Dan MIHĂESCU ■
- Epigenetica, știința ce dezvăluie secretele vieții ascunse în ADN și studiază variația trăsăturilor ereditare cauzate de factori externi, proveniți din mediul înconjurător, capabili să modifice prin impactul lor genele unei specii, precum și felul în care celulele decodifică informația pe care o receptează din mediu, a relevat că prin alterarea genelor stresul se poate transmite de la o generație la alta iar părinți expuși la traume precum război sau foamete, transmit copiilor genetic tulburări legate de stres.
De asemenea, cercetătorii au mai stabilit că dacă structura genelor a fost modificată de factori externi, tratarea primei generații la care s-a instalat stresul nu este suficientă pentru a le vindeca și pe următoarele. Frica, ura, dorința de răzbunare se transmite copiilor și generațiilor următoare? Răspunsul oamenilor de știință este, da!
Cursuri în sistem dual la școala vieții
Primele amintirii le am de pe la 1 an. De exemplu mi-au rămas întipărite pe retină imaginile cu asasinarea lui JFK vizionate pe ecranul televizorului nostru TEMP 6 sau imaginile cu războiul din Vietnam. Am avut o copilărie solitară și din acest motiv televizorul, atât cât era programul transmisiunilor de TVR la începutul anilor ’60, mi-a fost companion desăvârșit, cu toată galeria personajelor din Aventurile echipajului Val Vârtej. Când nu-mi luam “notițe” de la televizor îl urmăream pe tata cu aviditate în tot ce făcea. El îmi înălța zmeie din hârtie cu cozi balaurești, îmi tălmăcea aventurile dintr-o carte viu colorată, cu pagini cartonată ce-și etalau la răsfoire decupaje iscusite acționate de arcuri minuscule ce-mi alimentau imaginați cu o miraculoasă poveste tridimensională sau mă ducea la plimbare cu tricicleta, în după-amiezile însorite în port, făcându-mi pârtie din pasarela de la Poarta 3 până pe cheul de acostare de la silozurile de cereale.
Mai aveam și o prietenă; prima prietenă de suflet, blondă cu cozi lungi împletite dintr-un păr bogat, ondulat și ochi mari, albaștri, ce-și etala zilnic fustițele scurte ecosez plisate, prinse cu bretele pe spate, peste umeri, asortate cu cămășuțe albe, vaporoase, cu jabou și volănașe la guler și mâneci ce miroseau tot timpul a proaspăt, spălate cu unicul detergent românesc, “Alba”.
Acea Barbie a zilelor noastre era Lavinia Popescu, sau Lai Pechescu cum îi ziceam eu, fetița de o seamă cu mine a vecinilor de la parter din vila de pe Traian 63. Eu, îmbrăcat de sus până jos numai în alb, chiar cu două rânduri de haine din grija mamei ca să nu observe lumea ce așchilopat are la ușă; ea, la fel de scrobită și pedantă cu veșmintele ca mine și atunci, cum să te mai joci liziera de pe malul portului ce ni se deschidea în față ca o necuprinsă junglă alcătuită din salcâmi bătrâni și înalți de până la opt metri, tocmai hăt în buza mării? Așa că, nu ne rămânea decât să ne lăsăm purtați de imaginație în posibile aventuri, alături de eroi fictivi precum: Căpitanul Val Vârtej, Paganel, Baronul de Münchhausen, Irina sau reporterul Ionuț, în fața locurilor de joacă de lângă casa noastră ce colcăiau de copii. Totul până într-o zi când, depănând cu unica mea prietenă puternicele impresii lăsate asupra noastră de Johnny Weissmüller în rolul lui Tarzan, am vrut să-i arăt Laviniei cum se plimba omul junglei cu Jane în brațe, din liană în liană. Liana groasă ca pe mână am prins-o în palma mea de copil de 3 ani dar pe Lavinia n-am mai apucat s-o văd decât atunci când pendulam atârnând de vrejul vegetal, deasupra văii portului, speriat și disperat de pățania ce-mi dusese dintr-o dată la limită existența mea mizeră de buchinist pueril, crescut în eprubeta ecranului de televizor. Lavinia, și ea disperată ca și mine a început să strige după ajutor… “Moare Danu’ pic (mic)…moare Danu’ pic…Ajutor…!!!!”.
În scurt timp am executat și primul meu salt de parașutist fără parașută aterizând într-un nor de praf pe panta abruptă a văii portului, dinspre bulevardul Marinarilor. Eu m-am târât cum am putut până spre buza râpei unde Lavinia, în disperare de cauză îmi întindea un băț să mă prind de el ca să mă tragă sus… Am pornit spre casă amândoi, precum doi eroi scoși din roluri de scenarist, Lavinia continuând să bocească presupusul meu deces: “Moare Danu’ pic… !” Și eu, ca și ea, de fiecare dată când ieșeam la joacă, eram însărcinați cu o singură grijă de mame: “…și să nu dea dracu’ să te murdărești că te omor…!”
Evident, nici atunci și nici în zilele ce au urmat nu mi-am primit pedeapsa capitală de care Lavinia era atât de speriată, ai mei socotind că am pătimit destul prin ceea ce trecusem în chip de Tarzan, și în lipsa altor atracții, decât jocurile de-a mama și tata cu vecina mea de solitudine de pe scara comună a imobilului, am pornit ă mă concentrez mai mult pe cariera profesională, în tandem cu tata. Mi se părea mai puțin periculos decât experiența din jungla urbană și mai la îndemână, având alături cel mai iscusit antrenor de viață (life coach parcă se zice acum?). Și uite așa într-o bună zi, pe vremea abia ce începusem să nu mai stâlcesc cuvintele dar încă nu știam să scriu, evident, doar ce descoperă ai mei hogașul de sub masa de la perete și mica chiverniseală agonisită acolo și să te ții anchetă cu vorba bună și cu promisiuni de recompense dacă-mi divulg intențiile ascunse. N-am avut ce face și m-am mărturisit că lucrez la „Revista Cosmos”. Eram la concuență cu tata care macheta, proiecta, preconiza, scria, primea articole și colaboratori acasă coordonând febril apariția numărului inaugural al revistei de cultură Tomis, din postura de redactor-șef. Stupefacție, uimire, zâmbete, încurajări…”lasă copilul că mai bine așa, să-și exercit imaginația decât Doamne ferește, pe stradă…!” Evident, doar Tomisul a reușit să apară pe tejghelele chioșcurilor de difuzare a presei în acel an în vreme ce revista Cosmos a rămas spre păstrare în coșul meu cu jucării, mult timp, doar la stadiul de “master”, desenată și paginată în amănunt, pe blocnotesul A4 împrumutat de pe biroul tatei.
Maturizarea mea în ale presei a fost însă brutală terminând-o cu joaca brusc, după aniversarea de 4 ani. A fost practic și prima noapte din viață în care n-am dormit acasă, în patul meu. Mi-a aduc aminte că atunci mi-am petrecut toată seara de joi 30 iunie 1966 alături de tata și de colegii săi de redacție, în secția mașini plane tipar înalt de la Întreprinderea Poligrafică Dobrogea – Constanța, pregătind apariția numărului inaugural al revistei Tomis, ce avea să fie difuzată în chioșcuri și la abonați a doua zi, vineri, 1 iulie.
A trebuit să stau cu tata și să am grijă de el căci mama umbla să împrumute bani ca să plătească hârtia pentru tipar. Desigur, trăiam în Republica Socialistă România (RSR) în care forța politică conducătoare a societății era Partidul Comunist Român (PCR) și ca atare Revista Tomis era editată de comitetele de Cultură și Artă ale Regiunii Dobrogea și Orașului Constanța pendinte de Consiliul Popular Regional și Consiliul Popular Orășenesc Constanța sub coordonarea Comitetului Regional PCR; dar și atunci funcționa principiul: “frate frate dar brânza-i pe bani”.
Astfel că în ziua când trebuiau să intre cu revista la tipar colegii de la Întreprindere Tipografică Dobrogea au constatat că nu exista repartiție oficială pentru cota de hârtie aferentă acestei publicații și în consecință nu putea să intre la presă decât dacă ar fi plătit serviciile cu bani peșin. Și cum în “fila de buget” a Revistei Tomis cele mai sus amintite comitete de partid și populare și de cultură și artă, nu alocaseră sume defalcate lunar pentru cheltuielile tipografice orice plată ar fi făcut redactorul-șef din banii publici pentru hârtie și tipar ar fi însemnat deturnare de fonduri și pușcărie; nu și dacă plătea din buzunar apariția revistei editată sub egida menționatelor instituții comuniste.
Desigur după prima apariție, prin vânzarea pe piață și abonamente ar fi reușit să-și asigure bugetul necesar pentru tipografie, din surse proprii, astfel că mama a făcut un efort de convingere și a reușit să împrumute de la părinții ei suma necesară mult așteptatei apariții editoriale, căci bunicii își depuseseră la CEC suma rămasă după vânzarea a jumătate din proprietatea lor din cartierul muncitoresc Filimon Sârbu.
Am istorisit această tărășenie ca să vă explic cum s-a făcut de m-am îndrăgostit pe viață și mi-a rămas pururi fixat în cortexul cerebral, prin simțul olfactiv și tactil, amintirea primei mele nopți de tăvăleală adevărată pe sania cu coli de lângă “plana de tipar înalt”, anesteziat de suavul feromon al cernelurilor plus parfumul discret al celulozei și dat pradă lui Morfeu.
Amintirea primei mele tăvăleli de o noapte s-a păstrat “întipărită” cu un strop de cerneală neagră pe tricoul alb ce-l purtasem; a fost precum rujul amantei pe gulerul alb al cămășii iubitului. V-am spus că eram cam “biafrez” la trup, nu în sensul pigmentului ci precum arătarea lovită de inaniție așa că tricoul acela mi-a rămas mult timp ca amintire, încă vreo doi trei ani, răgaz suficient ca să-mi fixez bine în minte și să savurez primul meu act de bărbăție. Am fost cu tata la tipografie!
Episoade precedente:
