Călin MARINESCU ■
Declarată ca “Ziua Internațională a Muncii” în 1889, la Congresul Internaționalei Socialiste, ziua de 1 Mai comemora, în fapt, demonstanții morți și răniți în cursul grevei clor 65.000 de muncitori din Chicago, Statele Unite ale Americi, din 1886, care protestau pentru reducerea la 8 ore de muncă a programului zilnic.
La 1 Mai 1890, în România, mișcarea prosocialistă a organizat pentru prima dată o manifestație de sărbătorire a Zilei Internaționale a Muncii.
Ulterior, celebrarea zile de 1 Mai a fost preluată de bolșevici care, întâi în Rusia și mai apoi în țările unde au instaurat bolșevismul cu tancurile, i-au deturnat semnificația inițială de comemorare a luptei muncitorilor americani pentru condiții omenești de muncă, într-o ocazie de proslăvire a Partidului Comunist și a conducătorilor săi.
Pretutindeni, în țările din lagărul comunist dominate de partidele unice așazise munictorești, erau organizate defilări masive la care participau pe lângă salariații din toate sectoarele economice și tineretul din școlile medii sau sportive, și un număr mare de pionieri, elevi din clasele primare îmbracați în uniforma specifică: cămașă albă, fustă sau pantaloni bleumarin și cravata roșie la gât.
La noi, “cei mai iubiți fii ai poporului”, conducătorii locali și centrali ai partidului și așa zișii luptători din ilegalitate, proțăpiți în tribune somptuase decorate cu cocarde și sloganuri mobilizatoare de genul “Trăiască Partidul Comunist Roman și Conducătorii săi!”, primeau omagiul manifestanților, care le defilau pe la picioare în adență de marșuri patriotice.
Lozinci mobilizatoare și porterete ale comuniștilor de frunte, mai ales ale celui mai iubit fiu al poporului, oricare ar fi fost el în acel moment la conducere, fluturau și manifestanții spre deplina satisfacție a aleșilor soartei.
De obicei pionerii, prea mici că să plimbe lozinci, își arătau dragostea față de partid prin ovaționare și fluturarea unor buchete de flori.
Ca toți cei apropiați de leatul meu am participat la multe astfel de defilări de 1 Mai dar și de 23 August, la vremea aceea ziua națională a României, trebuie să recunosc, fară prea mult entuziasm, fiind descendentul unei familii de “foști” care nu prea aveau pentru ce se bucura că instaurarea de către ruși în România a societății zis socialiste, dureros experiment social departe de utopia teoretizată de părinții comunismului Marx și Enghels.
Din toată acea experiență am rămas marcat de întâmplări pe care nu mi-le-am șters din minte după zeci de ani și pe care le istorisesc acum prima dată deși, evident, astăzi mai bine de jumăte dintre români n-au cum să-și închipuie ce-a însemnat cândva “democrația” socialistă.
Unu Mai, ce n-a fost să fie!
În 1959, fiind mândru pioner in clasa a IV-a a unei școli primare bucureștene, de 1 Mai, evident am fost convocat cu colegii pentru defilarea populară organizată pe Bulevardul Aviatorilor, în prezența “Conducerii Superioare a PCR”.
Consemnul era să ne prezentăm în uniformă de pionier, la vremea aceea nu se purta bereta, fără pulovere sau geci, eventual cu un maieu sub cămașa albă. Am fost convocații dimineața devreme la școală, ca să ne reunim cu ceilalți pioneri bucureșteni. De dimineață vremea era bună, părea a fi o zi însorită.
Am ajuns în zona de adunare, undeva spre Statuia Aviatorilor, un bloc compact de pionieri frumușei, gata să ne arătăm dragostea fața de zeii din tribună.
Din păcate după ora 10, când tebuia să înceapă defilarea, pionierii find printre primii în blocul de paradă, condițiile meteo s-au schimbat brusc, a început să bată un vânt rece tăios și ulterior o ploaie pătrunzătoare. Profesorii care ne însoțeau, nu puteau să protesteze, dar încercau să obțină informații în legătură cu viitorul defilării.
Între timp noi, actorii principali, înghețasem tun și ne îngesuiam unul în altul precum oile în cârd, ca să ne ferim de urgie. Probabil hotărârea de a se anula defilarea trebuia luată la cel mai înalt nivel de decizie politică a partidului, cam cum se zice acum că sunt Ciolacu și Ciucă la un loc, și de aceea a durat cam o oră până când ne-au anunțat să plecăm spre casele noastre.
O dată spartă gașca, problema era că mijloacele de transport care ne-au adus erau plecate așa că a trebuit să ne descurcăm care cum puteam. Eu, care locuiam pe strada Nerva Traian, actualmente total dărâmată, la celălat capăt al Bucureștiului, am ajuns cu greu acasă și bineînțeles am tras o răceală serioasă care m-a scos din circuit mult timp.
1 Mai, un fel de Paște Muncitoresc cu ied la proțap
Tot de un 1 Mai, am o întamplare memorabilă fix de acum 38 de ani.
După cum picase în calendar, era la câteva zile după accidentul nuclear de la Kozlodui și coincidea cu perioada când Partidul hotărâse să nu mai căutăm prilejuri de ars gazul iar 1 Mai ca să fie sărbătorit prin muncă și noi, navigatorii Secției a V-a Flotă, îndoctrinați până în oase și plini de supușenie de deciziile PCR, hotărâsem ca sărbătoarea muncii să o sărbatorim prin muncă în după-miaza aclei zile la Baza Nautică Navrom, învârtind un ied la proțap, stropit cum se cuvine, după rețeta marinărească.
Eu aflasem de accidentull de la Kozlodui de la Radio Europa Liberă, dar am considerat că nu trecuse suficient timp că norul radioactiv să se deplaseza deasupra noastră dar atent la ce se întâmplă în mediul ambiant am constatat că atmosfera devenise brusc polarizată și soarele era puțin difuz, cu semne de ușor halou astfel că am dat strângerea oamenilor muncii în hangarul de bărci pentru a continua sărbătoarea evitând posibilele radiații din atmosferă. Nu de alta dar ar fi zis toți că iedul scârțâie în dinți pentru că n-a fost bine pătrus de foc, nu de prea mult stronțiu.
Ulterior am aflat despre direcțiile de deplasare ale norului radioactiv și am realizat că am luat o măsură corectă, fără însă a ne putea izola corespunzător, mai ales că pentru autoritățile române subiectul era tabu și nu au informat niciodată poporul despre pericolul radiaților, în special în zona din nordul Moldovei.
La vremea respectivă, dragostea de secretomanie a societății comuniste a pus în pericol major propria populație, rezultatul fiind evaluat ulterior prin numărul mare al îmbolnăvirilor de cancer.
Un detașament de marinari pentru Ceaușescu!
În acest context rememorez faptul că am avut și ocazia de a participa la ultima manifestare populară cu defilare de 23 August, în 1989, perioadă când întreaga societate era confuză, se aștepta ceva dar nu se știa ce!?
Circulau la vremea aceea niște versuri macabre: La al XII-lea Congres a murit Mămuță, la al XIII-lea Congres a murit Tătuță, ateptam cu interes și al XIV-lea Congres!”
Era vorba despre congresele Partidului Comunist Român și dispariția mamei lui Nicolae Ceausecu, apoi despre dispariția tatălui acestuia, dar ce nu știam noi atunci era că după al XIV-lea Congres din toamna anului 1989 urma să fie executat cuplul Ceaușescu.
Nu am înțeles motivul dar atunci am fost obligați să trimitem la București. în premieră, un număr de navigatori îmbrăcați în uniformă de marinar și a fost teribil de greu să îi găsim pe cei dispuși să meargă în această expediție cu trenul și să fie și posesori ai unei unifiorme de marinar.
În anul acela nu s-a mai ridicat tribuna oficială din Piață Aviatorilor și s-a folosit balconul viitoarei Case Radio din Strada Știrbei Vodă, devenită ulterior o clădire abandonată.
Tribuna era modestă, câteva lozinci mobilizatoare, cuplul prezidential stătea în apropierea parapetului balconului iar ceilalți “premianți” mai în spate, probabil pe un podium.
Admosfera era încărcată, toți participanții erau iritați, mai ales că am așteptat foarte mult în picioare sub arșița soarelui de august. Băieții noștri, adevărați marinari, au făcut rost de băutură și cu toate protestele secretarului de partid pe floata comercială, care ne însoțea, curând cel puțin jumătate deveniseră din matrozi, matoli, ceea ce dus la o totală bulibășeală când în sfârșit am trecut prin dreptul tribunei.
Ulterior a fost și mai grav, au oprit autobuzele pe drum și au renunțat cu toții la calitatea de matrozi.
Aflasem deja de la Europa Liberă că Mihail Gorbacoiv, Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, intenționează să îl schimbe pe Nicolae Ceaușescu cu Ion Iliescu, chiar dacă accepta sau nu.
Evenimentele ulterioare au validat informația.
