Leonard MOCANU ■
La vechea Tebă, pe urmele faraonilor
Ziua a treia a șederii noastre în Egipt, călătoria la Luxor, a fost una plină, din toate punctele de vedere: de evenimente, de trăiri istorice, de kilometri parcurși și, poate în primul rând de istorie, predată de ”dom’ profesor” Mohamed cu pasiune și har didactic cum rar mi-a fost dat să văd. Cele peste 16 ore ale excursiei au abundat de informații istorice, mitologice, culturale, religioase, ce pot intra fără reținere într-o enciclopedie. Șirul celor peste 170 de faraoni egipteni ai primei perioade istorice a acestor locuri s-a perindat imaginar prin fața ochilor noștri cu nume (evident nu toate, ci doar vreun sfert, cele importante), nume de soții (eventual și concubine), de copii, performanțe și neajunsuri. Ar fi similar unei tentative de escaladare a Everestului să încerc să redau tot ce am aflat de la Mohamed, nu numai în acea zi, așa că voi folosi un amestec de informații reținute și din surse deschise, pentru a ilustra cât mai colorat și exact această lume fantastică.
Plecarea a fost cu adevărat matinală, înainte de ora 5.00, pentru că drumul e lung, iar atracțiile zonei pe măsură. Mohamed a fost o gazdă amabilă și ne-a rezervat pachetele pentru micul dejun, pe care le-am ridicat, în pungi din material reciclabil, de la recepție. Inevitabil, călătoria a evidențiat și părți mai puțin de dorit, bazate în principal pe neatenția unora dintre companioni. Astfel, unii au uitat să se trezească la timp, provocând întoarcerea autocarului din drum. Alții nu au auzit (poate din cauza logoreei excesive sau a obișnuinței de a sta de cealaltă parte a catedrei, fie ea și universitare) precizările legate de destinația de bun simț a toaletei din autocar, ”odorizând” incinta aproape de limita suportabilului pe primul segment de drum.
Și poate că e momentul să facem o incursiune în istoria și prezentul Egiptului, pentru a ne ”presuriza” cu atmosfera țării vizitate. Republica Arabă Egipt (sau ”a Egiptului”, după unele surse) face parte din clubul statelor ce se întind pe două continente, având partea cea mai importantă a teritoriului în nord-estul Africii și enclava Peninsulei Sinai, în sud-vestul Asiei. Cele două părți continentale sunt separate de Canalul Suez și de Marea Roșie.
Numele ”internațional” al țării provine pe filieră greacă (Sub Egee, într-o traducere cât mai exactă), iar cel local, în limba arabă (Mișr – oficial și Mașr – în pronunția în araba egipteană) provine pe filieră semitică. Primele dovezi arheologice vorbesc despre civilizații de-a lungul Nilului cu cel puțin zece milenii înainte de Hristos, inițial de vânători/pescari-culegători, apoi de agricultori și mai târziu de păstori. În acea perioadă, până în mileniul 4 Î.Hr., s-au dezvoltat de-a lungul Nilului două entități, cunoscute ca Egiptul de Sus și Egiptul de Jos.
În jurul anului 3150 Î.Hr. Regele Menes reușește unificarea celor două entități, care vor fi conduse, de-a lungul a trei milenii, de mai multe dinastii de faraoni. În această perioadă au înflorit cultura, cu identitate proprie, mai ales în religie, artă, limbă și obiceiuri.
Istoria Egiptului se împarte în patru mari perioade, astfel: perioada faraonică (sau dinastică), care cuprinde integral mileniile IV-II, și parțial mileniul I, până în anul 332 înainte de Hristos; perioada greco-romană, din anul 332 Î.Hr. (cucerirea de către Alexandru cel Mare) și 641 D.Hr.; perioada arabo-otomană din anul 641, până în 1798 (cucerirea de către Napoleon); perioada modernă, din 1798, până în prezent. Acestea au fost perioadele prezentate de către ghidul nostru Mohamed, deși în unele manuale de istorie sau în alte surse deschise apar diferențe legate de momentul începerii perioadei moderne, stăpânirea otomană (1517-1867) fiind considerată perioadă ”modernă timpurie”.
La rândul ei, perioada dinastică se împarte în mai multe etape (Dinastică Timpurie, Vechiul Regat, Prima Perioadă Intermediară, Regatul Mijlociu, a Doua Perioadă Intermediară, Noul Regat, a Treia Perioadă Intermediară, Perioada Târzie), însumând 31 de dinastii.
Ultima dinastie nu a mai fost autohtonă, Egiptul intrând pentru scurt timp sub controlul ahemenizilor (primul imperiu persan) – 343 Î.Hr. -, fiind cucerit de Alexandru cel Mare (332 Î.Hr.). Egiptenii au văzut această cucerire ca pe o eliberare, întrucât asuprirea ahemenizilor a fost cruntă, iar Alexandru cel Mare și-a revendicat succesiunea din zeul Amon-Ra (principala zeitate egipteană), căpătând statut de faraon. Prin acest eveniment, a început în Egipt perioada greco romană. Alexandru cel Mare a înființat orașul Alexandria, centru economic, comercial și cultural de marcă de-a lungul istoriei. După moartea acestuia, în Egipt va domni dinastia Ptolemeilor, ale cărei baze au fost puse de generalul macedonean Ptolemeu. Pentru a obține recunoașterea și deplina ascultare a egiptenilor, ptolemeii au preluat tradițiile egiptene, au acceptat să fie reprezentați pe monumente în îmbrăcăminte egipteană și au participat la viața religioasă a localnicilor. Ultima reprezentantă a dinastiei Ptolemeilor a fost Cleopatra a VII-a, care s-a sinucis, în urma înfrângerii trupelor ei de către împăratul roman Octavian.
În epoca dominației romane și bizantine, în Egipt pătrunde creștinismul, adus, conform surselor, de Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu, dar, pe timpul domniei lui Dioclețian, creștinii au fost crunt persecutați. Noul Testament fusese deja tradus în egipteană. Ulterior, după Sinodul de la Calcedon (451 d.Hr.), în Egipt ia ființă Biserica Coptă Egipteană.
Perioada arabo-otomană a început cu cucerirea Egiptului de către arabi și stăpânirea țării de către Califatul Abbasid, fiind caracterizată de numeroase revolte ale localnicilor împotriva birurilor împovărătoare. În secolul al X-lea, arabii au pus bazele orașului Cairo, care a devenit în scurt timp al doilea oraș din califatul arab, ca mărime și bogăție, după Bagdad. Începând cu secolul al X-lea influența Califatului Abbasid a scăzut, pentru următoarele șase secole Egiptul făcând parte din Califatul Fatimid, cu capitala la Cairo.
Imperiul Otoman a cucerit Egiptul în anul 1517, țara devenind astfel provincie otomană și experimentând perioade nu tocmai faste, inclusiv șase foamete sau pandemii de ciumă, care au sărăcit și ucis masiv populația.
Odată cu victoria lui Napoleon, Egiptul a intrat în perioada modernă, dar după ce francezii au fost înfrânți și izgoniți, puterea a fost disputată de trei entități: mamelucii egipteni, turcii otomani și mercenarii albanezi din slujba otomanilor. În 1805, liderul celor din urmă, generalul Muhammad Ali Pașa, cucerește puterea și pune bazele unei dinastii, care va conduce țara până la revoluția din 1952. Sub Muhammad Ali și urmașii săi, egiptul cunoaște expansiune teritorială și dezvoltare, deși, formal, era o provincie a Imperiului Otoman. Muhammad Pașa a dezvoltat armata și industria, a introdus cultura bumbacului cu fibră lungă, a dezvoltat un sistem de canale pentru irigații și transport și a reformat serviciul civil. Urmașii săi au încurajat știința și agricultura și au interzis sclavia. În 1869 a fost dat în folosință Canalul Suez, construit împreună cu francezii și finanțat de mai multe bănci europene, dar, contrar așteptărilor ca acesta să aducă profit țării, corupția la nivel înalt și incompetența guvernării au condus la vânzarea acțiunilor la canal britanicilor. Țara a intrat într-o perioadă de regres, au apărut primele mișcări naționaliste, iar către finalul secolului al XIX-lea aceasta a fost cucerită de britanici, care au instituit un protectorat, sub suzeranitatea oficială a Imperiului Otoman.
Egiptul și-a declarat independența față de Imperiul Otoman la începutul primului război mondial, iar în 1922, ca urmare a mișcărilor naționaliste tot mai puternice, Marea Britanie i-a acordat unilateral independența, statul fiind condus de un sultan, devenind monarhie constituțională, cu un parlament dominat de naționaliști. În 1936, trupele britanice s-au retras din Egipt, cu excepția zonei Canalului Suez. Deși la începutul celui de-al doilea război mondial Egiptul a întrerupt formal relațiile cu Germania și Italia, nu a desfășurat nicio acțiune militară când a fost invadat de cea din urmă.
Țara a fost folosită ca bază militară de lansare a atacurilor împotriva trupelor germano-italiene, în luptele din Africa de Nord. În 1947, majoritatea trupelor britanice au plecat din nou din Egipt, exceptând o garnizoană militară în zona Suezului. Sentimentele antibritanice și dezamăgirea cauzată de contraperformața din primul război arabo-israelian au condus la instabilitate guvernamentală și revolte populare. În anul 1952 egiptenii au avut mai multe ciocniri cu garnizoana britanică de la Canalul Suez, soldate cu victime și cu incendierea centrului capitalei Cairo. În iulie 1952 a avut loc o lovitură de stat, iar pe 18 iunie 1953 a fost proclamată republica și abolită constituția din 1923.
În 1956, conducerea Egiptului a fost preluată de Gamal Abdel Nasser, un panarabist, care a menținut o relație tensionată cu Israelul și a încercat mai multe mișcări de politică externă, ce i-au redus din credibilitate. Pe planul politicilor interne, Nasser s-a preocupat de dezvoltarea clasei mijlocii, în principal prin creșterea rolului și importanței învățământului de toate nivelurile, inclusiv cel universitar. S-a dezvoltat agricultura, în principal pe baza unei reforme agrare, s-a dezvoltat sectorul public, iar în anul 1970 s-a încheiat construcția barajului de pe Nil de la Asswan, care a permis regularizarea cursului inferior și mijlociu al fluviului și creșterea cu 500% a producției agricole.
După Nasser, Egiptul a fost condus de Anwar Sadat (asasinat în 1981). În timpul acestuia, consilierii sovietici au fost expulzați, statul a luat denumirea de Republica Arabă Egipt, economia a fost deschisă către investițiile străine și a fost semnat acordul de pace cu Israelul din 1979, aspect care a stârnit controverse în lumea arabă.
A urmat la conducere Hosni Mubarak. Acesta a condus Egiptul timp de 30 de ani, perioadă în care starea socială a populației a decăzut, s-au înmulțit atacurile teroriste, activitatea parlamentară a devenit decorativă iar legislația a îngrădit drepturile cetățenilor. Mulți locuitori din zonele rurale s-au orientat către orașe, în special către Cairo, unde s-au stabilit în mahalale aglomerate, trăind la limita supraviețuirii. Și turismul, unul dintre cei mai mari contributori la PIB a avut de suferit. În plus, Mubarak a intenționat să lase conducerea țării fiului său, aspect care a pus capac nemulțumirii populare, astfel încât a fost înlăturat în 2011.
Sub actualul președinte, Abdel Fattah el-Sissi, Egiptul a revenit la o politică autoritară, s-a consolidat rolul armatei în societate, care controlează sectoare cheie ale economiei și s-a limitat rolul opoziției politice. Egipteanul de rând trăiește cu nostalgia perioadei Mubarak, în special atunci când vede evoluția prețurilor la produsele de bază. Parcă am văzut și pe la noi ceva similar, nu?
Geografic, Egiptul ocupă o suprafață de puțin peste un milion de kilometri pătrați dar, din cauza climatului arid, 99% din cei peste 114 milioane de locuitori ocupă doar 5% din teritoriu, în principal pe valea și în delta Nilului, cel mai lung fluviu din lume, care îl traversează de la sud la nord. Peisajul este predominant deșertic, iar vânturile puternice creează dune înalte de până la 30 de metri. Cel mai înalt vârf (Caterine, 2642 metri) este localizat în Peninsula Sinai. Egiptul are deschidere la Marea Mediterană și la Marea Roșie, renumită prin riviera sa, dezvoltată în ultima jumătate de secol.
Egiptul este împărțit în 27 de guvernorate. Principalele surse de venit ale țării sunt, nu neapărat în această ordine, exploatările petroliere, turismul, taxele de tranzitare a Canalului Suez și agricultura. De asemenea, cei peste trei milioane de egipteni care lucrează peste hotare contribuie substanțial la veniturile țării. Armata controlează domenii economice importante, precum distribuția carburanților, infrastructura, media, construcția de mașini, piscicultura și producția de ciment.
Voi mai atinge și alte aspecte legate de țara pe care am vizitat-o, dar apreciez că, pentru moment, lecția de istorie și geografie trebuie să se termine. Oricum, cam acesta este spațiul în care ne-am petrecut o săptămână, printre hoteluri și complexe turistice de mare lux și nisipurile deșertului, călătorind pe autostrăzi care par a nu duce nicăieri, amestecându-ne printre zeci de mii de turiști care vorbesc multe dintre limbile pământului, minunându-ne de vestigiile unei culturi vaste, aproape complet dispărută sub dunele istoriei.
Călătoria noastră a început cu un moment interesant: după ce am parcurs câțiva kilometri, la Safaga am fost dirijați de pe autostradă într-o curte imensă unde, pe măsură ce intrau, autovehiculele se încolonau unul în spatele altuia, până ce se completa un rând, apoi acestea completau rândul următor și așa mai departe. În ordinea intrării, autovehiculele de pe fiecare rând se puneau apoi în mișcare, apoi cele de pe următoarele. Era un fel de ”strungă”, care în prezent servește doar ca punct de contabilizare a traficului, dar în trecut era un adevărat punct de control al accesului pe autostradă.
În cei aproximativ 300 de kilometri dintre Hurghada și Luxor am făcut un popas la o ”oază”, cu o parcare din pietriș, în care câteva fetițe extrem de sărmane erau ”păzite” de un echipaj de poliție într-un Nissan ce părea din timpul faraonilor. În oază, două-trei cafenele, câțiva vânzători de produse textile și o toaletă, evident cu taxă, contra sumei de un dolar sau un euro pentru două persoane. Cele câteva fetițe s-au bucurat atunci când câțiva dintre colegi le-au împărțit sandvișurile din pachetele noastre cu hrană rece (câte un sandviș la fiecare, așa cum ne-a recomandat Mohamed). Am întrebat dacă rigorile Ramadanului, aflat în ultima sa săptămână, sunt valabile și pentru copii, iar Mohamed ne-a spus că nu, dar am fost impresionați să vedem că, deși păreau înfometate, copilele au băgat pachetele în sacoșe, pentru mai târziu. Cine știe câte alte guri așteptau acasă o fărâmă de mâncare?
Odată ajunși la Luxor (numele actual al capitalei Theba din antichitate), am dat peisajul deșertic pe unul cu vegetație bogată, cu clădiri administrative și blocuri rezidențiale, cu parcuri, biserici și moschei. Situat pe malul Nilului, Luxorul (Al Uqșur – Orașul Palatelor, în limba arabă) are o populație de aproximativ jumătate de milion de locuitori și s-a dezvoltat în principal pe baza turismului, aici fiind descoperite nenumărate vestigii ale Egiptului antic, întinse în timp pe mai multe milenii.
La intrarea în Luxor, am văzut o minicamionetă transportând, sub soarele arzător, fără niciun fel de protecție împortiva agenților patogeni, două jumătăți de carcasă de vită. Ne-am rugat ca aceștia sau alții ca ei să nu facă aprovizionarea și la hotelurile sau restaurantele pe care le frecventam. Și apropo de posibilitatea unor afecțiuni digestive, deși în grupul nostru nu a fost cazul, ne-am conformat sugestiilor de acasă de a folosi apă îmbuteliată, nu de la robinet, și la spălatul pe dinți. Am remarcat că pe multe străzi atârnau ghirlande din foițe de staniol, iar explicația lui Mohamed a fost că acestea erau în cinstea Ramadanului. În Egipt există un fel de competiție între străzi/blocuri/cartiere, care se împodobește mai frumos în această perioadă importantă a religiei musulmane.
Primul obiectiv vizitat a fost Templul Karnak, unul dintre cele mai mari și mai impresionante complexe religioase din lume. Templul venerează atât pe zeul Amon/Amun (Amon-Ra/Amun-Ra cum este cel mai bine cunoscut), pe soția sa Mut și pe fiul lor, Konsu, dar și alte zeități egiptene antice. Dimensiunile templului sunt uriașe, el fiind întins pe o suprafață de aproximativ 100 de hectare. Este împărțit în mai multe sectoare, construcția lui întinzându-se pe distanța a două milenii, timp în care numeroși faraoni au adăugat elemente noi. Construcția a început pe timpul faraonului Senusret I (Regatul Mijlociu, aproximativ anul 2055 î.Hr.), și a atins perioada de maximă înflorire în timpul Regatului Nou (1570-1069 î. Hr.), terminându-se în perioada Ptolemeică (305-30 î.Hr.).
În holul de la intrare se află o machetă a complexului, precum și două replici ale bărcii cu care se credea că zeul Amun-Ra a călătorit pe Nil, de la izvoare către Theba. Odată ieșiți în curte, turiștii trec printr-o zonă de excavații și săpături arheologice aparținând Templului Luxor, apoi pătrund în Templul Karnak prin Aleea Sfincșilor, creaturi cu corp de leu și cap de berbec, ce simbolizează forța, măreția și dârzenia, dispuși pe socluri, de o parte și de alta a aleii centrale.
Dincolo de aleea Sfincșilor se trece printr-o poartă și se pătrunde în Curtea Interioară, spațiul în care se crea contactul privilegiat dintre divinitate și populație, care nu avea acces în zona templului propriu-zis. Curtea interioară a fost rezultatul extensiilor făcute de mai mulți faraoni egipteni, fiecare adăugând elemente arhitectonice și de cult importante din punct de vedere istoric și spiritual. Curtea Interioară era, potrivit tradiției locul în care erau întâmpinate bărcile care îi aduceau pe Amun-Ra, pe Mut și pe Konsu la templu. În cinstea lor au fost ridicate coloane, folosind tehnici inovative, au fost închinate statui sau a fost ridicat Templul lui Ramses. Numeroși faraoni sunt imortalizați prin statui de dimensiuni impresionante în Curtea Interioară. Ca element de detaliu, dacă faraonul este reprezentat pășind, asta înseamnă că el era în viață la momentul ridicării statuii. Dacă picioarele sunt unul lângă celălalt și mâinile pe piept, atunci înseamnă că el era mort. Toți faraonii reprezentați au în față o mică statuetă, care reprezintă pe urmașul lor. Este un fel de carte de istorie și arbore genealogic, totodată.
Printr-o altă arcadă se pătrunde în templul propriu-zis, Sala Hipostilă, cu o suprafață de 5.000 de metri pătrați, un spațiu ”umplut” de 134 de coloane ajungând la înălțimi de 23 de metri fiecare, pornind de la un diametru de trei metri la bază. Coloanele sunt ornate cu numeroase basoreliefuri, reprezentând imagini antropomorfe și zoomorfe, precum și înscrieri hieroglife. În ansamblu, toate acestea sunt o adevărată lecție de istorie în imagini, descriind faptele de arme ale faraonilor, realizările domniilor lor, legende. Peste tot Mohamed ne-a explicat simbolistica acestor basoreliefuri. Am văzut simbolul regalității, marcat printr-un oval (cartuș) în care erau ”desenate” temele Regatului de Sus și Regatului de Jos, am văzut însemnul vieții (Crucea Egipteană, Ankh – simbol al vieții eterne), floarea de lotus, simbol al renașterii și purității, l-am văzut pe cel care, copil fiind, nu a putut participa la luptele duse de faraon, rămânând în satul lui, unde i-a suplinit pe soții plecați la oaste. Când aceștia s-au întors, și-au găsit gospodăriile și mai populate, drept pentru care i-au tăiat mâna dreaptă și piciorul drept, ca pedeapsă. Cum, peste ani, armata fiilor ”tatălui nelegitim” a reușit să învingă oștile străine, egiptenii au văzut în aceasta un semn și, din proscris, l-au ridicat la rang de zeitate (Min) a fertilității, imortalizându-l inclusiv pe coloanele Templului Karnak. În Sala Hipostilă nu aveau acces decât regele și preoții. Aici statuia zeului Amun-Ra era îmbăiată, îmbrăcată și hrănită zilnic, ca semn al prosperității.
Depășind Sanctuarul, se ajunge în Capela Roșie, construită de regina Hatshepsut. Un alt obiectiv de interes este Obeliscul reginei Hatshepsut, având înălțimea de 29,5 metri și o greutate de aproximativ 320 de tone, cel mai mare obelisc de pe planetă. Acesta a fost ”tăiat” dintr-o singură bucată de piatră, la cariera de la Aswan și a trebuit transportat circa 200 de kilometri pe Nil, în sezonul inundațiilor. Pentru a fi pus în poziție verticală, s-a săpat sub el, până ce s-a realizat unghiul perfect ca blocul să ”pice” în picioare. Pentru că am amintit de obeliscuri, să spunem că cele mai multe obeliscuri ale Egiptului Antic nu se găsesc în Egipt, ci în Italia, la Roma. Altele sunt în Marea Britanie, în Franța (Paris – Place de la Concorde) sau Turcia (Istanbul, Hipodrom). Templul Karnak este norocos cu două astfel de monumente.
Următorul obiectiv a fost monumentul scarabeului, dedicat zeului Khepri. În mitologia egipteană, scarabeul mânca soarele în fiecare seară, pentru a-l elibera la răsărit, a doua zi. Scarabeul este plasat pe un soclu de piatră și, se spune că, rotindu-te de trei ori în jurul lui, ți se va îndeplini orice dorință. Am parcurs și noi ritualul, ca să nu ieșim din tradiție.
Lângă scarabeu, se află Lacul Sacru, un bazin artificial folosit în ritualurile de purificare. Având în vedere că nivelul lacului este mult mai sus față de cum era în antichitate nivelul Nilului, este foarte curios cum reușeau egiptenii să-l umple.
După imensul bagaj de informații pe care ni l-a transmis, Mohamed ne-a lăsat ”dezlegați” să admirăm în voie frumusețile templului, urmând să ne întâlnim ulterior, la autocar. În plimbările noastre, am făcut cunoștință cu fenomenul simptomatic al ”cerșitului oficial”: un bărbat, îmbrăcat în uniformă de agent de securitate, s-a oferit să ne facă o fotografie cu aparatul nostru, dintr-un unghi ”perfect”. După, a pretins nu bacșiș, pentru că acesta se încadrează în limite de bun simț, ci o adevărată plată regească ”Cinci, zece dolari”. A trebuit să se mulțumească cu dolarul pe care i l-am dat și să caute alți doritori de acte de caritate.
Următoarea oprire a fost la atelierul de papirus. Papirusul se obține dintr-o plantă (Cyperus Papyrus), fiind principalul suport pe care se scria în antichitate, în special în Egipt. Tehnica obținerii papirusului este foarte interesantă, iar demonstrația la care am asistat ne-a confirmat acest lucru. Planta de papirus crește pe malurile Nilului, are o tulpină de grosimea unui praz mai decent, acoperită cu o coajă de culoare verde, de consistența unei foi de plastic. Floarea seamănă cumva cu o păpădie uriașă, pe care vechii egipteni o asimilau cu soarele (planta zeului Amun-Ra). În secțiune, tulpina este triunghiulară, având forma unei piramide, simbolul eternității. Așa cum spuneam simbolistica la vechii egipteni însemna foarte mult. Planta de papirus are proprietăți asemănătoare trestiei de zahăr. Miezul în stare naturală este foarte moale și extrem de apos, cu conținut mare de zahăr, total nerezistent la încovoiere sau la rupere. Tulpina se decojește, apoi miezul se taie felii longitudinale. În antichitate, din coaja plantei se făceau sandale, coșuri și alte obiecte care necesitau rezistență mecanică.
Pentru creșterea rezistenței miezului, feliile se bat cu un ciocan de lemn, pentru înmuierea fibrei, apoi se presează cu un sucitor asemănător celui de întins foile de plăcintă. În acest fel, o mare cantitate de apă se înlătură din fibră, iar foițele care se obțin pot fi răsucite și au o rezistență mecanică mai mare. Cum conținutul de zahăr este încă foarte mare, foile se țin în apă pentru șase (se obține papirus alb) sau douăsprezece zile (se obține papirus maro), apoi acestea se așază pe o pânză absorbantă, în strat paralel, ușor suprapuse, orizontal, apoi un alt strat vertical. ”Țesătura” astfel obținută se acoperă cu o altă pânză absorbantă și se presează mecanic pentru șase zile. În vechime, pe post de absorbant se foloseau piei de animale, iar în loc de presă mecanică se foloseau pietre grele.
Odată uscate, foile de papirus se finisează și sunt pregătite ca suport pentru scriere sau desen. Scrierile se păstrează sub formă de suluri. Rezistența mecanică a foilor de papirus este foarte ridicată, iar dacă o fâșie dintr-o foiță se desprinde, aceasta se poate lipi la loc prin simpla presare.
Evident, după lecția obținerii papirusurilor, am fost invitați să achiziționăm din produsele realizate în atelier, picturi cu semnificație, cum ar fi crucea egipteană, arborele vieții, calendarul egiptean (primul zodiac din istorie), judecata lui Osiris. În afară de acestea, la cerere, doritorii puteau să obțină numele lor transcrise cu hieroglife, pe papirus, într-un cartuș, operă de artă și suvenir al călătoriei în Țara Faraonilor.
Mohamed ne-a prezentat pe scurt semnificația picturii Judecata lui Osiris, pe care, analizând-o vedem multe similitudini cu scena Judecății de Apoi de pe peretele vestic al Capelei Sixtine și, mai ales, cu scena similară de pe peretele de apus al Mănăstirii Voroneț. Nu aș putea niciodată să exprim în toată splendoarea ei această scenă, așa că, riscând să obțin un articol de foarte mari dimensiuni, voi reda integral articolul ”Judecata lui Osiris și autoritatea de lucru judecat la vechii egipteni”, realizat de avocatul constănțean Florin Răican și publicat pe blogul personal.
”În vechea civilizație a Egiptului antic se credea cu tărie în existența vieții de apoi, care se petrecea într-un univers paralel. Egiptenii erau convinși că, prin intermediul unor procedee magice, bazate, în principal, pe o adevărată știință a secretelor logosului, moartea putea fi controlată și subordonată. Eforturile de descifrare a misterelor morții au condus la crearea unor adevărate școli inițiatice pe întreg teritoriul Egiptului. Chintesența acestor preocupări era depășirea pragului, impus de condiția umană, dintre viață și moarte, pentru a supraviețui într-o altă dimensiune, „triumfând” asupra morții prin forțarea barierelor ce se interpun între existenta efemeră, pământeană, și viața eternă din Lumea de Dincolo.
Pentru că aceste preocupări au fost deosebit de puternice egiptenii au dezvoltat un adevărat cult al morților. Decedatul avea nevoie de mai multe elemente pentru a-și efectua călătoria, motiv pentru care corpul îi era mumificat pentru vecie și în camera mortuară erau așezate papirusurile cu rugăciuni, cuvintele magice, povețe, instrucțiuni, descântece, adevărate ghiduri, numite ulterior cărți ale morților. Astfel, chiar dacă persoana respectivă își lăsa corpul pe Pământ, sufletul continua călătoria și avea nevoie ca la fiecare obstacol întâlnit să știe să rostească fie o rugăciune, fie un cuvânt de trecere pentru a se putea apropia de destinație. În esență, papirusurile conțineau seturi de informații apte să conducă sufletul decedatului prin această călătorie.
Însă, posibilitatea muritorilor de a-și continua existența în Lumea de Dincolo a fost condiționată prin impunerea unor exigențe de ordin moral. Nu oricine și nu în orice condiții putea accede la această mirifică și unică trecere. Selecția candidaților se efectua de un Judecător Suprem, după o procedură extrem de riguroasă.
Rolul Judecătorului Suprem a aparținut lui Osiris (în mitologia egipteană Osiris este zeul vieții de apoi, al lumii de dincolo și al morților) motiv pentru care întregul proces de stabilire a îndeplinirii condițiilor de accedere a candidatului în Lumea de Dincolo mai poartă numele de judecata lui Osiris.
Pentru posteritatea cu preocupări juridice, Osiris va rămâne cel care care a introdus primele legi și cel care a întronat autoritatea de lucru judecat.
Legenda spune că de îndată ce călătoria pământeană a candidatului lua sfârșit acesta era adus de către Horus în marea sală a dreptății sau sala celor două adevăruri. Judecătorul Suprem era așezat pe un tron impunător și prezida ceremonia. De față mai erau Anubis (despre care se crede că a fost inventatorul mitic al mumificării), zeița adevărului Ma’at și Toth – scribul zeilor. Nu în ultimul rând, era prezent Ammut, un demon feminin, parte leu, parte crocodil, parte hipopotam care aștepta rezultatul judecății, având rol de devorare a inimii decedatului pentru eventualitatea în care judecata îi era potrivnică.
Procesul în sine parcurgea două etape.
Prima etapă se desfășura în fața a 42 de judecători divini, câte unul pentru fiecare dintre cele 42 de nome (regiuni) ale Egiptului. În fața lor, candidatul își expunea declarația de inocență. Susținerea nevinovăției îmbrățișa forma unei mărturisiri negative în care erau enumeratele faptele rele pe care ar fi putut să le facă dar de la care s-a abținut. Cu umilință și cu respectul datorat, decedatul se adresa lui Osiris învederând că nu a comis ucidere de om, nu a mințit, nu a pârât, nu a trădat, nu a bârfit, nu a făcut pe nimeni să sufere de foame, nu a făcut pe nimeni să verse lacrimi de suferință, nu a comis adulter, nu a micșorat banița de grâu, nu a falsificat măsura cotului, nu a apăsat pe vergeaua de fier a balanței, continuând până la epuizarea tuturor faptelor și sfârșind prin a repeta: : „Sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur !” .
Adresându-se apoi judecătorilor le cerea să aducă în fața zeului mărturie favorabilă, să nu spună nimic rău despre el, pentru că a dat pâine celui înfometat, apă celui căruia îi era sete, veșminte celui care era gol, sprijin celui mai în vârstă, povețe bune celor mai tineri și continua cu enumerarea tuturor faptelor bune săvârșite în timpul vieții pământene.
A doua etapă consta în cântărirea efectivă a inimii celui decedat. Annubis punea pe un taler al balanței adevărului inima candidatului iar zeița Ma’at așeza pe celălalt taler o pană de struț. Inima conținea o înregistrare fidelă a tuturor acțiunilor candidatului în perioada vieții pământene iar pana lui Ma’at era simbol al justiției celeste și al ordinii divine.
Dacă balanța adevărului rămânea în echilibru se aprecia că decedatul a dus o viață conformă cu normele morale.
În urma acestui dublu test, respectiv pe baza recomandărilor celor 42 de judecători și a verificărilor cu balanța adevărului, zeul Toth, care stătea cu condeiul în mână și aștepta cântărirea, își finaliza raportul către Osiris, menționând: „Candidatul a fost cântărit pe balanță, nu i s-a găsit nici o vină, inima sa e dreaptă, mâinile sale sunt curate, trupul său este lipsit de orice rău, acul balanței este la mijloc, nici un pic de o parte sau de alta”.
Atunci Judecătorul Suprem pronunța hotărârea, dându-se voie decedatului să își înceapă fascinanta călătorie în lumea spiritelor.
Orice înclinație a balanței adevărului semnifica ruperea echilibrului dintre fapte săvârșite și regulile sau cutumele ținute a fi respectate pentru protejarea armoniei sociale, trădând o viață apăsătoare, contrară normelor morale, având drept unic rezultat devorarea inimii de către Ammut și ștergerea definitivă a candidatului din marea Carte a Vieții.
Această judecată era riguroasă prin folosirea celui mai exact instrument, categorică prin stabilirea cu exactitate a faptelor și irepetabilă pentru că era lipsită de orice posibilitate de atac. În acest fel, hotărârea Judecătorului Suprem dobândea autoritate de lucru judecat încă de la pronunțare și nimeni, niciodată nu mai cuteza să pună la îndoială temeinicia și justețea acesteia.
Un ultim aspect interesant este acela că numele zeiței Ma’at a fost împrumutat de romani și transformat în limba latină în magistratus, cu înțelesul de persoană investită cu anumite sarcini de autoritate publică în vechea Romă. Ulterior, termenul a fost preluat în limba franceză și a devenit magistrat dar cu semnificația de membru al corpului judiciar. Din franceză ne-am inspirat și noi astfel încât substantivul magistrat (pl. magistrați) se regăsește astăzi și în limba română, având aceeași semnificație ca și în limba franceză.”
După vizita la atelierul de papirus, a urmat masa de prânz, la un restaurant pe malul Nilului, la care am ajuns trecând pe jos, de la autocar, printr-o zonă în care mirosul puternic de urină de cal denota că era ”parcarea” trăsurilor care îi ademeneau pe turiști. Nici restaurantul nu poate fi categorisit cu un epitet mai sus de ”decent”, la aceasta ”contribuind” calitatea și cantitatea preparatelor, modul de servire și, nu în ultimul rând, ”oferta” toaletelor.
De la restaurant, am coborât direct la debarcader, unde ne așteptau două bărci cu banchetele distribuite în borduri și cu măsuțe scunde pe mijloc. Aș dori să fac o precizare pentru potențialii vizitatori ai Egiptului, dar și ai altor țări din același spațiu: dacă vă așteptați ca, în exteriorul resorturilor all-inclusive să găsiți condiții la standarde nord-europene sau extrem-asiatice, luați-vă gândul. Este o altă cultură, altă civilizație, pe care cine este mai simandicos, nu o va putea accepta, dar este cultura lor, care trebuie respectată ca atare. Și acum, fie vorba între noi, am găsit și în Europa destule ”leagăne ale civilizației” care scârțâiau din temelii.
Am traversat Nilul, până la Insula Bananei (de fapt, a Bananelor, pentru că vorbim de sute de mii de astfel de fructe). Am pătruns în livada de bananieri, unde fiecare arbore prezintă o cronologie a cultivării bananelor, de la floare la fructul copt, la epuizarea plantei și la regenerarea ei. La capătul livezii, gazdele au încropit o mică grădină zoologică, în care am admirat struți, maimuțe și, evident crocodili (un exemplar matur, de câțiva metri lungime, în cușcă și doi pui, pe post de recuzită pentru fotografii de ocazie și de sursă de bunăstare pentru proprietari.
La întoarcerea la debarcader, am găsit pe măsuțele din bărci un ”mix” de fructe (banane, curmale, căpșune și portocale tăiate felii), fiind invitați să ne servim. Două aspecte sunt de menționat: cantitatea și gustul. Portocalele aveau gustul copilăriei, bananele, deși mai mici ca dimensiune, erau extrem de parfumate, la fel căpșunele, iar curmalele erau mari și gustoase. În ce privește cantitatea, fiecare a putut mânca fără reținere, fiind invitați la debarcare să ”facem curat” pe mese.
Debarcarea s-a făcut pe malul vestic al Nilului, după ce toată dimineața fuseserăm oaspeții malului estic. Urma să vizităm Valea Regilor, zona monumentelor funerare și toate acestea se află la apus de Nil. Explicația: așa cum zeul suprem, Amun-Ra, își începe călătoria zilei de la răsărit către apus, iar călătoria nopții de la apus către răsărit, așa și regii Egiptului Antic, descendenți ai zeului Amun-Ra, își derulează călătoria vieții de la răsărit la apus, iar călătoria vieții ”de dincolo” de la apus la răsărit, în speranța unei noi vieți pământene.
Prima oprire a după-amiezii a fost la Coloșii lui Memnon, două statui uriașe din piatră ale faraonului Amenhotep al III-lea, care a domnit în secolul al XIV-lea înainte de Hristos, plasate în necropola Thebei. Cele două statui au aproximativ 14 metri înălțime (18 cu blocurile de piatră pe care sunt amplasate). Ele îl înfățișează pe faraon în poziție șezândă, cu mâinile pe coapse, privind spre răsărit, purtând coif și fuste plisate. Între picioare, se află plasată o statuie mai mică, înfățișând-o pe soția acestuia. În aproximativ 1200 Î.Hr. statuile au fost răsturnate și deteriorate în urma unui cutremur foarte puternic, apoi opera distructivă a fost finalizată de un alt cutremur, la începutul primului mileniu după Hristos, iar decizia refacerii lor s-a luat în ultimul deceniu al secolului trecut. Operațiunea a durat foarte mult, mai ales din cauza turbulențelor politice și sociale din urmă cu unul-două decenii, fiind finalizată în 2025.
Câteva aspecte de legendă sunt legate de cei doi coloși. În primul rând numele, care a fost consacrat pe filieră greacă, Memnon fiind fiul zeiței Eos, a soarelui răsărit și un erou al războiului troian, ucis de Achile. După uciderea lui, zeița Eos i-a cerut lui Zeus să facă ceva pentru ca fiul ei să se deosebească de ceilalți pământeni de rând, iar acesta i-a promis că vocea lui va răsuna zilnic. Aici apare cea de-a doua legendă, alimentată de faptul că în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, ca urmare a vântului puternic care suflă prin fisurile din statuia nordică se producea un șuierat, care se cheamă ”Plânsul lui Memnon”. Pe soclurile celor două statui apar mai multe inscripții din perioada greco-romană, unde numele Memnon este des întâlnit.
Oprirea la cei doi coloși a durat relativ puțin, traseul nostru ducându-ne apoi către următorul obiectiv, atelierul de prelucrare a alabastrului. Alabastrul este o varietate de ghips microcristalin, compact și fin granulat, ușor de prelucrat, datorită durității sale scăzute. Poate fi întâlnit în culorile alb, verde și maron (după unii, alb, cenușiu și negru), având vinișoare subțiri, multicolore. Fiind translucid, obiectele de alabastru iluminate la interior produc un efect deosebit de plăcut. Prelucrarea alabastrului este o ocupație străveche a egiptenilor, iar în atelierul pe care l-am vizitat lucrătorii chiar erau echipați în ținute tradiționale și foloseau unelte străvechi. Cum fiecare loc vizitat trebuie să rămână în memoria turistului prin ceva anume, la atelierul de alabastru prezentarea se face în limba acestuia, într-o formă care stârnește de multe ori hazul. Pentru exemplificare, vă propun să urmăriți un videoclip cu prezentare în limba română, de la atelierul pe care l-am vizitat și noi, preluată din surse deschise.
Evident, după demonstrație am fost invitați în magazin, unde băierile pungilor s-au deschis în funcție de preferințe, mai mult sau mai puțin. Ne-am pus din nou în mișcare nu înainte de a da copiilor care pândeau orice mișcare a noastră ultimele pachete de la micul dejun, stârnind zâmbete triste și de doi bani speranță.
Ultimul obiectiv al zilei a fost Valea Regilor, locul uriașei necropole unde au fost înmormântați cel puțin 63 de regi și înalți demnitari egipteni, din perioada cuprinsă între secolele XVI-XI Î.Hr., a Noului Regat Egiptean. În ciuda numelui, în Valea Regilor sunt și morminte ale copiilor faraonilor, ale soțiilor și înalților dregători, abia începând cu Ramses I reginele fiind înmormântate în Valea Reginelor.
Numele oficial al zonei în antichitate era Marea și maiestuoasa necropolă a milioanelor de ani de faraoni, viață, prosperitate și sănătate la vest de Theba, sau pe scurt, Marele Câmp. Inițial, unii regi și-au construit morminte mari, impunătoare, sub formă de piramide, având în jurul lor morminte ale înalților dregători, apoi următorii și-au construit morminte în muntele sub forma unei piramide naturale, din ce în ce mai bogate și mai frumos ornate.
Și aici legendele se țes în jurul mormintelor faraonilor, egiptologii care au început să cerceteze această vale începând cu secolul al XVIII-lea descoperind rând pe rând astfel de lăcașuri. Ei au început să întocmească hărți ale văii, să analizeze mumiile faraonilor și artefactele găsite în morminte, pe care le-au făcut celebre în Egipt, dar mai ales în mari muzee europene, unde s-au înființat secții dedicate Egiptului Antic, sau chiar unități muzeale de sine stătătoare (Berlin, de exemplu).
Una după alta, petele albe de pe aceste hărți s-au colorat, printre cei mai cunoscuți cercetători venind din Italia, Franța, Marea Britanie sau Germania. În secolul al XX-lea, evident și cercetătorii americani au sosit să ia ”felia” de tort, care părea a se împuțina.
Cea mai celebră aventură a fost a descoperirii mormântului regelui Tutankhamon, peștele cel mare, sau perla coroanei. Dacă viața regelui egiptean nu a fost deosebit de ofertantă din punct de vedere al realizărilor istorice, el a stârnit interesul prin dificultatea cu care i s-a descoperit mormântul. Fiu al lui Akhenaten (rămas în istorie pentru că s-a dezis de zeul Amun-Ra, închinându-se lui Aten), și probabil al reginei Nefertiti (deși subiectul este în continuare în dezbatere) Tutankhamon a preluat tronul la vârsta fragedă de 9 ani, fiind crescut, educat și ajutat în actul domniei de sfetnicul său, Ay.
Tutankhamon a murit la vârsta de 19 ani, se pare în urma unei răni căpătate la vânătoare, și nu a venit în întâmpinarea speranțelor arheologilor, care se așteptau să găsească un mormânt mare, extrem de bogat și frumos ornat. Se pare că moartea intempestivă a faraonului l-a găsit pe acesta fără ”loc de veci”, el fiind înmormântat cu foarte mult fast și bogăție (peste 5.000 de obiecte de valoare) în cel pregătit pentru sfetnicul Ay. Pentru ca lucrurile să stea și mai prost pentru cercetători, se pare că, la scurtă vreme după înmormântare, Egiptul a fost scena unor ploi torențiale și inundații, care au întărit puternic sedimentele, dându-le consistență de rocă.
Epopeea descoperirii mormântului s-a întins pe mai bine de o sută de ani, a costat sume fabuloase, dar s-a încheiat, ca în atâtea alte cazuri, cu un rezultat al hazardului, fiind ”opera” arheologului britanic Howard Carter, aflat la finalul răbdării și al banilor cu care fusese sponsorizat de lordul Carnarvon. Conform celor povestite de Mohamed, descoperirea a aparținut, de fapt, unui tânăr egiptean care a identificat o treaptă a pasajului de trecere către mormânt. Săpăturile au fost orientate către noua direcție și, la 26 noiembrie 1922, ușa mormântului a fost deschisă, dând posterității încă o ”felie” zdravănă de istorie a Țării Faraonilor.
Complexul muzeal se vizitează pe baza unui bilet, care permite accesul la trei morminte din totalul celor deschise publicului, iar mormântul lui Tutankhamon necesită un alt bilet. Odată intrați pe porțile complexului, turiștii sunt transportați în zona mormintelor cu mașinuțe electrice.
La indicațiile lui Mohamed, am vizitat mai întâi mormântul lui Ramses I, cel la care accesul pare a fi cel mai dificil, fiind situat la o adâncime mare. Culoarul de acces este foarte frumos ornamentat cu picturi și hieroglife, foarte bine conservate și protejate cu panouri de plexiglas. În criptă, unde accesul nu este permis, se află sarcofagul faraonului, de dimensiuni impresionante. Am vizitat apoi mormintele faraonilor Ramses al III-lea și Ramses al IX-lea, mai puțin spectaculoase decât primul. La mormântul lui Ramses al II-lea, am trăit din nou aceeași secvență ca dimineața, la Templul Karnak, un supraveghetor smulgându-ne telefonul din mână și insistând apoi vehement să-i plătim cele două-trei poze făcute după un paravan unde accesul era interzis. Mohamed ne-a recomandat un al patrulea mormânt, dar supraveghetorii ne-au spus că puteam vizita doar trei obiective cu același bilet și, pentru a evita alte scene de târguială penibilă, am spus ”pas”, așa cum am spus și mormântului lui Tutankhamon.
Odată ajunși la autocar, am pornit pe drumul deșertului, înapoi către Hurghada, fără a mai consemna ceva deosebit. În resort, ne-am bucurat de o binemeritată masă de seară, apoi ne-am pregătit bagajele, pentru că a doua zi urma să schimbăm decorul, urmând să ne îndreptăm către capitala Cairo.
