Stoica LASCU ■
N. Iorga: „America, conștiința lumii întregi”. Cu prilejul a 155 ani de la nașterea (5/17 iunie 1871) Titanului Istoriografiei și Culturii Române și a 250 ani (4 iulie 1776) de la fondarea Statelor Unite ale Americii
Polihistorului Nicolae Iorga – de la nascerea căruia s-au împlinit în această vară 155 de ani (aniversare ocultată în societate) – nu i-au fost străine procesele istorice ce au definit „mişcarea” lumilor în diversele epoci, din Antichitate până în vremea sa
Pentru Titanul Istoriografiei Române, istoria Lumii Contemporane nu începea (cum era acreditat în mediile savante şi populare din timpul său) cu anul 1789, al debutului Marii Revoluţii Franceze, ci cu Revoluţia Americană, simbolizată prin Declaraţia de Independenţă de la 4 iulie 1776, prima sprijinindu-se, în fapt – cum va scrie el în fundamentala lucrare, în 4 volume, din 1928, Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité – pe cea declanşată în cele 13 colonii britanice nord-americane (IV: Époque Contemporaine, de altfel – Chapitre premier: pp. 1-10 – începe cu Les nouvelles autonomies américaines).
Se împlinesc, așadar, la AD 2026 – 250 ani de la fondarea Statelor Unite ale Americii…
Am evidențiat în urmă cu o sumă de ani, într-un material documentar cu circulație mai restrânsă, (Nicolae Iorga şi America. Repere publicistice (1915-1939), în Constantin Buşe, Constantin Găucan (coord.), Nicolae Iorga 1871-1940. Studii şi documente, VIII, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009, pp. 353-454), că în multitudinea preocupărilor iorghiene, din perspectiva publicistică, nu puteau lipsi şi referirile, apreciate ca atare de către istoricii nord-americani (Nicholas M. Nagy-Talavera, Omagiul unui istoric american adus lui Nicolae Iorga, în „Dosarele istoriei”, VI, nr. 6, 2001, pp. 55-57), la America, respectiv Statele Unite – „marea republică”, pe care a şi vizitat-o în 1930, timp de aproape două luni (27 ianuarie-20 martie) (Nicolae Dascălu, Nicolae Iorga Visit to the United States of America, în „Revue roumaine d’histoire”, XXII, nr. 2, 1983, pp. 115-127), şi americani, ori relațiile româno-americane.
Erau atestări iorghiene excerptate, aproape în totalitate, din „Neamul românesc” (gazeta fondată de N. Iorga în 1906) –, alături de care au fost inserate şi câteva din articolele publicate de către marele savant în una din gazetele românilor americani – „America” (editată la Cleveland de către românii americani).
*
„…un capitol de etno-istorie indiană ar trebui să se puie la începutul vieţii Statelor Unite”
În multe dintre lucrările sale, dedicate ansamblului istoriei universale, generale sau tematice, în publicistica istorică, în consemnările zilnice (note, comentarii, necrologuri, portretistică), în conferinţe publice şi prelegeri universitare, N. Iorga va zăbovi, în funcţie de împrejurări, asupra începuturilor şi caracteristicilor istoriei statului născut la 4 iulie 1776, a rolului instituţiilor şi a personalităţilor politice şi culturale.
Cu mult înaintea viziunii dominante în scrierile istorice din vremea sa – ce minimalizau locul băştinaşilor (spre a nu mai vorbi de excesele „corectitudinii politice” de azi în re/scrierea istoriei de început a naţiunii americane) –, marele istoric român amendează faptul că istoria S.U.A. se arăta că începe doar de la 1776: „Casele indienilor din sud, foarte curioase, făcute din lut sau din cărămizi uscate la soare, necoapte”, multietajate, au corespondenţă, sesizează marele nostru învăţat, în masivele buildinguri din New York şi Chicago, „care când sunt făcute mai bine, adică un rând în retragere faţă de celălalt, nu fac decât să imite clădirile de argilă ale indienilor. Ce păcat că această civilizaţie, cu astfel de începuturi, a fost tăiată brusc! Ce n-ar fi ieşit din mâinile indianului!”
Cu un alt prilej, el argumentează în favoarea cunoaşterii şi scrierii unei istorii în care populaţiile locale să fie integrate, cu elementele de civilizaţie şi cultură ale lor, evoluţiei ca atare a spaţiului viitorului stat nord-american (şi nu doar din momentul stabilirii primelor colonii europene): „Înainte de apariţia europenilor a fost aici o întreagă lume indiană; aceea n-are interes? Istoria aceasta o putem reconstitui până la oarecare punct şi, deci, acest capitol nu poate lipsi când vorbeşti despre istoria Americii… Bieţii indieni au fost expropriaţi de la orice (subl.n.): de la pădurea lor, de la stăpânirea râurilor, de la pământul lor, dar nu se cuvine să-i expropriem din domeniul istoriei, fiindcă ei au creat ţara, cu drumurile ei, cu un început de agricultură”; şi se exprimă fără înconjur: „un capitol de etno-istorie indiană ar trebui sa se puie la începutut vieţii Statelor Unite”.
*
„…să salutăm nobila figură demnă a lui Washington, care n’a fost un împărat, nici un mare om politic, ci abia un general”
În publicistică, de cele mai multe ori N. Iorga aborderază un subiect istoric mai ales din necesitatea de a releva posibile conexiuni sau rădăcini a unor fapte şi acte contemporane. Exemplificator este, în acest sens, un articol din februarie 1918, când – urmarea a discursului în Congresul American, la 8 ianuarie 1918, preşedintelui Woodrow Wilson a făcut public Programul său, în 14 Puncte, privind organizarea postbelică a Lumii – sintetizează motivaţiile revoltei împotriva atotputernicei Metropole de la Londra, în fruntea căreia s-a aflat – scrie N. Iorga în Amintirea lui Washington (publicat în „Neamul românesc”) – „un om care pănă la patruzeci de ani nu însemna nimic”; respectiv, George Washington, viitorul prim preşedinte al Statelor Unite – până atunci, un „boiernaş de ţară”, în casa căruia „nici un bancher cu oarecare avere n-ar trăi. Lectura lui? Biblia şi câteva cărţi. Biblioteca lui?
Nu exista” – era descris astfel: „Origine modestă, educaţie ca pentru acele împrejurări: nici basă clasică, nici limbi străine, nici literatură, nici ştiinţe – gramatică şi ortografie englesă; ceva matematică. Un rol oarecare în luptele de hotar cu vecinii francesi. Colonel al trupelor neregulate cu care s’au căpătat succese uşoare. Nimic strălucitor la dânsul: nicio făgăduială în graiu, în ochi, în gest. În clipa «declaraţiei de drepturi”» în numele unor teritorii neorganisate, în numele unor oameni cari aveau numai conştiinţa – dar deplină – că sunt oameni, atâta şi în ce priveşte conducerea. Ca hotărâre în cas de înfrângere, «retragerea în munţii Alleghani» – moartea de foame.
Şi când americanii văd ce a ieşit din silinţele desperate ale acestora supt conducerea acestuia, n’au ei dreptul, suta de milioane de neobosiţi muncitori pentru cultură în numele libertăţii, să întindă lumii întregi noua «declaraţie de drepturi»? (Cele 14 Puncte – n.n.).
Şi nu ni e îngăduit nouă, şi în ceasul când mai puternic urlă triumful organisaţiei germane, să credem că aceste «drepturi» vor birui totuşi şi să salutăm nobila figură demnă a lui Washington, care n’a fost un împărat, nici un mare om politic, ci abia un general?”
*
„…idealismul liberal e nota dominantă a unui Washington, a unui Jefferson, a unui Abraham Lincoln”
La fel, în anii 1917-1920, mai ales – dar şi în perioada interbelică –, aceleaşi conexiuni, proprii largii viziune iorghiene asupra desfăşurărilor proceselor istorice.
Aşa, de exemplu, la 15 iulie 1918 scria cu referiri la specificităţi ale istoriei tânărului – chiar în vremea sa – stat nord-american, ca şi asupra unor personalităţi (cele mai multe referinţe făcându-se la Abraham Lincoln): „Aşa a fost şi când problema libertăţii celor apăsaţi s’a pus înlăuntrul chiar al Republicei. Trebuie să fie ori ba robi negri în Statele Unite? Dacă poporul american ar fi judecat din punctul de vedere al acelei economii politice care s’a pus în sama americanilor ca principiu diriguitor, dar care de fapt, asfixiază astăzi pe negrii albi ai unei mari părţi din Europa, el ar fi socotit foloasele sclăviei în statele sudice, şi ar fi trecut la ordinea zilei. America însă a preferat să-şi oprească, ani de zile (referire la Războiul Civil/de Secesiune din 1861-1865 – n.n.), toată munca înăuntru, să piardă pieţe câştigate în lume, să distrugă atâţia oameni şi să piardă atâtea materiale, numai pentru ca în cuprinsul ţerii să nu existe decât fiinţe libere (subl.n.). Mai bine să piară ţara înseşi, credea Lincoln, decât să fie necredincioasă principiului ei de viaţă, care e şi titlul ei de onoare. Şi când judeca aşa, îşi atingea scopul, fără ca totuşi ţara, oricât de nenorocită în anume clipe, să fie cu adevărat ameninţată în existenţa şi în desvoltarea ei”.
Iar cu alte prilejuri, relevând „idealismul liberal care e nota dominantă a unui Washington („Tot ce este în America idealism şi virtute vine în rândul întăiu de la dânsul – George Washington”) , a unui Jefferson, a unui Abraham Lincoln”, N. Iorga consemnează una din specificităţile benefice ale civilizaţiei statului american, născut la 4 iulie 1776: „Egalitatea deplină; gesturile ceremonioase ale Europei nu sunt cunoscute: oamenii sunt amabili, gata de a îndatori, dar nu vreau să piardă vremea cu chinesării idioate. La palatul preşedintelui Lincoln, nici portar, nici lachei. Ministrul de Externe, cel mai puternic om din Republică, vine în haina de lucru să primească pe un prinţ şi vorbeşte cu dânsul tot aşa de liber ca şi cu altă persoană de samă. Preşedintele însuşi, marele Abraham Lincoln, un uriaş stângaciu, ignorează cele d’intăiu regule de savoir-vivre după eticheta noastră, veche de atâtea secole. La subiect, şi răpede, căci vremea e scumpă!”
*
+ Theodore Roosevelt
America suferă a mare pierdere, pe care o împarte cu umanitatea întreagă.
Una din cele mai mari energii pe care le avea lumea s’a stins, şi încă o dată conştiinţa umana se poate întreba de ce se lasă pământului pe aşa de scurtă vreme puteri aşa de mari.
Om care s’a pus la şcoala aspră a vieţii, el a străbătut-o întreagă fără falsă ruşine şi fără falsă mândrie, ajungând a fi astfel un om în stare să se măsoare oricând, în orice, cu alt om.
Şi, îndată ce s’a creat forţa aceasta nebiruită care căta lupta ca să îngenunche pe orice adversar, din fericire ea a fost închinată numai celor mai nobile scopuri.
Aceasta s’a văzut în clipa care a hotărât despre cum vor trăi veacurile viitoare. Dacă America a mers, e şi pentru că Roosevelt a vrut aşa.
Şi astăzi, în momentul de biruinţă, care trebuie să încunjure rămăşiţele triumfătorului, se amestecă, pare că, toate colorile steagurile stropite cu sângele răscumpărător lor – (decembrie 1918).
*
„America, conștiința lumii întregi”
Astăzi, după ce ochii oamenilor au privit în alte părţi ca să vadă cum se înfăţişează fiecare într’o socoteală fără părtinire şi fără greş, ei ţintesc America, ţara în care vă aflaţi voi, fraţilor, şi căpătaţi cinstit răsplata ostenelilor voastre cinstite.
De sigur şi Statele Unite ale Americei au avut zile când lucrau pentru scopuri care erau numai ale lor, şi atunci, în loc ca ele să judece pe alţii, au fost judecate ele de alţii.
Ieri însă, împărtăşirea americanilor în războiul cel mare a plecat dela cele mai curate motive; pământul nu trebuie să fie al unuia singur care să ţie pe ceilalţi supt călcâiul sângerat al biruinţei sale nedrepte (subl.n.). Şi, la ceasul când nădejdea celor mai tari în credinţă, începea să se clatine, libertatea mondială a fost scăpată de soldatul american – ce să zic eu? – de cetăţeanul american, fiindcă luptătorul nu era o fabricaţie a casărmii, ci un om liber înfruntând moartea ca să nu ajungă sclavi alţi oameni liberi.
După biruinţă fiecare a luat ce i s’a căzut. Statele Unite n’au voit nimic, n’au cerut nimic, n’au primit nimic.
Conferinţa dela Washington e privită astfel de popoarele care, şi dacă au învins, sufăr ca şi învinşii, cum odată creştinătatea privia soboarele ecumenice din care era să se aleagă voia lui Dumnezeu. Va răsări de acolo un nou Crez? Îl aşteptăm – (ianuarie 1922).
*
Wilson
A murit omul prin ale cărui idei – intrate în cercul de visiune ale diplomaţilor la capătul războiului, impuse prin valoarea intervenţiei americane şi menţinute ca o energie nesguduită – trăim noi azi între hotarele Statului naţional aproape deplin, întemeiat pe voinţa însăşi a marii majorităţi de locuitori ai lui (subl.n.).
Şi, dacă ideile lui ar fi fost sincer adoptate până la sfârşit, astăzi Societatea Naţiunilor n’ar fi prea adese ori redusă a exprima desiderate, ci în legătura ei, primită cu convingere adevărată, s’ar resolvi toate problemele încă deschise şi care vor rămâne probabil tot astfel pănă la noi vărsări de sânge.
Acel care a isbutit a stabili o aşa de binecuvântată realitate şi a începe îndeplinirea unui şi mai îndrăsneţ program, a jucat un astfel de rol, unic în istoria omenirii, prin două împrejurări care nu pot fi în destul de preţuite.
A vorbit în numele unei ţeri, mare cât o lume, care era în deplin acord, măcar în ce priveşte sfântul principiu al liberării popoarelor prin dreptul lor de autodeterminare, cu şeful său oficial.
A stabili apoi după mulţămirea cui se află în sfatul pe care l’a vrut şi a ştiut de ce-l vrea, şi aceia a muncitorului care lucrează la ce şi-a ales şi ştiind că ajută la altceva decât câştigul capitalistului adesea anonim, a pune problema socială ca şi cea politică pe basele conştinţei umane, aceasta ar încorona opera lui Wilson.
Cine o va face cândva, atâta timp după moartea iniţiatorului, nu va uita însă tot ce se cuvine acestuia – (februarie 1924).
*
George Washington
Sunt foarte puţine figurile istorice înaintea cărora, fără niciun fel de reservă, se închină omenirea întreagă.
Între aceştia un loc de frunte îl ocupă George Washington.
A fost un nobil fără prejudecăţi, un fermier fără lăcomie, un luptător fără cruzime, un om popular fără demagogie. Prin toate stările el a dus acelaşi suflet, neschimbat în puritatea lui absolută.
El n’a creat o tradiţie, ci a lăsat un model. Tradiţiile se pot strica prin interesele care vin pe urmă şi prin pasiunile care năvălesc asupra lor. Modelele însă rămân, intangibile.
Astăzi, când democraţia tinde a devenit standardisată şi anonimă, trezirea unei memorii ca a lui George Washington readuce opinia publică spre acele culmi înalte pe care stau, neclintiţi de vântul vremilor, eroii. America și Europa
Tot ce este în America idealism şi virtute vine în rândul întăiu de la dânsul.
Tineretului românesc el îi poate fi înfăţişat ca icoana cea mai perfectă a omului şi a cetăţeanului – (martie 1932).
*
Şcoala americană
Şcoala americană corespunde nu unui tip luat din străinătate şi adoptat servil, fără discernământ, ci nevoilor, necontenit cercetate şi ţinute în samă, ale unei societăţi întregi.
Pentru a înţelege trebuie să se urmărească deci întreaga desvoltare a acestei societăţi.
Grupe de colonişti răzleţi sosesc pe ţermul american: unii căutând un refugiu faţă de ameninţările religiei de stat din Anglia, alţii folosindu-se de privilegiul teritorial pe care li-l acordase, ca unor nobili de frunte ai săi, regele engles.
De la o vreme se întemeiază târguri, foarte mici şi puţin populate până în vremea lui Franklin încă, atunci când porneşte războiul de elaborare al acestor colonii englese. În aceste centre modeste, dintre care unele sunt încă de la începutul secolului al XVII-lea, se întemeiază şcoli elementare asemenea cu cele din vechea patrie, Anglia, aşa numitele „şcoli de gramatică” (grammar schools).
Programul e eminamente practic: „ca să se poată câştiga primele obişnuinţi de hărnicie şi stăruinţă, care sunt esenţiale pentru a duce la o viitoare viaţă de virtute ca folos…, potrivite pentru a pune în mişcare puterile vieţii, a pregăti tineretul ca să acopere cu folos şi demnitate multe din aceste societăţi, şi publice şi private, în care poate fi pus…: o educaţie care să-l facă potrivit pentru viaţa activă şi să servească drept temelie pentru a se distinge în profesia sa, ori negustorească ori mecanică (industrială)”.
Acesta fiind scopul, se înţelege că în al doilea învăţământ, secundar, nu va veni nimic din nemiloasa rigiditate formalistă a aşezămintelor corespunzătoare din Europa. Ori ce individualitate se poate manifesta, se poate face ori ce încercare, cât de îndrăzneaţă.
Principiile care domină sunt două. Pe de o parte, mai ales de la pornirea marii imigrări europene şi de la începerea unei imense activităţi industriale, crearea cetăţeanului american, ori care ar fi originile lui naţionale, faimosul melting-pot, „creusetul de topire” a diferenţelor etnice. Pe de altă parte îndemnarea la manifestarea liberă a mijloacelor date de natură, nu fără a permite desvoltarea însuşirilor individuale – (6 mai 1933).
*
America și învățămintele ei
Americanii ei înşii îşi ajung. Ei nu simt nevoia de a cunoaşte şi presinta istoria altor continente, de a face ca larga lor hartă să se profileze pe un fond universal. Iar europenii, cari de sigur n’au, în de obşte, sentimente de ură sau de despreţ, nu văd în istoria americană ceia ce le e familiar în patria lor continentală: războaie, tratate de pace, schimbând hotare apărate cu cea mai mare îndărătnicie, până la capăt, generali biruitori, arcuri de triumf. Suverani având o adevărată biografie, o diplomaţie necontenit activă.
De altfel nici economiceşte America nu există de cât după congresul din Viena. Atunci numai se desleagă probleme de organisaţie economică şi financiară mult timp lăsate fără soluţie, atunci va începe o producţie capabilă de a înfrunta şi risca totul, atunci America englesă va apărea pe piaţa lumii întregi pe care mai târziu va încerca s’o domine. Atunci îşi complectează şi harta, căpătând pe lângă vechiul sâmbure de pe coasta Oceanului Atlantic: de la Rusia Alaska, de la Mexic California, Noul Mexic, Texas, de la Napoleon I-iu, vasta Louisiana, de la spanioli Florida, toate fără vărsare de sânge, numai la capătul unor atente târguieli băneşti.
Şi încă această Americă englesă stă în faţa unei noi şi atât de grele întrebări. De fapt între hotarele Confederaţiei nu e o singură ţară, ci sunt două: cea din Nord, de oameni de afaceri şi de industriaşi începători, continuu hrănită de o imigraţie în spor, a elementelor lăsate libere de lunga pace europeană, deci influenţată de toate tendinţele contemporane ale Europei şi dominată de aceiaşi religiositate biblică pe care am însemnat-o mai sus: cea de Sud, de cultivatori de bumbac, întrebuinţând negrii moşteniţi de la francesi şi spanioli pentru o gospodărie vastă şi storcătoare, asupra căreia nu presidează nicio idee şi împotriva căreia nu se ridică nici un ideal. Va trebui lungul, distrugătorul „răsboiu de secesiune” între aceste două lumi ca să se ajungă la însufleţirea Americei-de-Nord întregi de spiritul de la Boston – (7 mai 1933).
*
Educație americană
Primesc o înştiinţare de la o Universitate americană, care cuprinde pentru noi, cei cărora ni trebuie eroism şi nu ştim adesea unde să-l găsim, ca şi pentru toată această Europă aşa de mult isterisată de ambiţii, de ilusii şi de închipuire, o lecţie despre ce trebuie să se înţeleagă prin cultul şi pregătirea eroilor.
Acest înalt aşezământ de cultură fără decani cari să asculte la uşă şi rectori cari să plesnească din biciu, cum şi fără studenţi cari să-şi înveţe profesorii ce e patrie şi naţie, e consacrată unui erou adevărat, erou prin felul cum, ridicat de jos prin muncă, şi-a câştigat fiecare pas în viaţă, erou prin absoluta lui desinteresare, erou prin acceptarea tuturor riscurilor când a fost vorba de crezul său asupra libertăţii şi demnităţii omului şi, la urmă, erou prin moartea ce a îndurat: lui Abraham Lincoln.
Dar din toată Universitatea cei cari-i au răspunderea morală vreau să facă un templu al tuturor eroilor.
Se adună chipurile acelor, din toate ţerile, cari au muncit şi s’au jertfit pentru oamenii de la ei, cu gândul la oamenii de pretutindeni, la acel lucru mare şi curat, asemenea cu zeii, care poate fi oricare om în oricare loc, ştiut sau neştiut. Scrisul fiecăruia, cuprinzând un gând de-al lui, stă alături de figura care a ajuns să corespundă la ce a fost în sufletul şi munca lui. Ce-ar fi dacă am închina şi noi acestui eroism profanatele noastre Universităţi, acuma şi sclave? – (14 martie 1937).
[/responsivevoice]
