice nu este o terapie de șoc. Ea trebuie să se realizeze în decursul a trei – cinci ani, cu obiective clare și coerente și un proces de monitorizare continuu care poate aduce soluții de contracarare a provocărilor determinate de parcursul procesului. Știți că „planul de acasă, rar se potrivește cu cel din târg”, spune o vorbă românească veche.
Altfel, prin disponibilizări rapide efectele vor fi contradictorii și total diferite față de așteptări: creșterea șomajului, radicalizare politică a funcționarilor versus cetățeni- alegători, cu scăderea capacității de funcționare a statului. Efecte exact inverse scopului propus! Guvernul trebuie să înțeleagă că statul eficient nu este neapărat unul emaciat ci mai bine organizat, mai digitalizat, mai profesionalizat.
Bugetul nu este un exercițiu tehnic, contabil. Este cel mai important act politic al unui guvern. Faptul că acest act politic este tratat cu superficialitate și că aprobarea sau întârzierea votării lui a devenit obiect de șantaj pentru satisfacerea intereselor politice de grup din partea PSD, spune foarte multe despre calitatea politicienilor cărora le-am dat mandat electoral în baza căruia guvernează.
Fără o disciplină care să însemne transparență bugetară, angajarea cheltuielilor cu respectarea regulilor aprobate și o monitorizare pentru corecția inerentelor tentative de abatere, România nu va cunoaște creștere economică sustenabilă, îmbunătățirea serviciilor publice sau convergență cu politicile și celelalte economii ale Uniunii Europene.
Și mă întreb, va fi și legea bugetului pentru 2026 asumată prin răspundere a Guvernului? Oare parlamentarii cu ce ocupă?
[/responsivevoice]
