Leonard MOCANU ■
Nu este un secret gluma cu ardeleanul hotărât să-i taie pe toți ungurii, pe motiv că ei l-ar fi ucis pe Mihai Viteazul (!!!), că doar ce aflase și el, la patru sute de ani după eveniment. Cam așa și cu mine. Cu două zile înainte de 14 Noiembrie, stabilită drept sărbătoarea națională Ziua Dobrogei, din lipsă de atracții adevărate la Târgul TINIMTEX de la Pavilionul Expozițional Constanța, am ajuns să iau la puricat panourile reunite sub sloganul ”Centenarul Marii Uniri, 2018, Unirea, o poruncă a istoriei”.
La o primă vedere, inițiativa pare lăudabilă și, probabil, a costat suficient de mulți bani la vremea respectivă, dar a marcat ”adeziunea” Constanței la tot ciclul de manifestări plasate sub egida Centenarului. Analizată cu mai mare atenție, lucrarea apare drept operă a unor diletanți în ale istoriei și comunicare. De ce?
Primul panou ne înfățișează întâiul act al unirii, cel din 1859, când, speculând o neclaritate din actele oficiale internaționale, Alexandru Ioan-Cuza a fost ales domn al Principatelor Unite. Conform hărții ilustrative, suntem tentați să înțelegem că Moldova, Muntenia, Oltenia și Dobrogea (!!!) făceau parte din noua organizare statală, aspect infirmat de…istorie, dar și de cel de-al doilea panou. La acea dată, actul unirii a vizat Moldova și Țara Românească. Oltenia nu a avut niciun statut aparte, fiind parte a Țării Românești, iar Dobrogea era (și va rămâne încă aproape două decenii) sub stăpânire turcească.
Deci, harta ne minte, fapt demonstrat de cel de-al doilea panou, cu o hartă ilustrativă aproape identică celei dintâi, din care aflăm…realitatea, și aceasta cosmetizată: ”1877 – În urma războiului câștigat cu Imperiu Otoman, România este recunoscută ca stat independent/Dobrogea se unește cu România”. Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie spus că România nu a câștigat singură războiul împotriva Imperiului Otoman și că, deși a obținut Dobrogea, a pierdut în favoarea Imperiului Țarist cele trei județe din sudul Basarabiei. Actul de la 14 noiembrie 1878 (și nu 1877) nu a fost o unire, așa cum este înscris pe panou, ci stabilirea autorității statului român asupra Dobrogei de Nord, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor.
Mergând mai departe, aflăm de pe al treilea panou că în 1918 România s-a unit cu Basarabia și Bucovina. Nimic mai fals: cele două provincii au ales, prin reprezentanții lor, să se unească cu România, și nu invers. Ca să nu mai vorbim că din tot acest tablou al anului 1918 lipsește evenimentul care dă chiar Ziua Națională a țării noastre, 1 Decembrie 1918, respectiv unirea Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului cu România. O ”scăpare” care nu are doar conotații diletantiste ci poate fi chiar speculată de cei ce nu văd bine unitatea statală a acestei țări.
Nu merg mai departe cu teritoriile care au fost în componența țării noastre și au trecut, vremelnic sau definitiv la vecini. Pentru unele dintre ele, s-a vărsat sânge românesc în Răsărit și în Apus și, poate tocmai de aceea, ar trebui să fim mai atenți cu propria noastră istorie. Ce mă nedumerește este că zona Complexului Expozițional este una foarte frecventată, nu departe de Universitatea Ovidius care are o facultate de istorie și științe politice solidă și respectată. Cum de nu a sesizat nimeni până astăzi aceste (să le spunem elegant) inadvertențe?
Mai mult, cine și câți bani au fost risipiți pentru a concepe și a realiza acest ansamblu, ce consultant pe probleme de istorie a avut și cine a dat avizul de specialitate? Îmi vin în minte câteva nume de personalități care se perindă pe la televiziunile locale și nu numai, care au lipite în frunte înalte titluri științifice și academice în domeniul istoriei. Oare niciunul nu a văzut și nu a trecut prin filtrul gândirii ”adevărurile” înscrise pe panourile acestui grup omagial? Așa cum eu am dat atenție acestuia abia după cinci ani, poate că nu e timpul trecut nici pentru domniile lor. Oricum, până la bicentenar, să tot fie timp.
