Leonard MOCANU ■
Ziua de joi ne-a adus o altă călătorie interesantă, către Salerno, oraș-port la Marea Tireniană. În deja obișnuitele autocare, pe deja cunoscutele șosele și autostrăzi către sud, am pornit după masa de dimineață către cel de-al doilea oraș ca mărime din provincia Campania, după Napoli, raportat la numărul de locuitori (aproximativ 134.000), capitală a provinciei cu același nume. Am parcurs cei 125 kilometri în aproape două ore, pentru a debarca în imediata apropiere a Pieței Libertății (Piazza della Liberta), pe faleza orașului.
Salerno are o istorie îndelungată. Primele vestigii datează din epoca preistorică. În evul mediu timpuriu, Salerno a fost un principat lombard independent, care cuprindea, la mijlocul secolului al XI-lea aproape tot sudul Italiei. Aici s-a înființat, în această perioadă, prima școală medicală din lume, Schola Medica Salernitana. În 1077, Salerno a devenit capitala regiunii continentale de sud a actualei Italii.
În secolul al XVI-lea, sub familia Sanseverino, una dintre cele mai bogate și influente familii feudale din sud, Salerno a devenit un foarte important centru cultural, artistic și de învățământ. Pentru aceasta, au fost angajați unii dintre cei mai importanți intelectuali ai vremii. În 1694, orașul a fost zguduit de mai multe cutremure catastrofale, precum și de epidemii. Sub dominația spaniolă, orașul a decăzut, pentru a crește din nou, în epoca napoleoniană, ca parte a Republicii Parthenopeene. În secolul al XIX-lea, Salerno a susținut ideea reîntregirii Italiei, primindu-l cu onoruri pe Garibaldi, în 1861.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Salerno a fost scena Operației Avalanche, lansată de aliați, ocazie cu care a suferit distrugeri semnificative. Al șaselea Duce de Wellington, căzut pe timpul luptelor, este înmormântat în cimitirul orașului. Între februarie și iulie 1944, Salerno a fost capitala Regatului Italiei, guvernul condus de mareșalul Pietro Badoglio funcționând aici. Chiar și regele Vittorio Emanuele al III-lea a locuit într-o casă din periferia orașului.
Salerno se împarte în trei sectoare: sectorul medieval, sectorul secolului al XIX-lea și sectorul postbelic. Patronul spiritual al orașului este Sfântul Matei, ale cărui moaște sunt păstrate în catedrală (Duomo).
Economia orașului se bazează pe servicii și turism, portul Salerno fiind unul dintre cele mai active din regiune. În acest port se manevrează peste zece milioane de tone de mărfuri, 60% fiind containerizate. Universitatea Salerno, instituție de stat, are peste 34.000 studenți, ce se pregătesc în zece facultăți, Echipa de fotbal Salernitana, ce joacă pe un stadion de 37.200 locuri, a retrogradat în acest an din Serie A. Una dintre ocupațiile foarte răspândite în Salerno este fabricarea ceramicii ornamentale, drept pentru care în oraș există mai multe ateliere, magazine și chiar muzee de ceramică.
Piazza della Liberta a fost proiectată de arhitectul spaniol Ricardo Bofil. Are o suprafață de 28.000 metri pătrați, cu deschidere la mare, și se prezintă sub forma unui semicerc format din blocuri de locuințe, o esplanadă cu pavaj de mozaic, sub care se află o mare parcare subterană. Construcția pieței a durat din 2009, până în 2021.
După obișnuita ședință foto din piață, care a cuprins, evident, și portul turistic, am pornit pedestru spre Parcul Orașului – Villa Comunale. Am trecut pe lângă sala de spectacole Pier Paolo Pasolini, am traversat Strada Tirrena Inferiore și am intrat în parc prin poarta din spatele Primăriei. Villa Comunale este plasat între Primărie și Teatrul Municipal Giuseppe Verdi. Din explicațiile lui Aurelian, am înțeles că lumea bună a orașului venea în parc înainte de spectacole pentru a-și etala (mai ales doamnele) toaletele. Băncile parcului sunt metalice și, pentru că aristocratele aveau ținute ample, au fost realizate pentru acestea bănci de o persoană.
Principalele obiective ale parcului sunt Fântâna lui Don Tulio (Fântâna lui Esculap), monumentul dedicat lui Carlo Piscane, renumit actor italian de film și cel dedicat lui Giovanni Nicotera, politician și patriot italian, luptător pentru independența și libertatea țării. Tot aici am admirat un ficus uriaș, cu multe rădăcini externe, care arată asemenea unor liane, dar și un bazin cu pești și broaște țestoase.
Am trecut prin fața Prefecturii și Primăriei, apoi am intrat în sectorul medieval al orașului, printre case vechi, cu mai multe etaje, pe străzi înguste și întortocheate, ”croite” astfel pentru a permite apărătorilor să se ascundă după fiecare colț și pentru a nu da voie atacatorilor să se desfășoare în voie. Am admirat Palazzo Genovese, una dintre clădirile de marcă ale orașului, construit în 1744, prima opera a arhitectului napoletan Mario Gioffredo.
Punctul culminant al vizitei a fost Catadrala din Salerno, Il Duomo cum îi spun localnicii, care are drept hram Santa Maria degli Angeli, San Matteo și San Gregorio VII. Fundația Catedralei a început să fie turnată în anul 1076, iar în anul 1084 Papa Gregorie VII a sfințit biserica. În 1688, Catedrala a fost remodelată la interior, într-o combinație de baroc și rococo napoletan, apoi, în 1930 a fost renovată și readusă la forma inițială. Catedrala, simbol al Renașterii italiene, a fost avariată destul de serios pe timpul Operației Avalanche, din al doilea război mondial.
Intrarea în catedrală este precedată de un quadroportico (o curte rectangulară în aer liber, străjuită pe toate laturile de coloane cu arcade), format din 28 de coloane antice, cu arcade din piatră vulcanică. Piesa de rezistență a exteriorului este turnul clopotniței, ridicat la mijlocul secolului al XII-lea, având ferestre înguste cu montanți (stâlpi de susținere). Turnul are 56 metri înălțime și opt clopote. Fațada bisericii conține o poartă din bronz de la Constantinopol (1099), care are încrustate 56 de panouri cu chipuri, cruci și imagini din viața lui Iisus.
Interiorul bisericii are o navă centrală și două culoare laterale, separate prin stâlpi cu arcade rotunde, precum și trei abside. În interior pot fi admirate două amvoane decorate cu mozaicuri și o frescă din secolul al XIV-lea Fecioara cu Pruncul. Tot în biserică se află mai multe morminte, printre care cel mai important este al Papei Gregorie al VII-lea, sanctificat ulterior, cu același nume.
Catedrala mai are două secțiuni importante, muzeul și Cripta. Muzeul expune opere de artă din diferite secole, precum și documente ale primei școli medicale din lume, despre care am amintit.
Cripta este cea mai importantă secțiune a Catedralei. Ea adăpostește rămășițele unuia dintre cei 12 apostoli, Sfântul Evanghelist Matei, aduse aici în anul 954. Cripta este o sală cu un plan de bazilică, cu tavanul ca o intersecție de bolți, susținut de coloane. Cripta a fost restaurată între anii 1606-1608, iar decorațiile de marmură au fost adăugate în secolul al XVIII-lea. Tavanul este ornat cu picturi care reprezintă scene din Evanghelia după Matei și câteva episoade din istoria orașului. Dintre acestea, foarte relevantă este scena Cinei de Taină, pictată deasupra intrării în mormântul central al Criptei, în care se găsesc moaștele Sfântului Matei.
Din mormântul Sfântului s-a secretat o perioadă foarte lungă, până în secolul al XIX-lea, un lichid special, numit Mana Sfântului Matei, mult venerată de credincioși. Aceasta era împărțită credincioșilor, în special celor bolnavi, sub forma unor biluțe de bumbac înmuiate. În anul 2023, parohul Catedralei a informat că mormântul Sfântului Matei a început să secrete din nou mană. Aceasta este colectată de două ori pe an, pe 20 septembrie și pe 6 mai și este distribuită celor doritori, contra-cost (5 Euro), sub forma unor mici medalioane de bumbac, impregnate cu prețiosul lichid. Medalioanele impregnate, împachetate în mici cutiuțe, se vând în Sacristie. Aici am trăit un moment care arată o dată în plus nimicnicia unor oameni: la solicitarea adresată unei persoane în vârstă, care tocmai achiziționase o astfel de cutiuță, de a permite fotografierea conținutului, am fost invitați (precum moșul din Punguța cu doi bani) să plătim cinci euro și să ne cumpărăm relicva făcătoare de minuni.
Cam acesta a fost programul turului ghidat al orașului Salerno. În timpul rămas la dispoziție, ne-am relaxat în Villa Comunale și ne-am fotografiat în fața clădirii Teatrului Municipal.
Pe drumul de întoarcere, ne-am abătut preț de câteva ore la un outlet, unde am ”ucis” timpul numărând exponatele din vitrine, de pe umerașe sau de pe manechine. La întoarcerea la hotel, timpul și vremea ne-au permis să măsurăm plaja cu pasul fără a ne feri de valuri. Obișnuiți se pare cu apa mai rece și cu temperaturi puțin peste 20 de grade, colocatarii noștri ruși se bălăceau în mare precum în propria cadă. La cină, surpriza s-a chemat pangasius prăjit cu legume, din nou prea puțin comestibil pentru o parte din comeseni. Și sincer, aveau de ce.
