Leonard MOCANU ■
Cappadocia din aer, de pe sol și de sub pământ •
La sfârșitul celei de-a patra zile de călătorie am ajuns în Cappadocia, după denumirea ei antică (Kapadokiya, în limba turcă), regiune situată în centrul Podișului Anatoliei, încărcată de istorie, dar ancorată foarte bine în realitate, prin conversia profesională a locuitorilor săi de la agricultură, la turism. În vechime, activitatea vulcanilor din zonă a condus la scurgerea unei cantități uriașe de lavă, iar roca rezultată, tuful vulcanic, a fost erodat natural de vânt și ploi și artificial de oameni, astfel că aici, cu două mii de ani în urmă au apărut numeroase așezări la nivelul solului și al subsolului, locuințe, dependințe, lăcașuri de cult, cu mare priză la turiștii foarte numeroși care împânzesc zona. Cappadocia este cunoscută sub numele de ”Țara cailor frumoși”, astfel că la intrările în Nevșehir și în alte localități vedem numeroase grupuri statuare ce evocă splendidele patrupede.
În drumul spre Cappadocia, ne-am oprit la Tuz Gölü, Lacul de Sare, o imensitate de apă extrem de sărată de aproximativ 1.600 Kilometri pătrați, cu o adâncime medie de 50 de centimetri, care iarna se transformă într-o soluție suprasaturată de sare, iar vara, ca urmare a evaporării apei, într-o întindere albă din aceeași materie, care, de la distanță, în lumina puternică a soarelui, seamănă cu un patinoar imens. Cele trei exoploatări miniere asigură mai bine de două treimi din necesarul de sare al Turciei, iar rezerva se poate întinde pe multe sute (unii zic mii) de ani, de acum încolo.
Primul obiectiv vizitat a fost Muzeul în aer liber de la Göreme, așezare din provincia Nevșehir. Muzeul este intrat în Patrimoniul UNESCO fiind format dintr-un complex monahal cu biserici săpate în stânca de tuf vulcanic și chilii ale călugărilor proto-creștini. Pe pereții bisericilor se află numeroase fresce în stil bizantin. Lăcașele de cult poartă diverse denumiri (Capela Mărului, Capela Sfânta Barbara, Biserica Șarpelui, Biserica Întunecată sau Biserica Tokali). Picturile de pe pereți reprezintă diverși sfinți sau scene biblice, dar în mare majoritate oamenii au ochii scobiți, din motive care demonstrează că toleranța religioasă mai are loc de creștere. Pozele se fac ”pe șest”, pentru că politica locului interzice oficial fotografiatul sau filmatul, dar gândul ne duce către Valea Judecății din Israel, loc în care primii creștini s-au nevoit printre pereții stâncilor.
Satul Uçhisar, cu nenumăratele locuințe săpate în tuful vulcanic a ajuns în prezent o localitate turistică, deoarece, în cvasitotalitatea lor, ”imobilele” s-au transformat în hoteluri sau pensiuni, la inițiativa localnicilor, dar mai ales a investitorilor, care au intuit potențialul zonei. De departe, cea mai spectaculoasă priveliște o oferă ”fortăreața” dăltuită în stâncă, acum hotel, obiectiv ce domină Valea Porumbeilor. Numele văii vine de la faptul că în perioada proto-creștină, oamenii creșteau foarte mulți porumbei, pentru a folosi excrementele acestora ca îngrășământ natural.
Poposim pentru două nopți la un hotel din periferia orașului Nevșehir, care constă în mai multe pavilioane parter plus etaj, la care se poate ajunge pe niște alei întortocheate, piatră de încercare pentru purtătorii de valize voluminoase. ”Desertul” este transportarea acestora pe scări, pentru că, evident, nu există lift, o corvoadă în plus, mai ales pentru colegii noștri cu cel puțin șapte decenii la activ. Masa de seară ne oferă o nouă frustrare: deși meniul este foarte bogat și variat, grupul nostru nu are în ”normă” și apă, astfel că ea trebuie procurată contra-cost. Oare cu cât ar fi crescut prețul biletului, cu încă o sticlă sau un pahar din prețiosul lichid?
Ziua avea să se termine cu unul dintre momentele opționale din program, seara turcească. Am mers la un restaurant local, organizat pentru vizionarea unui spectacol de muzică, dans și culoare. Mesele, plasate de jur împrejurul unei ”scene”, aveau pe ele ceva gustări din care am dedus specificul local în niște zacuști și în cîteva feluri de brânză. La capitolul băuturi, ceva sucuri cu iz americănesc, vodca, vin alb, vin roșu, ultimul mai degrabă pentru dres salata, și autohtonul Yeni Rakî, băutură asupra căreia gazdele noastre își dispută paternitatea cu grecii. Programul în sine a cuprins o suită de dansuri turcești, executate de un grup de tineri, băieți și fete în jurul vârstei majoratului, grupate într-o încercare de simulare a obiceiurilor de nuntă ale locului. Apoi, o ”balerină” evident mai experimentată, dovedind o mobilitate extraordinară a bazinului și pieptului, ne-a oferit un program de dansuri care au desfătat de-a lungul secolelor generații de sultani și viziri și au aprins imaginația pașalelor, ienicerilor și spahiilor. Spre amuzament, a reușit să atragă în jocul ei și trei bărbați, unul, turist dintr-o țară a Extremului Orient. Apoi, tinerii au revenit în scenă pentru altă suită de dansuri, mai legată și de efect și au încheiat desfășurând un imens drapel al Turciei, dovadă că și în aceste locuri de relaxare nu își uită originile. Un fel de ”Noi suntem români” din zona Arcului Carpatic. Puțin mai cizelat, cu o prezentare sumară a obiceiurilor, programul ar fi fost chiar agreabil, așa nedepășind statutul de reprezentație de bodegă.
Dar gândul a șase dintre noi se îndrepta către ceea ce poate fi numită aventura măcar a anului, dacă nu a vieții. În ultimul deceniu Cappadocia a devenit fieful zborului cu baloane cu aer cald, aici dezvoltându-se o adevărată industrie a acestei forme de turism. Dacă luăm în calcul că un ”bilet” costă în jur de 250 de Euro, că o nacelă poate lua între 20 și 32 de persoane și că în fiecare dimineață în care se poate zbura (multe pe parcursul sezonului) peste o sută de baloane brăzdează cerul Cappadociei, atunci putem avea o imagine destul de clară a scării acestei afaceri. Afacere lansată, conform surselor, de niște turiști și întreprinzători finlandezi și dezvoltată de localnici. Pentru aceasta, școlile de aviație au înființat clase speciale de piloți pentru astfel de aparate, iar în zonă există un centru meteorologic și unul de coordonare a zborului, fără avizul cărora nimic nu se ridică de la sol.
Pornisem de acasă cu gândul să nu ratăm această aventură de ”o dată în viață”, punct obligatoriu pe orice ”Bucket List”. Deci, în zori de zi, ne-am înființat la microbuzul care urma să ne ducă la locul fericitului eveniment, pentru că, spun cunoscătorii, nimic nu e mai frumos decât să admiri răsăritul soarelui din nacela balonului. Nu am putut confirma această axiomă, pentru că a trebuit să așteptăm momentul undei verzi de a porni către locul în cauză, un platou plin de praf și scaieți, brăzdat de văi adânci. Deja câțiva mai grăbiți erau în aer, fapt ce ne-a stârnit o doză de frustrare, care avea să dispară după două ore.
Am debarcat din microbuz, când echipa ”tehnică” terminase de întins pe sol pânza cauciucată a balonului, culcase nacela și fixase suspantele acesteia. Tocmai porniseră două moto-ventilatoare și ”pompau” aerul în interiorul balonului, operație care a durat cam un sfert de oră, timp în care tot mai multe agregate se înălțau spre cer. La momentul de ei știut, membrii echipajului au ”injectat” flacără spre aerul din interior, acesta s-a dilatat și a adus balonul la verticală și nacela în poziție normală. Dacă nu ar fi fost ”ancorat” de câțiva copaci, balonul s-ar fi ridicat fără pasageri. Am ocupat cele opt ”celule” ale nacelei, astfel încât să fie echilibrată, am făcut un exercițiu de luare a poziției de aterizare și ne-am lăsat în voia cunoștințelor și deprinderilor pilotului și ajutorului acestuia, plasați la mijloc, ”maeștri” peste patru arzătoare cu gaz, peste manevrele din saulă și evident peste viețile și emoțiile noastre.
Ne-am ridicat de la sol, nu prea mult, doar pentru a ne obișnui cu înălțimea, apoi am coborât într-o vale, plină de formațiuni din tuf vulcanic, asemenea unor coloane imense, iar piloții baloanelor și-au găsit de lucru făcând slalom printre ele, coborând până aproape de nivelul solului, urcând pe lângă poalele dealului, astfel că puteam prinde cu mâna vegetația de pe versant, și oferindu-și ”sărutul de bună dimineața” prin atingerea ”nevinovată” a sferelor baloanelor. Totul s-a făcut în deplină coordonare între piloți, care au comunicat permanent prin radio. Am aflat că pilotul unuia dintre baloanele cu care ne hârjoneam este vărul alui nostru, aceștia comunicând și direct, nu numai prin intermediul undelor radio.
La ridicare, am avut parte de un alt spectacol: pe buza văii, cel puțin 20 de autovehicule decapotabile, cu miri și mirese, îmbrăcate în rochiile de nuntă, în cele mai pastelate culori, cu croieli demne de cele mai celebre case de modă, participau la ședința devenită uzuală și la noi, ”trash the dress”. Și ce poate fi mai frumos să ai amintire fotografii dintre stâncile dantelate ale Cappadociei, cu zeci de baloane pe fundal?
Am urcat apoi în înaltul cerului (a se citi la peste 1.000 m deasupra solului și 2.000 m deasupra nivelului mării), pentru a privi lumea de sus și a admira minunățiile create de tandemul natură-om. Apoi, am coborât încet-încet, pentru a pregăti aterizarea. Pilotul ne-a întrebat ce fel de aterizare ne doream, soft sau hard, și evident răspunsul a venit la unison: soft. Numai că, se pare, acesta avea puțin inversate comenzile și am avut parte de o ”aterizare” hard(core). A ochit un tăpșan ușor în pantă, unde erau ”vestigiile” unei vii cam cum avea bunicul meu în anii ‘60, a chemat echipa tehnică, împreună cu SUV-ul, apoi, manevrând elegant saulele și injectoarele, ne-a depus pe platforma de transport al nacelei, așa cum așezi o floare pe un altar. Nici nu a fost nevoie să mai luăm poziția de aterizare. L-am întrebat pe pilot, Hakkan-Hakki Çelebi, dacă toți colegii lui sunt capabili de asemenea performanță. M-a privit îngăduitor, cu mândrie neprefăcută. Am înțeles și, instantaneu, frustrarea inițială s-a topit. Băieții de la sol ne-au ”ancorat”, pilotul a dezumflat cupola balonului atâta cât a fost necesar pentru a nu ne desprinde iar, apoi am fost plimbați pe roți către poziția și orientarea ideală, pentru eliminarea totală a aerului și așternerea balonului pe sol. Evident, performanța lui, dar și a noastră (de pasageri întâia dată într-un astfel de vehicul) a fost sărbătorită cu șampanie (pentru copii), poze și diplome. Doritorii au primit contra-cost un flash-drive cu aproximativ 15 minute filmate cu o cameră de bord 3D, iar aventura noastră de dimineață s-a sfârșit. La hotel, ne așteptau colegii, fericiți că ne vedeau întregi, și dornici de impresii și trăiri pe care și le refuzaseră.
Am pornit din nou pe drumurile Cappadociei, către Orașul Subteran de la Kaimakli, cel mai mare labirint de încăperi conectate prin tuneluri, dispuse pe opt niveluri. Aceste orașe au reprezentat răspunsul localnicilor din secolele VI-VII la invaziile arabilor, persanilor și altor migratori. Se estimează că în acest oraș locuiau până la 3.500 de persoane. Traseul de vizitare cuprinde primele patru niveluri ale incintei. Dincolo de organizarea judicioasă a spațiilor, în care regăsim încăperi pentru odihnă, depozitarea alimentelor, adăpostirea animalelor și a porumbeilor, prepararea hranei, măcinarea cerealelor, obținerea vinului, sunt de apreciat soluțiile inovative de închidere a labirinturilor subterane cu ”uși” din piatră, care se roteau blocând trecerea, de aerisire și de evacuare a fumului, prin galerii care ”răspundeau” la suprafață la distanțe de până la doi Kilometri, derutând astfel inamicul. O încercare a acestuia de a cuceri inedita fortăreață se izbea nu numai de căile întortocheate, dar și de culuarele de trecere dintre încăperi, unele lungi, în pantă, mai mici decât înălțimea unui stat de om, ce puteau fi lesne apărate.
Călătoria noastră a mai avut două escale semnificative. Prima, un magazin de bijuterii, având drept ”piese de rezistență” pietre de turcoaze și mai ales de sultanit, un material care își schimbă culoarea în funcție de lumina ambientală, foarte căutat de amatorii și mai ales amatoarele de lucruri fine. Cea de-a doua, un atelier de ceramică din Avanos, unde am asistat la demonstrații ale meșterilor olari, ce ne-au arătat cum pot aduce această străveche profesie la rang de artă. Am fost invitați să ne încercăm talentul în modelarea lutului, dar ne-am mulțumit cu ce văzusem, am trecut apoi prin încăperile în care ceramica era pictată manual și am admirat numeroasele exponate ale magazinului de prezentare, la prețuri pe măsura calității și a renumelui acestora.
Ultima bornă a zilei, opțională de această dată, a fost vizionarea unei ceremonii Sema, cu dansul dervișilor rotitori, aflată în patrimoniul mondial UNESCO. În sine, Sema este o ceremonie sufită efectuată ca parte a meditației și a practicii de rugăciune dhikr, în care dervișii execută un dans specific, cu tradiție de șapte secole, Sama. Sama înseamnă „ascultare”, în timp ce dhikr înseamnă „amintire”. Spectacolul, o combinație de muzică, incantații și dans, fascinează prin capacitatea dervișilor de a se roti în jurul propriei axe, numai către stânga, trecând parcă barierele existenței pământene, pentru a se opri apoi și a reveni în lumea din care au plecat. Fiind o reprezentație cu caracter religios, pe timpul ei fotografierea și filmarea nu au fost permise, dar, după încheierea acesteia și plecarea maestrului, dervișii au realizat un ”bis”, care a putut fi imortalizat. Trebuie menționat că spectacolele de acest gen sunt una dintre modalitățile de strângere de fonduri pentru viața de zi cu zi a membrilor acestei comunități, plasată la limita legalității în Turcia.
Am încheiat cele două zile petrecute în locurile de legendă și realitate ale Cappadociei cu o ședință la piscina hotelului, cuprinzând o baie în apa răcoroasă și relaxare în sauna uscată și în hamam, baia turcească.
