Leonard MOCANU ■
După o călătorie maraton cu autocarul în nordul Europei, în luna iunie, parcă simțeam nevoia de ceva mai cald, mai…latin, mai apropiat de felul nostru de a fi. Drept pentru care ne-am orientat către Bella Italia, mai exact către Napoli și regiunea înconjurătoare. Aveam mai multe referințe legate de frumusețea locurilor și avertismente privind evitarea lunilor ”imposibile” de vară. Așa că, am încercat…Marea Tireniană cu degetul, orientându-ne către oferta agenției Hello Holidays, despre care nu știam nimic până atunci.
Ne-a încântat programul, descris în puține dar sugestive cuvinte, care cuprindea cam tot ce e mai reprezentativ în zonă, inclusiv o călătorie de o zi în Cetatea Eternă, de care ne leagă atâtea amintiri plăcute. Referințele despre agenție le-am cules de pe Internet și, sincer, ni s-au părut cam prea (sau numai) laudative, aspect care pe un trăitor al zilelor noastre îl pune, de regulă, în gardă. De aceea, am aplicat principiul lui Murphy și am înmulțit totul cu 0,5, dar și așa totul era de bine.
Un prim semn de întrebare ni l-a trezit faptul că, spre deosebire de stilul Christian Tour, la care opționalele se achită tot din țară, aici opționalele se achită în Euro, cash, la fața locului, pentru că, zic ei, nu se poate altfel. Aspectul ne-a cam dat de gândit, pentru că, pe de o parte iubitori ai tehnologiilor moderne de plată, pe de alta preveniți de multitudinea de șarlatanii care se practică în turismul mioritic, ne-am imaginat tot felul de scenarii apocaliptice, cărora riscam să le cădem pradă. Din fericire, chiar și cu inconvenientul de a căra cărămida de euroi după noi, ne-am lovit de o singură situație neplăcută, pe care o voi detalia la momentul oportun.
Ca și alte agenții, odată banii dați (sau luați, după caz), acestea uită de tine, până cu câteva (două, de regulă) zile înainte de plecare, când îți trimit un e-mail cu câteva informații sumare, celelalte trebuind să le descifrezi, citind printre rândurile ofertei și contractului. Bineînțeles că, dacă regula generală spune că trebuie să fii în aeroport cu cel puțin două ore înainte de decolarea avionului, agenția și-a luat marjă de siguranță, chemându-ne cu trei ceasuri înainte, adică la trei noaptea.
Avantajați de posibilitatea de a petrece seara dinaintea plecării în București, luni, 23 septembrie, am pornit către Capitală. Am optat pentru a lăsa mașina proprie într-una din parcările din preajma Aeroportului Henri Coandă, soluție care pare a căpăta tot mai mulți adepți, datorită prețului relativ scăzut (mai mic decât o călătorie dus-întors cu taxiul, indiferent cum l-o chema, pe ruta București-Otopeni), siguranței în care este lăsat automobilul și comodității de a fi propriul tău șofer și pasager. Desigur, reprezentanții firmei de parking ne-au asigurat transferul către aeroport, iar călătoria a fost de bun augur, pentru că ne-a adus împreună cu o familie din Moreni, cu care aveam să împărțim ulterior avionul, autocarul și chiar masa la hotel.
După contactul cu reprezentanta agenției, prezentă în aeroport (o bilă albă pentru Hello Holidays), după check-in și controlul de securitate, am pornit agale către poarta de îmbarcare. Cum cele trei bănci de la poartă erau doar…două funcționale și cum toaleta rivaliza cu o budă a unei cârciumi de țară (mizerie, miros neplăcut, mobilier deteriorat, instalații defecte), ne-am adus aminte că puteam beneficia de ”favorurile” salonului Business, de departe mai aproape de pretențiile mileniului și locului în care trăim.
În jurul orei 05.15, am dat curs invitației de a ne prezenta la poarta de îmbarcare, dar, spre surprinderea noastră, a trebuit să așteptăm cam un sfert de oră până ce angajata Wizz-Air să se facă văzută și să pună imensa coadă în mișcare. Îmbarcarea s-a făcut direct de pe pistă, cu autobuzele, care își poartă cu vădită greutate anii de funcționare, folosind ambele uși ale avionului. Și iarăși nu pot să nu remarc relaxarea mentală a unor călători, care preferă să nu consume neuronii pentru a gândi prea mult ce scară, respectiv ușă, să folosească, preferând să defileze cu papornițele prin tot avionul, de la un capăt la altul, spre disconfortul celorlalți pasageri.
Zborul a fost liniștit și s-a terminat foarte repede, de parcă vântul ne-ar fi împins de la spate. Aeronava, un Airbus A321 Neo, una dintre cele circa 1.500 construite din 2016 încoace, chiar dacă echipată strict pentru zboruri low cost, arăta curată și elegantă iar plasticele stăteau la locul lor. Wizz-Air are în serviciu peste 140 de aeronave de acest tip, adică aproximativ 10% din producția firmei franceze. Spre comparație, flota TAROM cuprinde 18 aeronave, de șase tipuri diferite, de la trei producători diferiți, ceea ce denotă o gândire total defectuoasă la capitolul resurse umane și logistică. Și, pentru cine nu a călătorit de curând cu bătrânele Boeing 737-700, intrate în dotare în 2001, vă spun că acum doi ani nu m-am simțit prea confortabil văzând plasticele hublourilor lipite cu scoci și desprinse de la locul lor.
Napoli ne-a primit cu soare și cu o temperatură reconfortantă. Procedura de recuperare a bagajelor a fost cu surprize neplăcute pentru una dintre familii, care nu și-a putut găsi decât una dintre valize. Este cu atât mai de neînțeles, cu cât vorbim despre o cursă directă, iar responsabilitatea cred că ar trebui împărțită între linia aeriană (care ar trebui să știe câte valize va lua la bordul fiecărei curse) și firma care asigură acest seriviciu pe aeroportul Otopeni). Cert este că cei doi soți, constănțeni ca și noi, au trebuit să recurgă la improvizații financiare pentru completarea zestrei vestimentare și igienico-sanitare.
În aeroport aveam să ne întâlnim cu unul dintre cei doi însoțitori din partea agenției, un tânăr, Alexandru Georgescu, aflat la începuturile carierei în acest domeniu. Discret și plăcut, fără a încerca să iasă în evidență cu orice preț, dornic să-și însușească informații și comportamente care să-l transforme într-un ghid performant în viitor, Alexandru urma să fie un foarte bun secondant pentru Aurelian Distaru, reprezentantul agenției la Napoli, cu care aveam să ne întâlnim abia seara.
Ieșind din aeroport, ne-am îndreptat către autocarul agenției partenere italiene, Leoncino Viaggi, unde am făcut cunoștință cu Antonio, șoferul în mâinile căruia urma să se afle securitatea călătoriilor noastre din următoarea săptămână. Ne-am ocupat locurile în autocar, am aflat că, asemenea tuturor autocarelor cu care am călătorit prin Europa și Asia, Antonio ne putea furniza apă rece la jumătate de litru, evident la prețul modic de un Euro sticla, epitetul nefiind chiar de lepădat, date fiind prețurile în zonă, mai ales în siturile turistice.
Cum, asemenea oricărui stabiliment care se respectă, hotelul nostru putea asigura check-in-ul abia după ora 14, iar ziua de excursie nu trebuia pierdută, ne-am îndreptat către Sorrento, localitate recunoscută pentru atracția pe care o manifestă turiștilor de toate vârstele și națiile.
Orașul Sorrento (Surriento în dialect napoletan) este situat pe peninsula cu același nume, la extremitatea sudică a Golfului Napoli. Primele așezări omenești în zona localității sunt cunoscute cu cel puțin opt secole înainte de Hristos. Locuitorii din zonă erau cunoscuți pentru vinul de portocale și lămâi pe care îl produceau, pentru pește și pentru ceramica de culoare roșie, iar numeroasele monede ale epocii descoperite aici arată că aveau un comerț înfloritor nu numai cu cetățile vecine, ci și cu unele foarte îndepărtate.
Orașul era foarte bine protejat de văi înguste, mai puțin către sud-vest, pe o distanță de 300 de metri, unde apărarea era asigurată prin ziduri, a căror linie o urmează actualul oraș. În antichitate și evul mediu, Sorrento a aparținut administrativ mai multor entități statale, de la Imperiul Roman de Apus, la Imperiul Bizantin, la Ducatul Neapolelui. A fost autonom pentru o perioadă în secolul al IX-lea, apoi a fost în conflict cu Amalfi sau cu ducate din zona Lombardiei, dar și cu Regatului Siciliei, în componența căruia va intra în 1137. În secolul al XVI-lea, s-a aflat în aria de interes a Imperiului Otoman. În 1799, a intrat în compunerea Republicii Napolitane, apoi, în secolul al XIX-lea, în cea a Regatului Italiei, devenind una dintre destinațiile turistice de succes, statut pe care și l-a consolidat în secolul trecut.
Sorrento are în prezent o suprafață de 9 kilometri pătrați, este situat la o altitudine de 50 de metri deasupra nivelului mării și are o populație de puțin peste 16.500 locuitori. Drumul către localitate este sinuos și extrem de aglomerat. El trece prin câteva tuneluri rutiere, dar și printr-o șosea costieră la înălțime, care dezvăluie o panoramă de vis. În ciuda spațiului strâmt, de-a lungul șoselei există câteva terase ”belvedere”, evident exploatate la maximum de doritorii de fotografii spectaculoase. De una dintre aceste terase am profitat și noi, punând la grea încercare memoriile telefoanelor mobile și aparatelor de fotografiat.
Odată ajunși în oraș, am debarcat într-o parcare publică, de unde am pornit pe Via Correale, către zona centrală. Peste tot îți apar în fața ochilor hoteluri, terase și restaurante de o parte, sau apele Golfului Napoli, de cealaltă. Odată ajunși în centru, am făcut cunoștință cu Sfântul Antonio Abate, (evident cu statuia acestuia) protectorul orașului, sărbătorit pe 14 februarie, zi mult mai cunoscută prin Sfântul Valentin, patronul îndrăgostiților de ”rit” occidental.
Ajunși în Piazza Tasso, am admirat statuia poetului italian Torquato Tasso, născut la Sorrento, rămas în istoria literaturii universale în special prin poemul Jerusalemme Liberata (1591), în care prezintă o viziune proprie a luptelor dintre creștini și musulmani din anul 1099, cu prilejul primei Cruciade.
De aici, pe străduța Santa Maria della Pieta, am ajuns la Catedrala Sfinților Filippo și Giacomo. Interiorul catedralei promovează una dintre ocupațiile de bază ale localnicilor, prelucrarea lemnului. Ușile navei principale acoperite cu scene biblice realizate din intarsii de furnir de diverse nuanțe, sunt adevărate opere de altă, la fel ca și scenele care zugrăvesc Drumul Crucii, nelipsite în bisericile catolice. Pentru a rivaliza cu acestea, pictura tavanului, dar și ornamentele altarului și coloanelor sunt realmente superbe.
Ieșind, am pornit pe artera comercială San Cesareo, care duce către Villa Comunale, parcul orașului. Ne-am oprit preț de câteva minute la Sedile Dominova, centrul istoric al orașului, unde, sub o cupolă cu aspect antic, construită în prima jumătate a secolului al XIV-lea, se organizează expoziții de artă. Aici era în secolele trecute locul de întâlnire a liderilor locali, pentru a discuta problemele societății.
La capătul străzii, am intrat în Biserica San Francesco, a cărei curte interioară era pregătită pentru o cununie religioasă. Ulterior, aveam să-i vedem și pe miri, fericiți, alături de cei dragi. În Villa Comunale ne-am permis luxul să ne fotografiem pe fundalul Golfului Sorrento, ascultând o canțonetă celebră interpretată instrumental de un acordeonist care nu m-ar mira să fi știut bine românește.
Întorși în Piazza Tasso, pe un alt drum, care ne-a permis să trecem prin pragul restaurantului-muzeu Caruso, împodobit cu o stea Michelin, dar și pe lângă mai multe terase ce-și așteptau clienții, ne-am despărțit. Cei care optaseră pentru degustarea de mozzarella, așa cum figura în program (de fapt, o masă de prânz cu specific local, la o fermă, unde pe lângă cunoscutul produs lactat – obligatoriu de bivoliță -, au avut pe masă și alte produse ale zonei, inclusiv celebrul limoncello) au plecat cu autocarul.
Ceilalți, am pornit la pas pe străzile comerciale, în principal pe Corso Italia. Aici, în toate magazinele sau la toate tonetele aproape totul se învârte în jurul lămâilor, fie că vrei să cumperi săpun (evident, în formă de lămâie) sau alte produse cosmetice pe bază de lămâie, să guști limoncello sau să savurezi sorbetul de lămâie, servit, cum se poate altfel, în…coajă de lămâie. Pentru a păstra nota, la tonete se vând șorțuri de bucătărie, cămăși, alte obiecte vestimentare sau casnice cu imprimeuri cu lămâi, pe fond azuriu. O altă gamă de produse locale foarte răspândită este cea a obiectelor de marochinărie, că e vorba de papuci, pantofi, sandale, sau genți ori poșete. La aceste magazine, mirosul de piele naturală prelucrată îți umple nările de la distanță.
Am hoinărit pe străzi, am intrat în Parcul Vilei Fiorentino, unde este amenajat un imens loc de joacă pentru copii. Aici, aceștia pot vedea pe viu șopârle, ieșite la soare, sau țestoase, care se bălăcesc în bazinul unei fântâni arteziene. Am mai trecut o dată prin Villa Comunale și am pornit către locul de întâlnire. Pe drum, am putut vedea serpentina în pantă și în ac de păr de pe Via Luigi de Maio, care coboară spre port. Aici, microbuzele mai lungi trebuie să facă două-trei manevre să poată trece, în timp ce ceilalți participanți la trafic așteaptă răbdători.
Am încercat să intrăm în curtea unui imobil loxos, ce promitea o priveliște deosebită, dar am fost opriți de un ”Cerber”, care ne-a informat, cu accentul celor din ”Cizmă”. ”It’s a hotel, madam!”. Odată autocarul întors cu cei ce optaseră pentru masa de prânz, am pornit către locul de cazare. Drumul a durat două ore, pentru a parcurge cei circa 60 de kilometri și ne-a revelat imagini contradictorii. Am văzut foarte multe clădiri, cu diverse destinații inițiale (blocuri de locuințe, ferme, fabrici, terenuri de sport) părăsite și dărăpănate, așa cum arată în cele mai triste zone defavorizate din țara noastră. Am văzut câmpuri pregătite pentru a doua recoltă, destul de puține la număr, contrastând cu solarii cu plasticul distrus, invadate de buruieni. Am văzut sole cultivate, alături de altele inundate de precipitațiile din ultima vreme. Și asta într-o zonă în care solul, impregnat cu cenușă vulcanică, este foarte fertil și promite recolte bogate.
Pe autostradă, din cauza unui accident, se formase un blocaj pe sensul nostru de deplasare. Și cum italianul rivalizează cu românul la capitolul inventivitate, ne-am amuzat văzând cum, rând pe rând, șoferii de pe prima bandă pătrundeau cu spatele pe o bretea de intrare în autostradă, pentru a parcurge o sută-două de metri, ca să intre pe altă arteră circulată. Sângele meridional fierbe în venele locuitorilor zonei, iar vocabularul lor nu cunoaște cuvinte precum așteptare sau răbdare.
Stațiunea în care urma să fim cazați se numește Baia Dominzia și este situată pe Coasta Domiziana (sau Domitiana), de-a lungul actualei rute Via Domiziana. Administrativ, localitatea (un sat cu puțin peste 1.000 locuitori) aparține de primăriile a două ”comune”, Cellole și Sessa Aurunca (încă o găselniță de inspirație Danubiano-Pontică). Ideea înființării acestei stațiuni a apărut în anii ‘60 ai secolului trecut, pentru a valorifica plaja creată de lava vulcanului Roccamonfina (inactiv acum), prima clădire cu destinație turistică fiind inaugurată în 1963.
În perioada sejurului nostru, Baia Domiziana arăta ca o localitate cvasipustie, cu excepția hotelului în care am locuit și a câtorva buticuri și terase toate imobilele având obloanele de lemn închise, străzile fiind luminate sărăcăcios, iar dorința de a întâlni pe stradă un localnic sau un autovehicul fiind sortită eșecului. Abia în weekend animația a crescut la nivelul 0,5, pe o scară de la 1 la 10.
Hotelul Domizia Palace este plasat pe un domeniu frumos întreținut, cu o curte cu mult spațiu verde și alei frumos desenate. Diversitatea arborilor include în principal pini și măslini, sunt foarte mulți arbuști, în special în jurul piscinei (foarte curată, bine întreținută, cu șezlonguri și baldachine) și pe jumătate din lățimea drumului către mare (circa 100 metri). Nisipul plajei este vulcanic și, deși nu am văzut decât în filme, senzația la interacțiunea acestuia cu apa mării este că te scufunzi cu fiecare val, ca în nisipurile mișcătoare ale Saharei. Câțiva colegi, în special din seria anterioară nouă, se relaxau în apa piscinei, iar unii mai curajoși, chiar în apa mării. Am profitat de ocazie, pentru a face câteva selfie, înainte de întâlnirea cu ghidul coordonator, Aurelian Distaru.
Pentru că am vorbit despre serii, să spunem că politica Hello Holidays este de a intercala grupurile de turiști, astfel: un grup sosește marțea (la fel ca noi), în timp ce un altul vinerea. Marți, respectiv vineri grupurile care sosesc vizitează Sorrento. În ziua plecării unui grup, cel care rămâne vizitează Pompeii și Vezuviul. Miercurea și joia, respectiv sâmbăta, duminica și lunea grupurile reunite (intercalat, cum am precizat) parcurg celelalte opționale, în funcție și de ”oferta” meteorologică, în special pentru călătoria pe Insula Capri și pentru croaziera de-a lungul Coastei Amalfitane (Costa d’Amalfi). Despre toate acestea, precum și despre cele neenunțate, voi povesti în episoadele următoare.
Așa cum spuneam, Aurelian ne-a făcut o prezentare a programului zilelor următoare, solicitându-ne apoi să ne exprimăm opțiunile pentru excursii și, evident, să achităm costul acestora. Tot evident, costul a fost achitat cash, pentru că, se pare, comercianții și ”industriașii” turismului din zonă au oroare de plata cu cardul. Nu o spun din auzite, ci pentru că în Sorrento am trăit pe propria piele această experiență, un vânzător de butic refuzând plata cu cardul pentru sume mai mici de 10 Euro. Odată cu tarifele cunoscute, a trebuit să mai achităm taxa de stațiune, 2,5 Euro pe zi de persoană, precum și bacșișurile pentru șofer și ghizii locali, fără de care nu puteam intra în rândul lumii…bune.
Am fost avertizați că în multe localități în restaurante și cafenele se percepe ”taxă de scaun”, uneori destul de consistentă, depășind chiar valoarea consumației, astfel că era de preferat să comanzi ceva și să consumi în picioare, sau șezând pe o bordură. Am aflat că Italia dă impresia că se sufocă de turiști, astfel că marile destinații, precum Roma sau Veneția au taxe zilnice foarte mari, prohibitive chiar.
Despre cameră, pot spune că a noastră, exceptând mirosul greu de tutun impregnat în pereți, a fost OK. Cabina de duș era pentru oameni de ”calibru mic”, pentru a mă păstra în limitele profesiei de bază, dar patul a fost confortabil, minifrigiderul de real ajutor, la fel ca și seiful. Conexiunea wi-fi a fost și ea de calitate. Lifturile, două la număr, gemeau de bătrânețe, la propriu și la figurat, fără posibilitatea de a selecta sensul de mers și fără conexiune între ele. Unii colegi s-au plâns de camerele lor, dar nu pot aprecia dacă au fost strict chestiuni subiective, sau situația chiar a impus-o.
Am încheiat seara în restaurantul hotelului, la o masă de opt persoane, aceleași pe toată perioada sejurului, o companie agreabilă pentru noi. Invariabil, la cină am fost serviți la masă, iar meniul a cuprins un fel de paste, unele dintre ele cu nume și specific local, un fel ”principal” și un desert, plus câte un pahar de vin de persoană. Felul principal al primei seri a fost oarecum de neuitat, ciolan de porc cu fasole păstăi, suficient de comestibile pentru cei mai puțin pretențioși, deși șoriciul depășea limita ”crocantului”, punând la încercare danturile consumatorilor. Cu gândul la excursia de pe Insula Capri, de a doua zi, și la deficitul de somn din noaptea anterioară, ne-am retras destul de curând la camere.
