Armatele dispărute ale României

Ascultă articolul

Sebastian CĂTĂNOIU ■

Inițial, intenția mea a fost să scriu un articol despre ceea ce s-a întâmplat la Bălți cu militarii români luați prizonieri de Armata Roșie în zilele tulburi care au urmat schimbării alianței României, între 23 august 1944 și semnarea pe 12 septembrie 1944, la Moscova, cu URSS în numele Aliaților a Convenției de Armistițiu.

Punctul de plecare l-au constituit informațiile referitoare la moartea, la Bălți, a unui număr foarte mare de militari români aflați luați în captivitate sovietică de Armata Roșie, precum și relatările despre gropi comune și oseminte descoperite ulterior în mlaștinile din împrejurile orașului. Am vrut să aflu cât adevăr este în această poveste, aproape absentă din memoria publică. Prima idee de titlu a fost „Katynul românesc”, pentru că, precum la Katyn, la Bălți, s-ar putea vorbi, de asemenea, despre militari aflați în mâinile sovieticilor și despre gropi comune posibil a fi asociate unor execuții în masa.

Pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, numărul combatanților români căzuți prizonieri la sovietici a variat foarte mult, în funcție de modul de desfășurare a operațiunilor pe Frontul de Est. Până la Stalingrad, numărul acestora a fost aproximativ constant, în jur de 4.000 de militari. ”Constanta” se datora compensării dintre numărul militarilor capturați și mortalitățile mari înregistrate pe timpul deplasării spre locul de detenție, cu o medie de aproximativ 20% din total,  cărora li se adăugau pierderi de peste 30%, din lagărele de detenție.

Pe Frontul de Est, odată cu cedarea inițiativei Axei în favoare Armatei Roșii, numărul prizonierilor români a crescut dramatic iar imediat după Stanlingrad, în prizonieratul sovietic ajungând în jur de 40.000 de soldați. Conform datelor oferite din arhivele NKDV, acest efectiv ridică semne de întrebare întrucât chiar dacă la Stalingrad, împreună cu rămășițele Armatei a VI-a germane, din interiorul încercuirii fuseseră capturați în jur de 3.000 de ostași români și după cum se cunoștea, pierderile mari ale celor două armate române fuseseră înregistrate în perioada premergătoare încercuirii Stalingradului.

Pentru a fi corecți, deși istoriografic dezastrul de la Stalingrad e contabilizat în dreptul armatei germane, mai bine de jumătate din pierderile Axei în evenimentele asociate Stalingradului au fost reprezentate de combatanții ”aliați” fie ei români, unguri, italieni sau croați.

Pe 19 noiembrie 1942, în momentul declanșării Operațiunii Uranus, armatele a III-a și a IV-a române însumau circa 228.000 de militari. Până la 7 ianuarie 1943, după mai puțin de șapte săptămâni de lupte și retrageri, cele două armate pierduseră aproximativ 158.000 de oameni, ceea ce însemna aproape șapte din zece militari, iar la începutul lui ianuarie 1943, în unitățile lor mai rămăseseră aproximativ 73.000 de militari valizi. Din păcate nu sunt statistici clare care să defalce totalul pierderilor de la Stalingrad pe categorii (morți, răniți sau dispăruți), estimându-se astfel că jumătate din victime ar fi fost reprezentate de prizonieri și dispăruți.

Luând în considerare numărul de 40.000 de prizonieri înregistrați în lagăre, care îi includea și pe cei aflați în prizonierat înaintea evenimentelor de la Stalingrad, rezultă că ”dispăruții” – de ordinul a vreo 40.000 de oameni, au fost reprezentați soldații victime ale luptelor, ale vitregelor condițiilor din iarna 1942-1943 și a spargerii frontului, sau decedați în perioada dintre capturarea de către sovietici și până la internarea în lagăre.

În Campania din Est, categoria „dispăruţi” rămâne ecuaţia cu cele mai multe necunoscute.

Statisticile oficiale vorbesc, pentru operațiuile desfășurate împotriva sovieticilor, de pierderi totale ale Armatei României de 625.000 militari, din care 72.000 morți, 243.000 răniți și…310.000 dispăruți!

O limpezire a situației celor dispăruți prin cercetarea sistemului sovietic de evidenţă este iluzorie pentru că acesta nu permitea stabilirea cu exactitate a tuturor militarilor străini capturaţi de către trupele sovietice căci mulţi din cei dezarmaţi decedau înainte de a ajunge în lagăre, unde li se întocmea dosarul personal de evidenţă.

După declanșarea, la 20 august 1944, a ofensivei trupelor sovietice pe teritoriul României, dar mai ales după evenimentele de la 23 august 1944 sub auspiciile Regelui Mihai I, a crescut brusc numărul militarilor români luați prizonieri de război de către  sovietici. Parte din ei, în contextul spargerii frontului pe fondul succesului Operațiunii Iași-Chișinău, dar cei mai mulți ca urmare a Proclamației Regelui Mihai I de “…ieșire a României din Alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite” din cauza nedumeriri apărute, din perspectivă sovietică, despre statutul juridic oficial al României, până la încheierea unui armistițiu de facto, valid, cu Națiunile Unite.

În intervalul dintre cele două date menționate, Armata Roșie, aflată în ofensivă, și-a continuat operațiunile militare planificate ce cucerire a teritoriului național, dezarmând și capturând importante efective românești. Conform aprecierilor Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, în perioada 24-31 august 1944, din evidențele de efective ale unităților au dispărut în jur de 97.000 militari ai armatei noastre iar evaluarea românească are un corespondent remarcabil într-un document sovietic. La 5 decembrie 1944, Lavrenti Beria îl informa pe Stalin că în locurile de detenție ajunseseră 97.000 de prizonieri de război capturați în urma lichidării grupărilor încercuite în zona Chișinău.

Două evidențe provenite din sisteme administrative diferite ajung, astfel, la valori aproape identice. Cu toate astea, tot în decembrie 1944, în evidența NKVD se aflau 156.000 prizonieri de război români. Dacă se compară această cifră cu efectivele existente înaintea ofensivei din august, rezultă că după 20 august 1944 au fost capturați de trupele sovietice în jur de 120.000 de militari români. Cifra este și ea plauzibilă dacă luăm în considerare că de la începutul ostilităţilor pe Frontul de Est și până în martie 1944, trupele sovietice capturaseră 51.000 militari români la care s-au adăugat în jur de 14.000 după retragerea din Crimeea. Bineînțeles că simpla adunare a acestor numere trebuie ”ponderată” cu rata mortalității celor ce au avut neșansa de a fi căzuți prizonieri la Armata Roșie…

Conform datelor centralizate de NKDV, la 20 ianuarie 1945, în URSS se aflau ca prizonieri  aproape 150.000 de militari români și până la 1 martie 1945, numărul acestora scăzuse la 106.000. Cercetarea istorică indică drept principală cauză mortalitatea foarte ridicată din lunile de iarnă. În primăvara anului 1945, efectivul crește din nou, astfel că la 12 mai, Beria raporta 116.00 prizonieri români în punctele de primire, lagăre și spitale, iar la 27 iunie erau consemnați 120.00.

În condițiile în care în acea perioadă armata României lupta alături de cea sovietică, explicația celor întâmplate este una halucinantă! Pe parcursul ofensivei victorioase, pe măsură ce preluau lagărele germane de pe teritoriul Ungariei, Austriei și Germaniei în care se aflau și militari români capturați pe Frontul de Vest, în loc să-i repatrieze i-au trimis în URSS. Și nu trebuie uitat că pe Frontul de Vest trupele române au înregistrat aproape 60.000 de dispăruți, parte din ei ajunși în lagărele germane sau maghiare!

În fine, în evidența «Direcției generale pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor internate în URSS» au figurat 187.00 de militari români, din care 133.000 au fost eliberați și repatriați, iar 54.000 au decedat. Cu toate astea, o altă statistică sovietică din 2 noiembrie 1945, ridică numărul total al militarilor români capturați în perioada 1941–1945 la 236.000, înregistrându-se o diferență de aproape 50.000 de oameni față de cei internați în lagăre.

Conform principiilor sovietice de definire a statutului prizonierilor de război, militarii armatelor inamice capturaţi de Armata Roșie, erau adunați, transportați, concentrați și abia ulterior, predați organelor de securitate care-i înregistrau în lagărele NKVD; fiind mai degrabă considerați cetăţeni străini deţinuţi în sistemul NKVD.

Întâmplările cu civili nevinovați capturați ”din mers” de către Armata Roșie, doar pentru a le ieși la socoteală efectivul de prizonieri aflați în drum spre lagăre, au legătură cu această practică. În perioada respectivă transporturile se desfășurau în condiții extrem de grele iar foamea, bolile, frigul, epuizarea și supraaglomerarea au făcut ca parte dintre prizonierii de război să moară înainte de a ajunge la lagărele unde urmau să fie înregistrați. Cu alte cuvinte, diferența dintre numărul prizonierilor capturați și al celor înregistrați ulterior în lagăre ascunde nu doar erori administrative, ci și victime capturate dar care decedând nu au mai ajuns niciodată în evidența unui lagăr.

Documentele despre sistemul sovietic de prizonierat demonstrează existența unor puncte de concentrare, triere și expediere înaintea intrării prizonierilor în circuitul marilor lagăre NKVD. Unul din aceste lagăre s-a aflat la marginea orașului Bălți, în lunca Răutului, unde memoria locală păstrează vie povestea unuia dintre cele mai tulburi episoade ale prizonieratului românesc din 1944. Mărturii despre prizonieri, gropi comune și oseminte au circulat după prăbușirea Uniunii Sovietice, iar în anii ’90 au fost făcute și primele cercetări locale. Până astăzi, însă, proporțiile exacte ale tragediei de la Bălți nu au fost stabilite printr-o cercetare arheologică și documentară completă, dar se vorbește despre dispariția și moartea a 10.000, 12.567 sau chiar 50.000 de militari români luați prizonieri de Armata Roșie în vara și toamna anului 1944.

După 23 august 1944, problema prizonierilor români nu a fost doar una militară, devenind foarte repede una administrativă și statistică, pentru că Armata Roșie a capturat zeci de mii de militari într-un interval foarte scurt. Aceștia trebuiau dezarmați, adunați, hrăniți, cazați, transportați, repartizați și în cele din urmă înregistrați în sistemul sovietic al prizonierilor de război. Între primul și ultimul dintre aceste momente se afla însă un drum lung, iar pentru unii prizonieri, acesta a fost și ultimul lor drum care s-a terminat înainte ca numele să le ajungă consemnate ajungă într-un registru de lagăr.

În vara și toamna anului 1944, nordul Basarabiei s-a aflat pe unul dintre traseele de concentrare și transfer a militarilor dezarmați de ruși, iar Bălți a funcționat ca  nod de triere regională, un punct de adunare pentru prizonierii capturați în nordul și centrul Moldovei, după prăbușirea frontului în august 1944. În logica NKVD, orașul Bălți nu era „lagăr final” ci un „hub” de tranzit unde realizau ruperea legăturii dintre soldatul român și Armata Română, omul devenind doar o „unitate statistică” într-un flux de prizonieri. Instrucțiunile NKVD privind trierea prizonierilor precizează că aceștia erau grupați după „naționalitate”, „loc de reședință” și „grad militar”, nu după armata de origine; astfel a fost posibilă o reîncadrare etnică care să distorsioneze realitatea (basarabenii și bucovinenii fiind adesea înregistrați drept „moldoveni” sau ”ucraineni”, nu „români”).

Nu avem dovada că Bălți a fost un singur mare lagăr NKVD prin care au trecut toți cei aproape 100.000 de militari români capturați în fatalul august 1944. Mai corect e să vorbim despre Zona Bălți, ca parte a rețelei de concentrare și transfer a prizonierilor capturați din Bucovina, Basarabia și Moldova. Aici au funcționat, succesiv, Lagărul nr. 33 și Lagărul nr. 103, iar prizonierii bolnavi au ajuns la Spitalul Militar Special nr. 3376. Tot o certitudine este că în documentele și mărturiile referitoare la Bălți apar nu doar militari români, ci și germani, unguri sau provenind din alte armate.

Lagărul nr. 33 a funcționat din iulie până în octombrie 1944, amplasamentul acestuia fiind pe teritoriul unde s-a construit ulterior Combinatul de blănuri „Mioara”. Cum orașul Bălți fusese deja eliberat de Armata Roșie în martie 1944, lagărul exista dinnainte de 23 august și a funcționat ”la capacitate” în săptămânile în care numărul prizonierilor români a crescut considerabil. La finalul lui octombrie 1944 sunt înregistrate două transporturi de câte 3.000 de prizonieri fiecare, având ca destinație Lagărul nr. 204 din Astrahan. La sosire s-a consemnat că «prizonierii erau epuizați, mulți fără mantale, unii fără încălțăminte, toți infestați cu păduchi» . Pentru Lagărul nr. 33 există încă numeroase necunoscute și tocmai în perioada august–octombrie 1944 se concentrează cele mai grave mărturii despre decesul prizonierilor. O sursă locală a afirmat că prin Lagărul nr. 33 au trecut aproximativ 50.000 de prizonieri între care: români, germani, unguri. Și în cazul militarilor români capturați în vara anului 1944, Lagărul nr. 33 a avut rolul unui punct de concentrare, triere și tranzit, parte importantă a prizonierilor fiind ulterior transportată către punctele terminus de detenție din interiorul URSS.

În sistemul sovietic al lagărelor pentru prizonieri de război, numărul era în primul rând un identificator administrativ. Cele notate cu două cifre defineau, în general, ”centrele frontale de primire și tranzit”, denumite astfel datorită apropierii lor de front și destinate recepționării prizonierilor expediați direct de pe front. Aici parcurgeau etapele: dezinfecției, carantinei, evidenței și pregătirii pentru trimiterea în interiorul URSS. Lagărele frontale erau amplasate la aproximativ 100 km de trupele din prima linie, iar punctele de ”colectare” la 50–70 km de acestea. Pe măsură ce frontul înainta, lagărul trebuia strămutat. Ca dovadă, Lagărele nr. 34 și 36, aflate deasemenea în spatele Frontului 2 Ucrainean, au funcționat în perioada ianuarie-septembrie 1945, la Cegled și Debrecen, pe măsura înaintării trupelor sovietice pe teritoriul Ungariei.

Pe de altă parte, lagărele numerotate cu trei cifre erau cele ”teritoriale”, concepute ca structuri de detenție și mai puțin de redistribuire. Din octombrie 1944, Lagărul nr. 33 a fost transformat în Lagărul nr. 103, cu o capacitate oficială de aproximativ 4.000 de persoane. Lagărul nr. 103 a funcționat de sine stătător aproximativ un an, iar după octombrie 1945 a fost transformat într-o filială a lagărului din Chișinău. Prizonierii proveneau din Germania, România, Ungaria și alte state foste aliate ale Axei, și erau folosiți la lucrări pe șantierele de reconstrucție.

Una dintre cele mai importante piese documentare descoperite până acum, referitoar la acest lagăr, este un proces-verbal sovietic din 17 iunie 1949, întocmit în urma unei verificări cimitirului prizonierilor de război de la Bălți. Documentul consemnează existența cimitirului asociat Lagărului nr. 103 și identifică 71 de gropi comune.  În acestea erau consemnate aprox. 2.300 de persoane înhumate. Cifra e cu atât mai interesantă cu cât registrele de deces ale lagărului nr. 103 consemnau doar 106 morți. Diferența nu poate fi ignorată, ea, de una singură, nu permite însă concluzia că toate cele aproximativ 2.300 de persoane au fost ucise în lagărul nr. 103. Informația despre cele 71 de gropi comune se referă la perioada de la înființare, până în 1947. Prin urmare, nu toate cele 2.300 de decese trebuie atribuite, automat, intervalului 24.10.1944–22.10.1945 și nici exclusiv lagărului nr. 103.

Mai mult, o foarte valoroasă informație apărută ulterior spune că o listă a prizonierilor unguri decedați, conținând 475 de nume, a fost digitalizată în 2024. Asta presupune că astfel de liste, cu nume, prenume, grad etc. există prin arhivele fostei URSS doar trebuie scoase la iveală! Dacă Guvernul Ungariei a reușit, de ce nu și-ar îndeplini și Guvernul României datoria de onoare? (foto 6)

٭٭٭

În acest sens, gazeta Sentinela se oferă să pună la dispozițai celor îndrituiți [Oficiul Național pentru Cultul Eroilor (ONCE) , Arhivele Militare Naționale Române (AMNR)  și Institutul pentru studii politice de apărare și istorie militară (ISPAIM)], prezentul model de chestionar arhivistic ce poate fi o cale în elucidarea acestui sindrom amnezic național:                                                                                                                                                  

CHESTIONAR DE CERCETARE ARHIVISTICĂ

● Obținerea informațiilor de arhivă despre militarii români capturați de Armata Sovietică și transformați în prizonieri de război în perioada după 24 august 1944 până în 12 septembrie 1944

Obiectivul cercetării

Prezenta solicitare urmărește identificarea, pe baza documentelor primare de arhivă, a numărului militarilor români — soldați, subofițeri și ofițeri — dezarmați, capturați și transformați în prizonieri de război de către Armata Sovietică în intervalul 24 august – 12 septembrie 1944, precum și reconstituirea traseului acestora de la momentul capturării până la lagărele de destinație din URSS.

Cercetarea urmărește, de asemenea, clarificarea statutului militarilor români capturați în această perioadă, identificarea lagărelor și punctelor de tranzit de pe teritoriul Basarabiei și stabilirea pierderilor umane.

Se solicită, pe cât posibil, răspunsuri întemeiate pe documente primare, cu indicarea exactă a fondului, inventarului, dosarului, filei și datei documentului.

I. Numărul militarilor români capturați

1. Ce documente oficiale românești consemnează numărul militarilor români dezarmați și capturați de Armata Sovietică în perioada 24 august – 12 septembrie 1944?
2. Care este numărul exact sau cel mai apropiat de realitate al:
   • soldaților;
   • subofițerilor;
   • ofițerilor;
   • cadrelor militare de comandă
     / capturați în această perioadă?
3. Din cifra de aproximativ 160.000–170.000 de prizonieri români atribuită perioadei august 1944, câți au fost capturați:
   • înainte de 23 august 1944;
   • în zilele de 23–24 august;
   • între 24 august și 12 septembrie 1944;
   • după 12 septembrie 1944?
4. Există documente care permit stabilirea numărului de prizonieri români capturați în fiecare zi între 24 august și 12 septembrie 1944?
5. Există situații, rapoarte sau evidențe ale Marelui Stat Major care permit confruntarea efectivelor raportate înainte de 23 august cu efectivele rămase după capturările sovietice?
6. Ce documente există privind unitățile românești care au fost dezarmate colectiv de trupele sovietice în perioada 24 august și 12 septembrie 1944?

II. Statutul militarilor capturați

7. Cum au fost denumiți în documentele românești militarii capturați după 23 august: „prizonieri de război”, „dezarmați”, „dispăruți”, „militari reținuți” sau prin alte formule?
8. Există documente românești care contestă sau confirmă faptul că acești militari au fost considerați de sovietici prizonieri de război?
9. Ce ordine, instrucțiuni sau rapoarte sovietice au fost interceptate, obținute sau transmise autorităților române privind capturarea militarilor români după 23 august – 12 septembrie 1944?
10. Există documente care arată dacă autoritățile române au protestat oficial față de capturarea și deportarea militarilor români după 23 august?
11. Ce demersuri au făcut Regele, Guvernul, Marele Stat Major sau Ministerul de Externe pentru recuperarea militarilor capturați?

III. Traseul prizonierilor

12. Care au fost principalele puncte de adunare și concentrare a militarilor români capturați între 24 august și 12 septembrie 1944?
13. Care au fost principalele lagăre, puncte sau centre de tranzit utilizate de ruși pentru acești prizonieri?
14. Ce documente permit reconstituirea traseului:

locul capturării → punct de adunare → lagăr de tranzit → gară/centru feroviar → eșalon de transport → lagăr din URSS?

15. Pentru fiecare punct de tranzit identificat, se solicită:

• denumirea;
• localizarea;
• perioada de funcționare;
• autoritatea care l-a administrat;
• numărul aproximativ de prizonieri;
• naționalitățile prizonierilor;
• numărul românilor;
• mortalitatea;
• dispariția;
• destinația ulterioară.

16. Există liste nominale sau situații numerice ale eșaloanelor de prizonieri plecate din România/Basarabia spre URSS?
17. Există documente privind numerele trenurilor, datele plecării, stațiile de tranzit și destinațiile?

IV. Prizonierii români ajunși în URSS

18. Care sunt principalele lagăre sovietice în care au fost repartizați militarii români capturați după 23 august 1944?
19. Se pot identifica, pentru fiecare lagăr, numărul românilor transferați acolo?
20. Există evidențe nominale care permit urmărirea unui prizonier de la capturare până la lagărul de destinație?
21. Câte evidențe românești există privind:

• prizonieri decedați;
• prizonieri dispăruți;
• prizonieri eliberați;
• prizonieri repatriați;
• prizonieri rămași în URSS?

22. Care este numărul total al militarilor români din contingentul capturat în august–septembrie 1944 care au supraviețuit prizonieratului?
23. Câți au murit în perioada prizonieratului?
24. Există liste nominale ale celor decedați și locurile unde au fost înhumați?
25. Există documente privind transferurile de cadavre, exhumările sau identificarea mormintelor militarilor români?

V. Basarabia ca zonă de capturare și tranzit

26. Ce documente dețin arhivele române privind lagărele, centrele de adunare și punctele de tranzit pentru prizonierii de război din Basarabia în 1944–1945?
27. Câți prizonieri români capturați între 24 august și 12 septembrie 1944 au trecut prin centre de detenție sau tranzit situate în Basarabia?
28. Care au fost localitățile respective?
29. Există documente românești privind:

• Bălți;
• Chișinău;
• Tighina;
• Basarabeasca;
• Ungheni;
• Tiraspol;
• alte puncte feroviare sau centre de concentrare?

30. Ce informații există în arhivele române despre Lagărul nr. 33 de la Bălți?
31. În ce perioadă este atestat acest lagăr în documentele românești?
32. Cine îl administra?
33. Ce statut avea: lagăr de prizonieri, lagăr de tranzit, punct de adunare, centru de triere sau alt tip de structură?
34. Câți prizonieri români au fost internați acolo?
35. Există liste nominale ale prizonierilor?
36. Există documente privind mortalitatea în Lagărul nr. 33?
37. Există documente privind transferul prizonierilor din Lagărul nr. 33 către alte lagăre?
38. Există documente românești care fac distincția între Lagărul nr. 33 și ulteriorul Lagăr nr. 103 de la Bălți?

VI. Documentele sovietice existente în arhivele României

39. Ce fonduri dețin arhivele românești cu documente sovietice referitoare la:

• prizonierii români;
• lagăre;
• centre de tranzit;
• transporturi;
• mortalitate;
• repatriere?

40. Există copii, traduceri, microfilme sau reproduceri ale documentelor NKVD/NKGB privind prizonierii români?
41. Ce documente există din arhivele Marelui Stat Major, Ministerului de Război, Ministerului Afacerilor Externe, Crucii Roșii Române sau altor instituții?
42. Există documente referitoare la negocierile sau intervențiile românești privind eliberarea prizonierilor români?
43. Există rapoarte ale diplomaților români privind condițiile din lagărele sovietice?

VII. Întrebarea fundamentală

44. Pe baza documentelor aflate în custodia instituției, care este cea mai credibilă estimare a numărului militarilor români capturați de Armata Sovietică și transformați în prizonieri de război în intervalul 24 august–12 septembrie 1944, fără includerea celor capturați anterior și fără dublă numărare?
45. Care este sursa documentară principală care permite stabilirea acestei cifre?
46. Ce elemente ale acestei statistici rămân încă necunoscute?
47. Ce fonduri, dosare sau colecții nevalorificate până în prezent ar trebui consultate pentru completarea cercetării, inclusiv peste hotare și în care țări?

VIII. Solicitare finală

În cazul în care documentele solicitate există, rugăm să fie indicate fondul, inventarul, dosarul și filele relevante și, dacă regulamentul de acces permite, să fie puse la dispoziție copii digitale sau reproduceri ale documentelor.

Scopul cercetării nu este formularea unei concluzii prestabilite, ci reconstituirea documentară, cât mai exactă și obiectivă, a destinului militarilor români capturați și transformați în prizonieri de război în intervalul 24 august–12 septembrie 1944.

٭٭٭

O privire ”în lateral”, la alte lagăre din Moldova, ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine cele întâmplate la Bălți, în acei ani tulburi. Lagărul NKVD nr. 104 a fost destinat prizonierilor de război, după eliberarea Tighinei (Bender) din august 1944. Documentele disponibile indică drept contingent important prizonierii unguri, iar pentru anul 1945 există o listă nominală a 318 prizonieri unguri decedați în lagăr. Dar aceeași sursă spune explicit că în lagăr se aflau și români, informaie extrem de importantă pentru cercetarea noastră. Prin urmare, Lagărul 104 este o dovadă suplimentară că militarii români capturați după 23 august 1944 au fost repartizați în lagărele NKVD din RSS Moldovenească, alături de germani și unguri.

Lagărul nr. 198 de la Chișinău, cu o capacitate inițială de 5.000 de suflete, a fost constituit în perioada imediat următoare ”eliberării” orașului, fiind populat deasemenea cu prizonieri germani, români și unguri. Lagărele din Basarabeasca, Vadul lui Vodă, Romanovka, Bălți, Ungheni și Tiraspol deveneau subunități ale acestuia. Ulterior, prin ordinul NKVD din 8 iunie 1945, capacitatea Lagărului nr. 198 a fost stabilită la 10.000 de prizonieri, iar lagărele nr. 103 de la Bălți și nr. 104 de la Tighina, au fost ridicate fiecare la 7.000 de internați. Rezultă că prizonierii români capturați în 1944 nu au fost concentrați într-un singur lagăr, dar au intrat într-o rețea care cuprindea puncte de primire și triere, lagăre de staționare, lagăre de muncă, spitale și unități speciale. În această rețea, Bălți nu trebuie imaginat ca destinație finală ci drept unul dintre locurile ce trebuie cercetate pentru a identifica drumul prizonierilor români, din Moldova, către lagărele din Tambov, Ivanovo, Kazahstan, Ural, Siberia sau alte regiuni ale URSS, unde a fost consemnată prezența prizonierilor români.

Încercând să concluzionăm: mare parte din prizonierii români capturați în vara lui 1944 au trecut prin Lagărul frontal nr. 33; în timp scurt timp, în cea mai mare parte aceștia fiind relocați către lagăre din interiorul URSS și doar puțini rămânând în lagărele de detenție din Basarabia.

Logica a fost una simplă, din dorința deținerii prizonierilor cât mai departe de locurile natale, iar prezența maghiarilor și germanilor în aceste lagăre din Moldova e o dovadă în plus! Dacă au existat ucideri premeditate ale prizonierilor români este mai probabil ca acestea, greu de dovedit din cauza a lacunelor sistemului sovietic de evidență, să se fi săvârșit în perioada «gri», între capturare și expediere către lagărul final de detenție. Oricum, în absența unor documente clare, afirmațiile privind masacrarea a 12.567 sau chiar 50.000 de prizonieri români în lagărele de la Bălți, trebuie făcute cu reținere, statul român nu a intrat în posesia altor informații din partea deținătorii de arhive din Rusia.

Mulți prizonieri au murit din cauza foametei, frigului și bolilor, unii dintre ei fiind executați. Nu trebuie uitat că toate părțile implicate în cel de-al Doilea Război Mondial au avut probleme când au capturat brusc sute de mii de prizonieri. Germania nazistă a transformat captivitatea într-un instrument de exterminare prin politici deliberate de înfometare, exploatare și execuții, URSS a combinat represiunea, exploatarea și neglijența cu execuțiile politice, iar anglo-americanii au avut și ei probleme logistice majore în 1945, odată cu predarea în masă a germanilor.

Ambasada României la Moscova a desfășurat timp de zece ani cercetări în principalele arhivele rusești, între care: Arhiva de Stat a Federației Ruse, Arhiva Militară de Stat Rusă, Arhiva Centrală a Ministerului Apărării și Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate. Rezultatul anunțat în 2020 a fost o listă nominală cu 20.718 prizonieri de război și civili români decedați între 1941 și 1956 în lagăre, spitale, obiective speciale și batalioane de muncă sovietice. O asemenea cercetare merită continuată, inclusiv prin confruntarea listelor nominale cu documentele existente în arhivele rusești și românești.

Exagerările nu ajută la restabilirea adevărului istoric și nu fac decât să relativizeze suferința reală a celor care au trecut prin prizonierat. Păstrarea memoriei celor dispăruți presupune, înainte de toate, rigoare, documente și respect pentru adevăr. Meritorie este, în acest sens, scrisoarea deschisă adresată ambasadorului României în Republica Moldova, în aprilie 2020, semnată de Valentin Dolganiuc, ex.viceprim-ministru al Republicii Moldova prin care se solicită continuarea cercetărilor privitoare la cele întâmplate în lagărele de la Bălți, din care cităm : ”Avem o datorie comună – să identificăm și să înveșnicim numele prizonierilor români masacrați în lagărul de la Bălți, să restituim memoriei colective și istoriei filele tragice ale unui episod încă necunoscut până la capăt din acea perioadă cumplită pentru neamul românesc.”

Militarii români și-au făcut datoria pe linia frontului, așa cum li s-a cerut, dar mare parte din suferințele pe care le-au îndurat, fără să aibă vreo vină, au fost consecința deciziilor celor care au condus România în acele vremuri. Întorcându-mă la titlul ales, cedarea Basarabiei, în iunie 1940, s-a soldat cu dispariția din evidențele Armatei Române a peste 62.000 de militari, fără ca aceștia să fi fost pierduți în luptă, un efectiv comparabil cu cel al Armatei a IV-a Române, înainte de dezastrul de la Stalingrad. Patru ani mai târziu, evenimentele declanșate de întoarcerea armelor de la 23 august 1944 au dus la capturarea a aproximativ 100.000 de militari români într-un interval foarte scurt,  echivalentul efectivului unei alte armate.

Două armate dispărute, fără luptă, în urma unor decizii politice pe care militarii chemați să-și facă datoria au fost nevoiți să le deconteze cu lacrimi și cu sânge. Într-o vreme în care războiul ne bate din nou la ușă, nu este suficient să ne amintim doar de suferințele celor căzuți sau ale prizonierilor români, ci și să ne gândim și la cei care au luat nefastele decizii, cu speranța că actualii conducători vor fi în stare să nu repete aceleași greșeli… (foto 7

[/responsivevoice]