Constantin COSTACHE ■
Letea era unul dintre puținele locuri din delta Dunării pe care nu îl vizitasem din cauza accesului anevoios. Așa că, deși la început nu am fost foarte hotărât, am acceptat invitația prietenului meu Puiu Steflea, de a merge cu el și cu noul proprietar al Pensiunii Albastre , așa cum am numit-o eu, achizitionată de Familia lui Răzvan Constantin nu cu mult timp în urmă, de a-i însoți pentru trei zile în ținutul despre care știam doar din povești.
Așadar, iată-ne pe toți în drum spre Murighiol de unde avea să înceapă aventura. Ne-am îmbarcat la bordul bărcii Corsar, pe care proprietarul ei, același cu proprietarul pensiunii din Letea proaspat achizitionată, a condus-o cu dibacie pe canalele înguste și lacurile puțin adânci, ajunși la Dunarea Veche, apoi pe alte canale până la brațul Sulina și iar pe canale pe care uitai de punctele cardinale, până la Letea, acest pământ înconjurat de ape, unde nu se ajunge și de unde nu se poate pleca decât cu barca.
Pe lângă a vedea acest tărâm suspendat parcă undeva în timp, a vedea caii salbatici , pădurea și bălțile din jur, inclusiv balta sărată din mijlocul unui tinut înconjurat de ape dulci, eu mai aveam un țel. Acela de a-i face o vizită confratelui meu, coleg în Uniunea Scriitorilor din România (USR), Paul Sîrbu. Am făcut cunostință cu tinutul, în care singurele urme de civilizatie actuală păreau a fi mașinile rulând pe drumurile nisipoase, ridicând nori de praf în urma lor și telefoanele zbărnâind în mâinile turistilor dar și în cele ale localnicilor, chiar dacă și acestea păreau din alt timp datorită colbului care acoperea tot. În rest, am avut senzația întoarcerii în timp cu cel puțin 60 de ani. Totul părea încremenit, așa cum aveam eu în memorie locurile natale, aflate la câteva zeci de kilometri, pe același pământ arid al Dobrogei de Nord, în satul Congaz (acum Rândunica) un sat care, deși avea legaturi cu marile drumuri îmi părea în copilarie, izolat, dar acvum vedeam cu adevarat ce inseamnă izolare la Letea.
L-am sunat pe Paul Sîrbu , care, cu plăcerea omului care trăiește aproape izolat, m-a invitat să-i fac o vizită. Deși distanța dintre pensiunea la care mă aflam și casa lui nu era o distantă greu de acoperit cu pasul, tot satul dacă are 200 de case dintre care aproape jumatate sunt abandonate, proprietarul pensiunii s-a oferit să mă ducă cu mașina. Când am ajuns la ultima casă acoperită cu tablă de pe strada Școlii, Paul Sîrbu aștepta în poartă de parcă nu ar fi vrut să rateze un musafir venit special să-l vadă acasă la el. Am coborât și i-am întins mâna în timp ce el mă dojenea blajin că nu am luat-o cu mine și pe doamna mea. Am intrat în curte unde, la umbra unui copac, pe o masă mică, flancată de două bănci de lemn, trona o sticlă de șampanie, alt semn că Paul se bucura de vizită. Soția lui , o femeie placută, cu privirea blandă și ingaduitoasre, pe care atunci o vedeam prima dată, a adus o farfurie cu plăcintă dobrogeană cu branză, după care s-a retras discret lăsându-ne să depănăm povești sau să vorbim despre pasiunea scrisului. Încet dar sigur am început să înteleg că acest tărâm izolat, aparent ostil și neprimitor, oferea unui om ca Paul Sîrbu, supus benevol vicisitudinilor traiului izolat, o dorintă și o sevă a creației pe care a folosit-o mai bine decât mulți oameni care se bucură de toate binefacerile timpurilor pe care le trăiesc. Ce-i rămane unui om dedicat meseriei lui de învățător, ajuns în lumea deltei din care ca să ieși îți trebuie două zile și ca să te întorci tot atâtea, dacă nu să accepte și să se adapteze, ba chiar să transforme toate dezavantajele unui astfel de trai în avantajele sevei creatoare pe care o conține ținutul, în care iarna auzi urletele șacalilor iar vara tipetele păsărilor și zumzetul țânțarilor.
Am fost curios cum se descurcă oamenii în caz de urgentă. Senin, cu un soi de resemnare, Paul mi-s spus că singura modalitate pentru o interventie de urgența rămâne elicopterul SMURD. Și inainte de SMURD, am întrebat eu? Scăpai doar dacă aveai zile, mi-a raspuns el firesc. Altfel oamenii locului trăiesc cu speranța că lor nu li se va întâmpla nimic și se bazează mult pe ajutorul divin. Dacă au nevoie de ceva apelează la cunostintele pe care le au în afara acestui spatiu și așteapta răbdatori poșta care, chiar dacă cu oarecare întârziere, ajunge totuși și aici.
Liniștea spartă din când în când de nechezatul cailor sălbatici, de urletele șacalilor dând târcoale infometați sau de țipătul păsărilor la împerechere se transformă în fantasme pe care mintea creatoare de fictiune le transformă în povești cu iz de basm fantastic. În liniștea în care ajungi să auzi cum își sapă coropișnitele galeriile în pământ, cum aluneca păsările prin aer sau să-ți auzi gândurile zburând departe creatia devine obligatie pentru un om menit sa creeze.
Paul Sîrbu simte nevoia să lase toate aceste trăiri și simțiri așternute pe hărtie pentru eternitate. Alături de personajele sale , de cele mai multe ori ancorate într-un soi de suprarealism, în care realizezi că orice zbatere devine aproape inutilă, autoabandonate viciului băuturii, pentru care plăcerea și nenonorocirea sunt la fel, într-un spațiu suspendat între ape, suspendat în timp și încremenit în aceeași istorie, un spatiu în care supraviețuirea pare singurul scop al ocupanților săi care aproape că nu mai percep scurgerea timpului ci o iau ca pe o fatalitate pe care nu încerci să o faci altfel decât este.
Cănd mi-am luat la revedere de la Paul Sîrbu am simtit nevoia să mă întorc pe jos ca să pot reflecta, deși proprietarul pensiunii îmi spusese să-l sun ca să vină să mă ia cu mașina.
Nu mi-a părut rău că am mers singur cu gândurile mele care sigur se intersectau cu ale lui Paul ca să-mi releve că lui îi datorăm toți devoalarea unei lumi la granița dintre real și fantastic, rațional și neverosimil, frumos și salbatic, banal și neobișnuit.
[/responsivevoice]
