Marius TEJA ■
II.Biografie
Grigore Tocilescu s-a născut la 26 octombrie 1850 la Fefelei (jud. Prahova), în Principatul Țării Românești, în familia fostului ofițer George Tocilescu, proprietar de terenuri în București, bunicul său postelnicul Răducanu Tocilescu contribuind la reorganizarea Arhivelor Statului.
După studiile primare la Ploiești și medii la București (bursier al statului la colegiul „Sfântul Sava”), el a absolvit Facultatea de Drept a Universității București în perioada 1868-1874 cu teza de licență Despre legat în dreptul roman și în dreptul român, fiind nevoit să se întrețină ca funcționar ministerial. Preferința pentru istoria antică i-a fost inspirată de profesorul său, arheologul Alexandru Odobescu (1834-1895), la a cărui înmormântare a rostit un discurs din partea Academiei, în care recunoștea că: „(…) el a fost cel dintâi care m-a îndrumat pe calea frumoasă a ştiinţei anticare; (…); el a rămas magistrul meu şi după ce am ajuns colegul său”.
S-a căsătorit în 1874 cu fiica unui bancher bucureștean.
Primind o bursă de la Ministerul Învățământului condus de Titu Maiorescu, în anii 1875-1877, Tocilescu a studiat limbile slave (F. Miklosich și A. Leskien) la Universitatea din Praga, unde a obținut și doctoratul în filosofie (secția istorică) și, apoi, s-a specializat în istorie antică (C. Hoefler) și epigrafie (O. Hirschfeld) la Universitate din Viena.
La întoarcerea acasă, din însărcinarea guvernului, el a efectuat călătorii de studii în Bulgaria (1877), Rusia (1878), Franța (1879-1881 la College de France, Hautes Etudes și Sorbonne din Paris, cu epigrafiștii L. Renier și R. Cognat), Italia (Institutul de Arheologie Roma, 1891), Anglia și Germania, pentru a descoperi documente de istorie medievală românească în arhivele și bibliotecile europene.
Întemeietor al școlii românești de epigrafie (știința auxiliară a istoriei privind studiul inscripțiilor) și arheologie, Tocilescu a predat cursul de Istorie antică, antichități greco-romane și epigrafie la Universitatea din București și a ocupat funcția de director al Muzeului Național de Antichități din București (azi secție a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”), din 1881 până la decesul său din 1909. În cele 650 de pagini ale lucrării Monumentele epigrafice şi sculpturale ale Muzeului de Antichităţi din Bucureşti (1902 și 1908), a reușit să publice doar piesele colecționate până în 1881. În perioada 1882-1909, el a fondat şi a condus „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie” și a condus și revista „Tinerimea română”. Ca arheolog, Tocilescu a lucrat pe șantierele din Dobrogea (după Unirea din 1878) și pe limes-ul transalutanus (frontiera fortificată romană de pe râul Olt). Legea de înființare a Comisiunii Monumentelor Istorice (1892) prevedea ca unul din cei trei membri numiți era directorul MNA, în acel moment G. Tocilescu.
Tocilescu a reprezentat cu cinste România la congresele istoriografice din Europa, fiind ales și membru al societăţilor de arheologie din Paris, Orleans, Bruxelles, Roma, Atena, Odessa şi Moscova.
Conform manuscrisului cursului universitar Antichități din 1902, Tocilescu înțelegea prin „antichități” instituţiile antice, împărțite în trei categorii: militare (organizare şi tehnică), financiare (numismatică) şi juridice.
Într-o opinie critică la adresa rigurozității metodei științifice a lui Tocilescu, N. Iorga (1911) îl considera pe Tocilescu „unul din cei din urmă reprezentanți ai școlii romantice apusene”.
Pe de altă parte, iată câteva sfaturi fundamentale ale magistrului pe care arheologii le respectă și azi: ,,procură-ţi un ciur cu care în prezenţa Dtale să se strecoare pământul f … ] spre a găsi obiecte ( .. . ] nu dărâma vreun zid, nu sparge vreun obiect şi notează într-un ziar pe fiecare zi ceea ce sapi şi ceea ce se găseşte, ca şi locul unde s-a[u] găsit obiectele”.
Istoricul a fost și coautor al celor 5 volume din Marele dicționar geografic al României, apărute în anii 1898-1902, precum și culegător de folclor, publicat în 2 volume în 1900.
De asemenea, istoricul a avut onoarea de a face parte din conducerea Ateneului Român, Societății istorice române și a Societății române de geografie și a deținut două posturi în Ministerul Învățământului: secretar general (1881-1885) și inspector general (1885-1890).
Ca o încununare a activității sale științifice, Tocilescu a fost ales membru corespondent al secției literare a Academiei Române în 1877 și membru titular în 1890. În cel mai înalt for științific al țării, el a deținut funcțiile de președinte al secției literare (1899-1901), al secției istorice (1901-1903) și vicepreședinte al instituției (1907-1909). Academia l-a distins cu Premiul „Al. Odobescu”, în 1877 pentru teza de doctorat Dacia înainte de romani, şi cu premiul „Năsturel-Herescu” în 1882.
Cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani a fost publicat ziarul cu număr unic „Grigorie Gr. Tocilescu: Omagiu, 26 octombrie 1900”, redactat de către studentii săi și la care au colaborat și regele Carol I, George Ion Lahovary, B. P. Hasdeu, G. lonescu-Sion, Radu R. Rosetti, gen. C. I. Brătianu, Prosper Castanier, Theodor Mommsen, Louis Ratisbonne, E. Nageotte, Otto Schmidt, K. Cichorius și E. Bormann.
A fost decorat cu ordinele românești „Carol I”, „Coroana României” și „Steaua României”, precum și cu Legiunea de Onoare (Franța) și Vulturul Roșu (Germania).
În politică, el s-a remarcat ca membru al Partidului Conservator, obținând mandate succesive de senator din 1888 până la moartea sa.
Grigore Tocilescu a decedat ca urmare a unei boli cardiace la 18 septembrie 1909, la București, fiind înmormântat în cimitirul Bellu din capitala Regatului României. Într-un articol consacrat evenimentului funebru, ziarul „Tribuna” din Arad (Austro-Ungaria) deplângea dispariția eruditului astfel : „(…) Dispariţiunea lui Tocilescu produce un gol pe tărîmul activităţii ştienţifice române şi mai ales Universitatea şi Academia română vor resimţi acest gol. Numele lui va străluci înainte şi după stingerea spiritului său atât de luminat şi noi ne vom mândri pentru toate timpurile cu producţiunea valoroasă a lui Grigore Tocilescu.”
După moartea prematură a savantului, arhiva sa (inclusiv corespondența) a fost cerută cu insistenţă familiei pentru a fi predată MNA, ministerul instrucţiunii publice instituind o comisie însărcinată cu preluarea documentelor. Ca urmare, documentele privind activitatea sa științifică au revenit MNA, iar cele personale Bibliotecii Academiei Române, deși s-a constatat apoi că, în multe cazuri, cele două criterii se suprapuneau.
În decembrie 2025, Banca Națională a României a aniversat 175 de ani de la nașterea savantului prin lansarea unei monede de argint în valoarea nominală de 10 lei. Aversul monedei prezintă o imagine a monumentului de la Adamclisi, inscripția România în arc de cerc, anul de emisiune, stema României și valoarea. Pe reversul monedei aniversare se redau portretul, numele și anii între care a trăit arheologul.
II. G. Tocilescu și Dobrogea antică
Arheologul, epigrafistul și profesorul universitar G. Tocilescu a fost inițiatorul cercetărilor arheologice în Dobrogea, efectuând săpături pe șantierele de la Tropaeum Traiani (Adamclisi/Constanța), Tomis (Constanța), Troesmis (Turcoaia/Tulcea), Callatis (Mangalia) și Axiopolis (Cernavoda).
În cursul activității sale științifice cu subiect dobrogean, el a publicat peste 600 de inscripţii grecești și latine și cea dintâi hartă arheologică a Dobrogei.
Cele 60 de așezări și cetăţi grecești și romane identificate în Dobrogea au reprezentat subiectul comunicării Fouilles et Nouvelles Recherches Archeologiques en Roumanie, ținută la Paris, la 2 iulie 1898. În activitatea de identificare a monumentelor și siturilor arheologice, el a fost ajutat de inginerul topograf Pamfil Polonic și a publicat în „RIAF” articolul Monumente epigrafice şi sculpturale din Dobrogea în 1882 și 1883.
Descoperirile epigrafice au fost publicate în „Archaeologisch-epigraphische Mitteilungen aus Oesterreich-Ungarn” din Viena, în seria Neue Inschriften aus der Dobrrutscha. În primul articol din 1884, au fost prezentate inscripții de la Durostorum (Silistra), Capidava, Troesmis, Tropaeum Traiani, Istropolis, Callatis şi Tomis, iar în 1887 inscripții de la Durostorum Altinum (Oltina), Carsium (Hârșova), Seimenii Mari, Axiopolis, Cius, Troesmis, Callatis, Babadag, Arrubium (Măcin) şi Medgidia. De asemenea, inscripțiile au fost publicate în volumul III din Corpus Inscriptionum Latinarum, editat de Academia de Științe din Berlin, care l-a premiat cu o medalie de aur.
În Dobrogea, Tocilescu a făcut și descoperiri numismatice, sculpturale și arhitecturale și creștine, respectiv bazilici și obiecte de cult din secolele IV-VI.
Cu excepția descoperirilor de la Adamclisi, el nu a considerat stadiul săpăturilor suficient de avansat pentru a publica rezultatele, dar a prezentat rapoarte preliminare periodice la Academie des Inscriptions et Belles-Lettres de Paris (1892-1899), care au fost publicate în 1900 în volumul Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie, însoțită de o hartă arheologică a României realizată de P. Polonic.
Descoperirile de la Adamclisi i-au adus lui Tocilescu consacrarea științifică națională și europeană.
Continuatorul său pe șantierele arheologice dobrogene a fost academicianul Vasile Pârvan (1882-1927), care i-a succedat și la MNA și CMI.
La Constanța, Tocilescu a participat la manifestările „cercului literar Ovidiu„, întemeiat în 1897 de intelectuali locali.
1.Tropaeum Traiani
Prin săpăturile arheologice începute în 1882 și care au durat 12 ani, Tocilescu a dezvelit monumentul triumfal roman Tropaeum Traiani, semnalat de călători străini în secolul XIX.
Inițial, Tocilescu s-a gândit la o victorie a împăratului Valens împotriva goților din secolul IV, dar și-a schimbat opinia în 1889, după descoperirea completă a unei inscripții care definea monumentul ca un omagiu adus în 109 de împăratul Traianus (98-117) soldaților romani căzuți în sângeroasa victorie obținută aici împotriva dacilor și sarmaților în primul război dacic (101-102). Aliații barbari lansaseră o diversiune în provincia Moesia Inferior(Dobrogea și Bulgaria dintre Dunăre și Balcani), pentru a slăbi presiunea romană pe frontul principal din Transilvania.
Ipoteza lui Tocilescu a fost susținută în străinătate de Otto Bendorf (1838-1907), Georg Niemann (1841-1912), Franz Studzniezka (1860-1929), Eugen Petersen (1836-1919), S. Reinach (1858-1932), Wilhelm Dorpfeld (1853-1940), Giulio Giglioli (1886-1957), M. Picard și Roberto Paribeni (1876-1956), iar în România de Teohari Antonescu (1864-1910/Universitatea Iași), academicianul Vasile Pârvan (1882-1927), Paul Nicorescu (1890-1946), Radu Vulpe (1899-1982/Universitatea Iași/Universitatea București), academicianul Emil Condurachi (1912-1987), academicianul Dionisie M. Pippidi (1905-1993) și Florea Bobu Florescu. În schimb, Arthur Furtwangler (1896) pretindea că Traian doar își pusese inscripția pe monumentul care omagia victoria din anul 29 î. H a romanului Marcus Licinius Crassus împotriva geților dobrogeni și a bastarnilor de la nord de Dunăre, iar C. Cichorius (1904), W. Jenecke (1919) și Silvio Ferri (1933) admiteau parțial originea traianică a monumentului, polemica începând din timpul vieții lui Tocilescu.
Numeroase piese sculptate prăbușite sau risipite prin satele și cimitirele turcești din zonă au fost transportate la MNA, în 1885 punându-se problema reconstituirii monumentului la București. În anii 70 ai secolului XX, piesele au fost returnate muzeului întemeiat în acest scop la Adamclisi.
Monumentul triumfal a fost subiectul a nouă lucrări ale istoricului între 1882 și 1909, între care: Castrul Tropaeum Traiani de la Adam Clisi, 1892; Monumentul de la Adamclisi, în colaborare (epigrafia) cu vienezii O. Benndorf (sculptura) și G. Niemann (arhitectura), în română și germană, Viena, 1895; Despre monumentul de la Adam Clisi şi diferitele păreri ale originii lui, 1909. Trei comunicări au fost ținute la Paris și reluate în 1900 în volumul Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie: Sur le Monument Triomphal de l’Epereur Trajan a Adam-klissi (Dobroudja) et la Viile de Tropaeum Trajani (8 iulie 1892), Nouvelles Recherches sur le Monwnent de Tropaeum (21 iulie 1893) și La Mausolee d’Adam-klissi (iulie 1896).
Pe acest subiect Tocilescu a conferențiat la Roma, Paris, Orleans, Abbeville, Londra, Viena, Dresda, Koln, iar la 15 aprilie 1893, a conferențiat la Ateneu, în prezența regelui Carol I, publicând comunicarea în „RIAF”. În 1891 și 1892 a călătorit în Italia pentru studii comparate în privința monumentului.
Cu ocazia comemorării a zece de la moartea sa, săptămânalul „Universul literar” observa într-un articol consacrat savantului: „(…) Opera cea mai de căpetenie însă şi care-i nemureşte numele mai mult decât toate celelalte, este reconstituirea istorică dela Adam-Klissi. Aci a concentrat el în сѳі din urmă vreo douăzeci de ani din viată, toată strădania şi toată uriaşa lui putere de muncă, până ce a izbutit să desluşească din negura vremei, ceea ce stă astăzi desluşit înaintea ochiJor noştri. (…)”
2. Civitas Tropaei Traiani
După încheierea cercetărilor de la monumentul triumfal, în perioada 1891-1909, Tocilescu a efectuat 12 campanii de săpături la așezarea romană situată la 1,5 km de monument, care s-au desfășurat fie în perioada iunie-august, fie în perioada aprilie-noiembrie.
Cercetările sale sunt documentate de arhiva sa de la Biblioteca Academiei Române și de arhiva MNA de la Institutul Național de Arheologia „Vasile Pârvan” din București.
Tocilescu a supravegheat lucrările doar în primul an, apoi, ca urmare a multitudinii obligațiilor sale și a stării sănătății, a delegat autoritatea unor diriginți de șantier: topograful P. Polonic în 1892-1893, H. Jacobi (Germania) și J. Fakler din București în 1895-1896, J. Fakler și O. Richter în 1897, E. Frollo (Italia) în 1904, E. Frollo și V. Richter în 1905, G. von Kube (Germania) în 1906, arhitectul V. Mironescu în 1907 și arhitectul V. Brotz (Germania) în 1908-1909. În consecință, cercetările nu au avut caracter sistematic și de continuitate, mai ales că doar H. Brotz și arhitectul Spiridon Cegăneanu erau inițiați în arheologie.
Mâna de lucru se baza pe unitățile militară din zonă, în baza colaborării cu ministerul de război, dar au fost angajați și civili.
Tocilescu a sesizat pe platou, „pe care crescuse o pădure de mărăcini”, între „grămezile mari de dărâmături – turnurile de la zidul înconjurător al cetății” (BAR, mss 5128) și drumul principal al cetății, „o vâlcea plecând de la mijlocul zidului înconjurător despre apus conduce drept spre răsărit”. După topografierea ruinelor, arheologul a început săpăturile pentru dezvelirea zidului de incintă din blocuri cubice, a 24 de turnuri, a 4 porți cu câte 2 turnuri, străzii principale, a edificiilor publice (temple, băi). Un uriaş tumul din apropiere, care depăşea ca dimensiuni miezul monumentului triumfal, l-a considerat ca aparţinând unei căpetenii barbare, pe baza craniului, a unor oase şi a doi cercei din argint.
Descoperirea a două inscripții, una, în 1891, dedicată lui Traian de localnici în 116, cu numele Tropaeum Traiani, și cea pusă în 316 de co-împărații Constantin cel Mare (306-337) și Licinius (Est, 308-324) la reconstrucția cetății, l-au determinat pe istoric să încerce să reconstituie vechea așezare fondată de Traian și reconstruită de Constantin cel Mare.
Dar descoperirile sale au fost valorificate abia în 1911 de succesorul său V. Pârvan. Chiar dacă în epocă nu se introdusese încă cercetare stratigrafică, cu puțin timp înainte de moarte, Tocilescu a avansat ipoteza părăsirii orașului după atacul avar de la începutul secolului VII.
Săpăturile au degajat și patru bazilici paleocreștine intramuros.
Basilica A, simplă sau forensis, a fost prima descoperită, în 1891, fiind amintită de Tocilescu în raportul său anual înaintat ministrului la 2 ianuarie 1902.
Basilica B, de marmură sau episcopală, a fost cercetată în 1896, fiind descrisă într-un jurnal de săpătură detaliat, nesemnat, în limba germană și în cinci scrisori adresate de la Adamclis de von Cube lui Tocilescu. Un raport al lui H. Brotz către Tocilescu permite ipoteza continuării lucrărilor în 1908.
Basilica C, cisternă sau dublă, a fost identificată de Polonic în 1892, Tocilescu presupunând întemeiat că inițial construcția fusese o cisternă. Lucrările au fost reluate în 1904 de E. Frollo, al cărui jurnal de șantier se păstrează la Biblioteca Academiei, unde se află și jurnalul lui V. Mironescu din 1907. În 1908-1909 au fost descoperite morminte și o incintă zidită, care înconjura bazilica și necropola.
Basilica D, bizantină sau cu transept, a fost descoperită, tot conform lui Polonic, tot în 1891. Un autor necunoscut, probabil Tocilescu, al unui raport rezumativ din 1897, menționează și dezvelirea străzii din fața bazilicii.
În cercetările de la cetatea lui Traian, continuatorul său a fost istoricul George Murnu (1868-1957).
3. Tomis
Tocilescu a efectuat săpături în necropola orașului Tomis în perioada 6 mai – 1 iulie 1890, cercetările fiind documentate în arhiva MNA. Intransigenţa directorului MNA în aplicarea Regulamentului din 1874 a venit în conflict cu ambiţia prefectului de Constanţa de a înfiinţa un muzeu în orașul port și, în consecință, cercetările s-au desfășurat într-o atmosferă tensionată. Reprezentantul guvernului în teritoriu a refuzat să ajute pe muzeografi să strângă inscripţiile şi piesele descoperite, dar a angajat 10 oameni care să „scormonească” (termenul lui Tocilescu) mormintele pentru a găsi obiecte. Ca urmare, au fost distruse circa 30–40 de morminte, din al căror inventar au fost predate MNA doar două vase de sticlă şi un opaiţ de bronz. Punctul culminant al disputei a fost atins la 14 iunie, când prefectul l-a anunțat pe directorul MNA că orice săpătură se va face doar cu aprobarea sa şi în prezența unui poliţist, autorizat să preia obiectele descoperite, sub pretextul jignitor al asigurării împotriva unor furturi din partea custozilor MNA sau chiar a lui Tocilescu. În aceste condiții nefavorabile, Tocilescu a trebuit să suspende cercetările. Un inventar sumar al numeroaselor şi diverselor piese (283 vase) descoperite în cele 85 de morminte dezvelite în „excursie” (termenul lui Tocilescu) a fost înaintat ministrului la 23 iulie. Lista pieselor nu conţine descrieri, nepotrivite unui raport oficial, dar enumeră tipurile de obiecte. Deşi nu au fost introduse în circuitul lucrărilor de specialitate, piesele de inventar și osemintele au fost accesibile, fiind expuse în dulapul VIII din muzeu şi enumerate având drept criteriu ordinea în care erau aşezate în Catalogul MNA din 1906.
În 1889 a ținut conferința Tomis în epoca greco-romană.
Cercetările au fost reluate printr-un sondaj în 1897, cu ocazia începutului lucrărilor de modernizare a portului Constanța, dar acum Tocilescu a delegat autoritatea sa unui vechi colaborator amator, locotenentul D. M. Ionescu, care va folosi militari la săpăturile din port și din oraș. Relațiile cu prefectura au cunoscut și momente mai bune, ca în anii 1899, 1905 și 1906, când aceasta a predat muzeului patru monede de aur provenite probabil din port şi unica piesă recuperată din inventarul mormântului de la Satişchioi (azi Crucea) – o brăţară de aur cu piatră vişinie, de 115 grame. Dar Tocilescu supraveghează situaţia prin intermediul profesorilor, în 1901 solicitându-i directorului gimnaziului din Constanţa să-i telegrafieze despre continuarea săpăturilor la clădirea monumentală ce fusese descoperită în port.
Comerţul ilicit cu antichităţi din orașul de pe malul mării, semnalat de directorul MNA prin memoriul din 2 mai 1897, a luat ulterior amploare. O scrisoare a delegatului muzeului din 7 februarie 1907 prezintă situaţia observată într-o călătorie efectuată în judeţ în perioada 31 ianuarie – 6 februarie: speculanții de monede şi obiecte antice aveau chiar sprijinul autorităţilor, care le cumpărau cu preţuri imense pentru a întemeia un muzeu în oraş (care consta din câteva obiecte pe masa din cabinetul prefectului şi câteva pietre sub scara prefecturii), în timp oficialii judeţeni aveau ordin de a refuza sprijinirea reprezentanţilor MNA.
Dar tenacitatea lui Tocilescu dă roade și, la 26 iulie 1906, chiar prefectura înaintează o copie a procesului-verbal al poliției din 10 iulie. Documentul consemna descoperirea și descrierea a două sarcofage de către Direcția Construcției Portului Constanța, oasele fiind îngropate de DCPA, iar cele două monede de aramă predate MNA.
Apoi, în octombrie 1907, cu ocazia construirii unor cazărmi în oraș, au fost descoperite câteva morminte antice. Cele „două memorii și schițe de plan” realizate de arhitectul Hoznik la cererea ministrului de război și obiectele descoperite sunt trimise ministerului învățământului care îl informează pe Tocilescu la 30 octombrie.
4. Axiopolis
Arhivele Tocilescu și Polonic menționează că cercetările din așezarea de pe malul Dunării au avut loc în anii 1898-1899, când au fost întrerupte lucrările de la Civitas Tropaei Traiani. În iulie 1898, Polonic informează că era așteptată chiar vizita regelui.
Tocilescu a descoperit obiecte și ruine datate începând cu epoca neolitică și sfârșind cu cea bizantină (sec. VI-VII). Iniţial, el a identificat două aşezări, însă descoperirile ulterioare au indicat și existenţa unei a treia. Acestea i-au permis lui Tocilescu să schiţeze 5 faze ale istoriei oraşului: preistorică, romană timpurie, constantiniană, iustiniană și slavo-bulgară.
Prima știre a descoperirii cetăţii Axiopolis a fost publicată de revista „Familia” din Oradea (Ungaria), la 4 octombrie 1898. Apoi, în acelaşi an, Iosif Vulcan își publică, şi în aceeaşi revistă, jurnalul de călătorie și prezintă detaliat rezultatele cercetărilor întreprinse de Tocilescu la Axiopolis şi la Adamclisi.
Un articol despre săpăturile de la Axiopolis a fost publicat în 1903 la Berlin, în volumul omagial dedicat magistrului său Otto Hirschfeld,
5. Callatis
Conform arhivei personale a lui Polonic, cercetările din orașul-port au avut loc în octombrie 1901, când Tocilescu a descoperit la Callatis și la Tomis 10 inscripții grecești și latine.
În vara anului 1902, Tocilescu revine la Mangalia, alertat de faptul că localnicii exploatează un tumul din apropiere ca pe o carieră de piatră. Deşi cele două morminte din movilă au fost jefuite şi piesele au dispărut, arheologul descoperă totuşi, ,,după minuţioase săpături, un inel de aur cu piatră scumpă şi o rosetă de argint de la caseta care desigur conţinuse giuvaerele bogatei femei ce fusese acolo îngropată alăturea de soţul ei”.
6. Troesmis
Imediat după preluarea funcției de director MNA, a efectuat sondaje arheologice la Troesmis.
În 1883, magistrul publică primul său studiu arheologic, Monumente epigrafice şi sculpturale din Dobrogea, care reia cele 55 de inscripţii de la Troesmis publicate de francezul Ernest Desjardins (1814-1886) şi de germanul Theodor Mommsen (1817-1893). Elementul inedit este reprezentat de cele 11 inscripţii de la Troesmis, intrate în colecţia M.N.A. după 1873, data apariţiei volumului III din Corpus Inscriptionum Latinarum (Academia Berlin), dintre care 6 au fost aduse de către Tocilescu, după sondajul din 1881.
Ca urmare a adoptării în 1892 a Legii pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, istoricul a obținut crearea unor rezervații arheologice la Troesmis și Adamclisi.
7. Valurile de pământ
Cele trei lucrări de fortificații paralele care traversează Dobrogea de la Cernavoda la Constanța (axa vest-est) au fost cercetate de Tocilescu în 1897-1898, fiind topografiate de P. Polonic, care a alcătuit și harta fortificațiilor.
Într-o comunicare ținută la 27 octombrie 1897 la Academie des Inscriptions et Belles-Lettres de Paris, Tocilescu a constatat că valurile datează din perioade diferite; inițial a fost ridicat valul mic de pământ, cu fața la sud, de către daci, apoi valul mare de pământ, orientat spre nord, atribuit lui Traian, și, în sfârșit valul de piatră, pe care îl data în epoca lui Constantin cel Mare. Cercetările din secolul XX au arătat că datările sunt nesustenabile, dar ordinea cronologică a rămas cea stabilită de Tocilescu.
Valurile au constituit subiectul comunicărilor de la Paris: Fouilles et Nouvelles Recherches Archeologiques en Rounanie (22 iulie 1898) și Les Valums de Cernavoda a Constantza dans la Dobroudja/lnscriptions Inedites (27 octombrie 1899), reluate în 1900 în volumul Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie.
8. Insula Șerpilor
Imediat după preluarea funcției de director MNA, Tocilescu a efectuat sondaje arheologice în insula Șerpilor.
III. Bibliografie
***, Grigore Tocilescu, „Tribuna”, Arad (Ungaria), 24 Septemvrie/7 Octomvre 1909, p. 1-2
***, Grigore Tocilescu, www.arheologi.ro
***, Grigore Tocilescu, Muzeul Național de Istorie a României, https://galeriaportretelor.ro/
Achim Irina, Grigore Tocilescu și antichitățile creștine de la Tropaeum Traiani , în „Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie”, București, 2007, tomul 58, nr. 3-4, , p. 195-210, https://scivajournal.ro/
Avram A., Grigore G. Tocilescu (1850–1909) – arheolog şi epigrafist, „Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie”, București, 1992, tomul 43, nr. 2, p. 139–144.
Boboc Alexandru, Arheologul Grigore Tocilescu, omagiat de BNR printr-o monedă aniversară la 175 de ani de la naștere, „Basilica”,26 decembrie 2025, www.basilica.ro
Bogdan-Cătăniciu Ioana, Grigore Tocilescu – întemeietor al şcolii de arheologie românească,
”Ephemeris Napocensis”, Cluj-Napoca, I, 1991, p. 189–195. Comunicare ținută la sesiunea Academiei RSR închinată lui Grigore Tocilescu, 14 februarie 1986.
Bratu Ruxandra și Bădiţă Cerasela, O personalitate pe zi: Grigore Tocilescu, istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist, „Agerpres”, București, 18 septembrie 2019, www.agerpres.ro
Măgureanu Despina, Despre oameni și pietre… Epistole dobrogene către Grigore G. Tocilescu, „Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie”, București, 2019, tom 70, 1-4, pp. 151-179.
Mecu Mijomir, GRIGORIE G. TOCILESCU (1850-1909), iniţiatorul arheologiei clasice ştiinţifice în România, în A. Barnea & E. Gheorghe & C. Matos (coord.), Arheologia clasică în România: primul secol, Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003, https://biblioteca-digitala.ro
Oța Liana, Cercetările lui Grigore Tocilescu în necropola de la Tomis, în „Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie”, București, 2015,tom 66, nr. 1–2, pp. 123–12.
Rădulescu Adrian & Bitoleanu Ion, Istoria Dobrogei, ed. II, Ex Ponto, Constanța, 1998.
Rusu Dorina, Membrii Academiei Române 1866-2003. Dicționar, Editura enciclopedică, București, 2003, 1075 p.
Stănescu Dorin, Grigore Tocilescu, un cercetător neobosit al istoriei naționale, „Ziarul Lumina”, 26 septembrie 2024, www.ziarullumina.ro
Ştefan Alexandra, Istoricul Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti – Institutul de Arheologic: II. Progresele arheologiei şi Muzeografiei româneşti în perioada 1881-1927, în „Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie”, XXXV, 2, 1984, pp. 109-143.
Ștefănescu Ștefan, Enciclopedia istoriografiei românești, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.
Ştefănescu Ştefan, Grigore G. Tocilescu – Omul şi opera, în „Academia Română. Memoriile Secției Istorice” seria a IV-a, X, 1985, pp. 95-98.
Torbit, Grigore Tocilescu, „Universul literar”, București, an XXV, no. 18, 17 august 1919, https://documente.bcucluj.ro
Verussi Raluca, Monumentele și siturile arheologice din Dobrogea în preocupările Comisiunii Monumentelor Istorice, în „Revista Monumentelor Istorice”, Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, București, anul LXI, nr.2, 1992, www.revistamonumenteloristorice.ro
Vulpe Radu, Un pionier des sciences archéologiques en Roumanie – Grigorie G. Tocilescu (1850-1909), „Dacia”, București, NS, III, 1959, p. 607-612, https://daciajournal.ro/ro/acasa/
Vulpe Radu, Grigorie G. Tocilescu – cercetător al antichităţii şi director al M.N.A., în „Revista Muzeelor”, București, II, 1, 1965, pp. 29-38.
Vulpe Radu, G. G. Tocilescu – arheolog și istoric, „Revista de Istorie”, 1975, 28, 10, https://biblioteca-digitala.ro/?pub=1942-revista-de-istorie-ri
[/responsivevoice]
