Narcis GAIDARGIU ■
În urmă cu câteva luni mă uitam cu unul dintre fiii mei la motocicleta Honda CB 1000 RR nou-nouță a unui prieten. Încercam să identificăm comenzile, butoanele și pedalele. În mare parte le descifraserăm, dar când am început să ne dăm cu părerea despre pedala din dreapta jos, nu i-am găsit funcțiunea și ne-am pierdut amândoi în presupuneri. Cam la nivelul ăsta se opreau cunoștințele noastre despre motoare.
Am plecat sporovăind despre motociclete. Recunosc, provocasem discuția mai mult ca să văd nivelul lui de moto-interes. Am ajuns acasă și-am lungit vorba și cu celălalt fiu al meu, doctorul, dar lipsa lui de interes mi-a scăzut și mie entuziasmul conversației, spre zero.
După vreo două zile eram deja pasionați de Triumph Bonneville Speedmaster, un brand și model emblematic din clasa cruiser, o englezoaică pursânge. Ne-am hotărât să facem școala moto. După câteva telefoane și referințe, toate ne îndreptau spre https://autoeuxin.ro/ și instructorul Bectemir Daniar, Becte sau Dan pentru prieteni.
L-am contactat telefonic, mergeți pe bicicletă, m-a întrebat? Da, sute de kilometri, numai vara. Asta e bine, carnet auto? Da, eu de 35 de ani, fiul meu de opt. Bun, dați-i drumul încoace!
La începutul lui aprilie, anul ăsta, ne-am văzut la poligon. Eram vreo șapte-opt cursanți, toți la puțin peste douăzeci de ani, eu puțin sexagenar. Nu zâmbiți, termenul face referire doar la vârstă. Ne-a aliniat ca la armată în fața unei motociclete, pe al cărei rezervor trona un bidon cu ulei de motor. Cu un băț indicator ne-a prezentat în amănunt, tehnic și funcțional, bolidul pe două roți. Unul dintre noi l-a întrerupt cu o întrebare. „Mă întrebi după ce termin prezentarea, dacă mă mai întrerupi, te ucid din pumni și din karate!” Săracu’ băiat încerca să-i citească pe trăsăturile feței încruntate și-n ochii scânteietori de Chiki-Chan, dacă e glumă sau pe bune. Din toată prezentarea îmi reverbera în minte „atenție mare la manevrarea necontrolată a manșonului de accelerație, această motocicletă este un monstru, care în viteza întâi poate prinde 110 km/oră!”
Pe rând, am urcat pe motoare; prima dată pe cele de clasă mai mică, A2 sau A1 și mai puțin nărăvașe.
Domnu’ comandant!, adică eu – nu fusesem comandant niciodată, dar las-o așa să nu încurcăm lucrurile – dați examen pentru clasa A? Da, dom’ profesor! Bine, urcați întâi pe A2. Am urcat pe un Suzuki. Alerga pe lângă motocicletă cu fiecare dintre noi. I-am admirat condiția fizică deși, cum aveam să aflu, anul ăsta Becte împlinește 60 de ani, dar oricum, e mai junior decât mine.
În prima zi m-am descurcat minunat, am mers cu 5 km/oră și nu m-am tăvălit cu motoru’ prin praf.
A doua zi am schimbat motorul cu un Honda Hornet, de clasa A. După virtuozitatea de cu o zi în urmă am prins curaj și-am dublat miza la 10 km/oră. Deja era un progres de 100%. M-am prins și cum stătea treaba cu maneta de ambreiaj. Zic bine „cum stătea” pentru că într-o curbă de întoarcere la capătul poligonului am rămas cu mâna stângă înfiptă în ambreiaj și degeaba acceleram învârtind manșonul de sub mâna dreaptă, că mâna stângă rămăsese încleștată pe maneta de ambreiaj. Am pierdut din viteză și odată cu ea și “frâiele”. Cum eram și înclinat, așa învățasem, că trebuie să culc motorul în curbă, fără propulsie, ne-am îmbrățișat strâns și tăvălit tandru ca două plăcinte pe plită, eu de 90, el de 210 kg, în total 300 kg. Cu o singură mențiune – în strânsoarea focoasă piciorul stâng îmi rămăsese captiv sub motor. Nu mă puteam extrage întrucât toată greutatea motocicletei cădea exact pe maleola piciorului și orice mișcare îmi dădea dureri teribile. Am încercat să ridic motorul, dar credeți-mă, cu un picior dedesubt nu ești în cea mai bună poziție să împingi o fierătanie de peste 200 kg.
Am avut mare noroc; din depărtare venea un grup de șase copii, patru băieți și două fete, toți între nouă și treișpe ani. Mă ajutați, vă rog? Au venit imediat. Puneți toți mâna, nu trageți orizontal, doar ridicați un centimetru, cât să scot piciorul. Mulțumesc, m-ați salvat! Sunteți începător? Nu, mai rău, sunt învățăcel! Le-am dat cinci lei de fiecare. Au plecat zburdând de pe-un picior pe celălalt. Mergem să ne luăm suuuuc! Eu însă nu mai puteam zburda și m-am retras să sufăr în liniște la domiciliu.
În ziua a treia am intrat pe zona cu jaloane a poligonului. Am observat că la manevra de curbă la stânga aveam tendința să mă sprijin cu brațele încleștate rigid pe coarnele ghidonului și să acționez necontrolat manșonul de accelerație din dreapta. Nu era numai asta, dar reacția mână-creier-mână era una foarte întârziată, de circa două, poate trei secunde, timp în care nebuna de sub mine ajungea în viteza întâi la 110 km/oră, așa cum aflasem din prima zi. Așa am aflat ce mai face boschetul de mierea ursului, căruia nu-i băgasem în seamă existența spinoasă, decât după ce-am sărit de pe pista poligonului în el, cu tot cu motocicletă.
A patra zi ne-am aliniat pentru briefing, apoi fiecare am trecut pe motor în poligon. Mi-a venit rândul, am întors într-un capăt, am venit înapoi, iar când am întors la stânga în celălalt capăt, din nou m-am sprijinit în ghidon, răsucind la maxim manșonul accelerației, necontrolat și intempestiv. Eu nu aveam cum să mă văd, dar mi-a povestit fiul meu. Inițial m-am ridicat violent pe roata din spate precum cowboy-ul la bull-riding, apoi probabil că am reușit să acționez maneta frânei față, eliberând concomitent, tot brusc, manșonul accelerației, fapt ce a făcut să fiu catapultat cu corpul și picioarele în sus, de nărăvașul ce cabrase până să dau drumul ghidonului. Motorul a revenit o clipă pe două roți, iar eu mi-am continuat drumul, cu corpul și picioarele prin aer, aruncat peste motocicletă pe o traiectorie în arc de cerc. Grație echipamentului de protecție și miilor de plonjoane prin rostogolire pe care le practicasem la handbal, astfel am reușit să mă rostogolesc pe antebraț, umăr și să aterizez în două picioare. Cu o zi înainte îmi cumpărasem cască nouă. La căzătura asta își meritase toți banii. Becte m-a luat imediat la garaj.
Sunteți ok?
Da!
Nu sunteți singurul, m-a liniștit, sunt mulți care cad, dar domnu’ comandant, așa căzătură n-am mai văzut aici la poligon, am crezut că nu vă mai ridicați. Liniștiți-vă, azi nu mai urcați pe motor, în mod normal ar trebui să vă trimit acasă și la birouri să vă luați banii înapoi, dar nu, continuăm, veniți mâine și vedem.
Dom’ profesor, nu știu dacă o să fiu în stare să iau carnetul.
O să-l luați, o să-l luați, cu toată stima pentru dumneavoastră, am avut pe alții și mai prostănaci, vedem ce e de făcut, dar spuneți-mi și mie, ce dracu’ ați făcut până la vârsta asta de nu v-ați luat carnet acum zece, douăzeci, treizeci de ani, ce v-a venit abia acum?
Mi-am amintit de versurile lui Florian Pittiș, „mi-am dorit o mașină și iată-acuma o a-aam!” Dom’ profesor, de la 18 ani am vrut carnet și motocicletă, dar discutați cu unul care și-a luat prima bicicletă la 46 de ani. Cred c-am spus tot.
Dacă-i mai spuneam că mi-a trebuit să joc fotbal și că din două în două săptămâni fac infiltrații la genunchiul stâng, alternativ cu acid hialuronic și PRP-plasmă îmbogățită cu trombocite și zilnic iau calmante sau că pentru un rezultat mai rapid mi s-a recomandat o artroscopie, chiar că mă trimitea acasă.
De intenția mea de a fi un bun exemplu pentru fiul meu se alesese praful, realitatea mă transformase într-un exemplu „Așa nu!”. El se descurca de minune, făcuse poligonul de mai multe ori fără greșeală, în scurt timp ieșise de câteva ori în oraș cu instructorul, până când dom’ profesor i-a spus că n-are sens să ne mai încurce pe la poligon, ci doar să mai exerseze cu o zi două înainte de examen. În luna mai a luat din prima examenul de poligon și oraș, cum tot din prima luase examenul teoretic, „sala” cum i se spune colocvial, în timp ce eu la primele două luasem 16 puncte, baremul minim fiind 17, abia a treia încercare soldându-se cu 19 puncte.
Cert e că de frică abia de mai atingeam ghidonul, iar manșonul de accelerație îl priveam cu un amestec de respect și teamă, reușind după lungi exerciții să-mi relaxez brațele și să acționez comenzile – cu aproximație – când și cât era cazul.
Odată ce Becte i-a înmânat fiului meu Victor carnetul în cadru festiv-protocolar, am devenit amândoi parte a grupului de bikeri Safe Riders, cu vreo 150 de membri activi.
Evident, El Lider Maximo și Primus inter pares, sufletul petrecerii, ați intuit perfect, e Becte. Dă tonul și organizează expediții, face trasee, trasează obiective de atins, Transalpina, Transfăgărășan, TransApuseana, TransRarău, Cabo da Roca, Tarifa, Nordkapp, Salonic, peste tot desfășurând drapelul național. Aranjează cazare, masă, garaj pentru motoare, toate desfășurate sub imperiul absolut al deplinei siguranțe, deziderat exprimat clar prin însuși numele grupului.
Bineînțeles, propunerile deschid consultările cu grupul, când apar uneori și scântei, iar unii bikeri, evident prieteni apropiați, hârșiți pe mii de kilometri parcurși împreună, mai în glumă, mai în serios îi contestă poziția lui Becte.
Abia atunci intră în uz dreptul de veto al tribunului:
„Vă rog să păstrăm o linie a discuțiilor dominată de prietenie și condescendență. Suntem aparținători ai grupului Safe Riders, grup cernut mereu de cei aprigi. Indiferent de opinii și vibrații, noi vom merge înainte, vom școlariza în continuare, vom critica, vom lăuda și aprecia valoarea adevărată, vom căuta să nu repetăm greșeli, vom căuta să ne respectăm unii pe alții. Vrem prietenie sinceră și mulți kilometri pe căluții noștri. Anul ăsta fac 60 de ani, nu mai am timp de certuri, conflicte și lupte, trebuie să fim modele pentru cei noi, să-i inspirăm nu numai cu pasiunea noastră ardentă, dar și cu un comportament civilizat, educat, elaborat și rafinat.”
Merituoșii bikeri sunt premiați cu centuri negre onorifice, atât evenimentele neplăcute, cât și faptele bune sunt discutate apoi la masa de seară sau acasă la poligon, iar unele dintre ele sunt înscrise în lista greșelilor care au creat evenimentul nedorit, la rându-le fiind prelucrate cu următoarele generații de elevi, stabilind cauzele, efectele și măsurile, ambele fiind instrumente excelente pentru o analiză feedback.
De-a lungul a patru luni am participat, deschis sau asistat la o multitudine de discuții și opinii, din care se desprinde remarcabil sentimentul de apartenență la un grup ale cărui rădăcini sunt fixate și își trag seva dintr-o puternică pasiune comună, motociclismul de călătorie în condiții de anduranță.
Și, iată cum sună vocile grupului:
„Toți sunteți extraordinari, motocicleta ne-a unit, ne-a împrietenit, cunoaștem oameni deosebiți, învățăm unii de la alții, descoperim România în mărime naturală.”
„Domnu Daniar! Să înțeleg că ați dormit bine!?”
„Este frumos, este frumos și de calitate, este BMW, este german, da, este de calitate.”
„Sunteți cu pistolul la tâmplă de se rostesc aceste cuvinte frumoase?”
„Vreau în grupul de fete, este mai liniște și înțelegere acolo!”
„Haideți să stabilim o următoare ieșire, unde vreți, veniți cu propuneri, cu mențiunea să vină și începători sau oricine, facem 300 km/zi, mergem maxim 100 km/h, mergem 4 zile, de preferat joi, vineri, sâmbătă, duminică, ideea e să meargă mulți începători și avansați răbdători.”
„Poate folosim și cortul în locuri speciale, camping, cu arzător, oale etc., lumină de noapte, foc de lemne, ca idee, să mergem tot către Munții Apuseni, apoi Maramureș, Bucovina.”
„O altă activitate va fi cu tema: Acțiune în situații de criză și accidente moto, în care vom organiza sesiune demonstrativă cu specialiști medicali profilați pe medicina de urgență, unde vom participa într-un cadru deschis, de exemplu cu plecarea de la poligonul auto-moto, până la vaporaș. Prezența trebuie neapărat asigurată, sper să vină și cei de la SMURD cu motocicleta lor, pentru un caracter mai apăsat, acțiune necesară, dar mai ales ocazionată de multele accidente moto din județul nostru.”
În semn de prețuire pentru doamnele și domnișoarele biker din grup, Becte a înființat și Safe Riders Roses, pentru a le pune la dispoziție un mediu online dedicat lor în exclusivitate.
Fiecare motor care intră în posesia unui membru Safe Riders e prezentat și analizat la poligon. „E frumoasă, mizeria asta!”, vine de la Becte și calificativul final. După o vreme, m-am prins, nu vrea să le laude moatoarele ăstora foarte tineri, să nu li se urce prea tare la cap.
E clar că ne-a lucrat și pe noi la preferințele pentru motoare, și bine-a făcut:
“Băi, lăsați mizeria aia de chopper sau cruiser, ce-o fi, dacă vă luați ceva, luați-vă o japoneză adventure, care ia curbele în viteză, e mai înaltă, nu riști să atingă asfaltul cu scărița de sprijin a piciorului, poziția în șa nu-ți strică spatele și coloana. Cruiserul e mai greu, are în plus 40-50 kg, mai greoi la condus, nu are pedigree de sportivă de șosea”. Ne-a convins, acum suntem fierți pe Honda NC 750 X DCT și Africa Twin Adventure Sports. Doamne-ajută!
Știu că nu-i place să fie lăudat, o face și singur cu dezinvoltură, s-ar putea pentru fapta asta să mă dea afară din grup, ca avertisment, ca să mă primească imediat înapoi, absolut amical. Și-ar dori ca toți membrii grupului, când vine vorba de acțiunile comune, să fie egali din toate punctele de vedere. Cum deja se știe, asta nu s-a reușit nicicând, în nicio societate, fie falanster, kibbutz ori republică socialistă, motiv pentru care când apar contondențe, ansamblul democratic al grupului capătă conotații totalitariste. Ce iese de departe în evidență, indiferent de opinii, sunt prietenia și solidaritatea în momentele cheie.
A venit mult așteptata zi de examen. Încă de dimineață, începând cu ora opt m-am exersat printre jaloanele din poligon. Pe la 12:30 urma să sosească examinatorul de la poliția rutieră. La 11:30 Honda Hornet pe care făceam poligonul începând din aprilie a început să icnească, să tușească, să se-mpiedice, doar la curbe, nu și pe drum drept. A bibilit-o dom’ profesor, am urcat din nou, a urcat și el,… Da! Nu am ce să-i fac acum în scurt, urci pe Honda neagră de oraș și dai și poligonul cu ea.
Poate că pe voi, cei experimentați, vă ia râsul, dar mie îmi venea să plec acasă și să amân examenul.
Ca să fie și mai palpitant, Becte a plecat cu Honda neagră cu un alt coleg într-o tură de oraș și-am rămas pedestru în așteptarea examinatorului.
La vreo douăzeci de minute a apărut o domnișoară agent de poliție, în persoana examinatorului.
Dumneavoastră sunteți candidatul? Da! Vă rog să prezentați dosarul și actele. Am plecat la mașină să le iau.
Când am revenit s-a și înfipt în mine: Îmi răcesc gura de pomană, vorbesc de două ori pentru dumneavoastră? Cu ce motocicletă dați examenul de poligon, cu ce motocicletă dați examenul de oraș?
Știam ce vrea, dar n-aveam cum să onorez întrebarea și-am răspuns ca o blondă:
Cu o Honda neagră!
Nu, domnule, nu mă interesează marca, modelul sau culoarea, ce număr de înmatriculare are motocicleta?
Domnul Bectemir e plecat în oraș cu un alt coleg, pe motocicleta de examen.
Faceți școală de trei luni și nu știți numărul de înmatriculare?
Acum o oră s-a defectat motocicleta pe care am făcut școală, iar pe asta neagră nu am urcat niciodată, motiv pentru care nu m-a interesat ce număr are, iar acum e plecată.
Nici nu s-a mai uitat la mine, de unde am tras concluzia că i-am căzut cu tronc și mă simpatizează la maximum.
L-am sunat și în trei minute Becte s-a întrupat la poligon.
Motorul era pe poziție. Agenta la fel, în blocstarturi.
Când sunteți gata, ridicați mâna, iar eu pornesc cronometrul, s-a înțeles?
N’nțeles!
La antrenamente scosesem 3 minute 6 secunde cel mai bun timp. Am terminat opturile și-am accelerat peste cât o făceam de obicei. În capătul poligonului am simțit că derapez ușor.
Becte mi-a strigat: Las-o mai ușor, că derapezi!
Nu, că m-a supărat, m-a văzut mai expirat și-a crezut că-s vreo cârpă!
Cine?
Nu conta. Ori e albă, ori nu. Am scos 2 minute 50 secunde, cu zero puncte penalizare și credeți-mă, pentru unul ca mine să câștig 16 secunde față de cel mai bun timp al meu “ever”, în condiții de tensiune de examen, chiar a fost minune. Am trecut la oraș și-am mers tot traseul în spatele unui autobuz pe care scria ȘCOALĂ-EXAMEN de-am dat în damblageală la viteză mică-mică, plus afumătura de consecință.
Așadar, de azi sunt biker cu acte-n regulă și asta mai ales pentru că grație aroganțelor și ironiilor, domnișoara agent a reușit în câteva minute ce nu reușisem în trei luni de pregătire: a scos motociclistul din mine!
Imediat, mi-am luat și prima motocicletă. De-atât a fost bugetul, da’ e bună în traficul infernal al verii, la nevoie o iau subsuoară și-o traversez strada.
Acuma, nu c-aș fi vreun teribilist sau vitezist, dar de preferință, stați în case, vreun an, așa, până-mi dau jos lămâia de începător.
