Manuel VLĂDUȚ ■
Unele mamifere primate percep democrația ca pe un dat în care poți face orice vrei, în numele libertății cuvântului, a dreptului la exprimare, sau a oricărei libertăți cetățenești. Inclusiv să poți terfeli drapelul național, ori să calci în picioare stema țării, sau, de ce nu, să-ți faci chiloți din panglici tricolore ori să dai foc – în numele unei colectivități de ONG-uri – drapelului de pe catarg, sau poate Constituției…
După ce pe 27 mai a. c, Comisia Juridică a Camerei Deputaților a discutat un proiect de lege mai vechi, prin care se propune a fi sancționată „ofensa adusă onor simboluri naționale” – după cum prevedea și Codul Penal până în 2009, un grup de entități reunite sub denumirea de „ONG-uri pentru cetățean” avertizează și se opune acestui demers, invocând “dreptul universal la liberă exprimare, garantat de Constituția României și de Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului”. Se mai invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care acceptă că presupuse „ofense/defăimări” aduse drapelului național pot fi permise atunci când reprezintă exercitarea dreptului la liberă exprimare, de exemplu prin transmiterea unui mesaj politic sau exercitarea libertății de exprimare artistică.
Eu mă întreb în schimb, cum ar fi dacă tot în numele libertății, cineva ar da foc unui steag LGBTQ în mijlocul străzii, sau – Doamne ferește! – controversatului steag al așa-numitului ținut secuiesc? Sau ce bătălie ca la Plevna s-ar isca pe stadion, dacă un steag al vreunei galerii anume, ar fi ars de galeria adversă? Ca să nu mai vorbesc ce procese și bătăi cu mușcături de nas ar urma, dacă un politician prea-inimos ar arde flamura partidului rival?
Deci, noi toți ar trebui să privim pasivi și să vedem ca “normale” asemenea manifestări de dispreț la adresa simbolurilor noastre naționale, iar legea să îngăduie ca orice descreierat exaltat să terfelească și să calce în picioare după bunul plac drapelul simbolul națiunii române? În ce democrație a lumii civilizate se mai întâmplă astfel de fapte, fără a fi pedepsite de lege? Și pentru că luna aceasta, pe 26 iunie se sărbătorește Ziua Drapelului, să rememorăm în câteva cuvinte ce înseamnă Drapelul Național:
El reprezintă și cuprinde în culorile lui, tot ce înseamnă Țara, Națiunea. Este pământul în care ne naștem și ne întoarcem la sfârșit; este casa copilăriei, privirea caldă a bunicilor, zâmbetul încurajator al părinților, glasul de argint al copiilor noștri… Este cerul și marea, muntele și câmpia verde, este tot Universul în care trăim!
Culorile albastru, galben, roșu, sunt simboluri ale libertății, bogăției și jertfei neamului românesc. Valori câștigate, moștenite și date spre păstrare, prin sângele vărsat de bunii și străbunii noștri! Toți cei care servim sub arme, militari activi sau rezerviști, am jurat pe acest Drapel, credință Patriei Noastre, România! Spre a-l păstra curat și neatins de dușmani! Nimic nu e mai înălțător decât să vezi drapelul de luptă defilând sau înălțându-se pe catarg în sunet de fanfară…
Am văzut drapelul tricolor cu stema socialistă decupată, fluturând deasupra oamenilor eliberați de dictatura comunistă, în decembrie 1989. L-am purtat ca stegar sau ca gardă a drapelului, pe timpul ceremonialelor militare; am însoțit cu durere în suflet drapelul de luptă a unității mele desființate de ”reforma” democratică, iar noi, garda, am lăcrimat în Onor… L-am purtat fluturând semeț între steagurile națiunilor membre NATO în Kosovo, la ceremonialul din Priștina, l-am văzut înălțându-se mândru deasupra taberei militare românești din Kandahar – Afganistan, sau fluturând pe transportoarele noastre blindate ce patrulau în deșertul afgan. Privind la el, dorul de România era mereu mai mare, dar în același timp, văzându-l, mă întorceam în gând acasă și simțeam puterea de a merge mai departe.
Vă puteți imagina câtă durere este să-ți însoțești pe ultimul drum, în zborul lor spre casă, camarazii morți în luptă, înveșmântați în steagul nostru tricolor?… Am dat ultimul onor camaradului căzut la datorie, pe Aeroportul din Kandahar, la rampa avionului, în sunetul trist al trompetului și cimpoierului… Acolo, ori de câte ori cădea în luptă un soldat, român, american, englez, francez sau canadian, învelit în steagul națiunii sale, pleca câte puțin din noi – cei rămași să lupte mai departe pentru libertate, pentru democrație, pentru patria eternă; Iar steagul, rămânea fluturând mai departe deasupra noastră, amintindu-ne că El este România, cea pentru care noi slujim sub faldurile sale!
Drapelul național este udat cu sângele nostru și al străbunilor și nu avem voie să permitem – nici măcar prin voia vreunei legi date de cozile de topor – să fie călcat în picioare cu dispreț și după bunul plac, de nimeni, căci el este identitatea noastră!
Nota editorului:
Să admitem, cel puțin atâta timp cât nicio lege nu interzice, că aserțiunea “Patria Mamă”, este o construcție semnatică alcătuită din două elemente distincte care alcătuiesc un nou sens, luate împreună. Substantivul Patria – este definit ca termen lexical inofensiv ce identifică loc în care s-a format o identitate culturală, națională sau etnică. Poate însemna și pur și simplu țara de naștere dar și să aibă, în funcție de context, valențe etnice ori naționaliste. La nivel identitar, național sau internațional, Patria se identifică prin simboluri naţionale, conform constituției, practicilor de protocol și etichetei de stat, acestea fiind: Drapelul Național, Imnul de Stat, Stema de Stat, Sigiliul de Stat, și chiar Constituția. Cât despre substantivul Mamă – ce-a de-a doua componentă a acestei sintagme, ce-ar mai fi de spus?
În esență, se subînțelege că pentru oricare cetățean loial “Patria Mamă” este locul genezei în care Drapelul Național semnifică Sfânta Sfintelor. Și în acest context de ce trebuie căutate și legiferate circumstanțe atenuante în favoarea oricui i se năzărește să-mi tulbure tradițiile, să-mi otrăvească rădăcinile și să-mi pângărească identitatea? Credeți că dacă eu le-aș striga ăstora: “măta-i curvă”, nu ar fi grav lezați și nu ar cere reparație de onoare?
