Sebastian CĂTĂNOIU ■
A doua ”grație” din lista noastră, dumbrăveanca, face parte din familia Coraciidae, ordinul Coraciiformes, iar numele său științific, Coracias garrulus, ne poate dezvălui câteva informații despre aceasta. Coracias, ține aproape de evidență, are legătură cu forma păsării, asemănătoare, doar în proporții, cu cea a corbului. Garrulus vine din latină și înseamnă ”gălăgios”. Pentru a vedea cât de gălăgioasă este dumbrăveanca, are rost să amintim că una din cele mai gureșe și frumos colorate păsări de pe meleagurile noastre, gaița, poartă numele științific de Garrulus glandarius, în care cel de-al doilea termen, ca să ducem explicația până la capăt, vine de la ”ghindă” și face trimitere la pădurile de stejar în care această pasăre se simte ca acasă. (foto 1)
Dacă numele științific al unei specii este utilizat pentru a evita ambiguitatea, denumirile populare, în diferite limbi, chiar dacă se referă la același subiect, sunt variabile și pitorești, din motive care țin nu doar de biologia speciei ci și, aproape în egală măsură, de cultura, geografia sau istoria respectivei țări. Numele popular românesc are legătură cu faptul că dumbrăveanca este o specie caracteristică habitatelor deschise din zona de șes, în principal pajiști sau terenuri agricole cultivate în mod extensiv, intercalate cu arborii bătrâni, scorburoși. În engleză și franceză dumbrăveanca se numește ”European roller ”respectiv ”rollier d’Europe” , ținând cont că pasărea face rostogoliri acrobatice în zbor. Nemții îi spun „blauracke” sau stăncuță albastră, iar italienii ”ghiandaia marina” sau gaiță de mare, cu trimitere directă la penajul strălucitor, turcoaz. (foto 2)
Simpla analiză a numelor pe care le poartă această pasăre ne-au dezvăluit câteva din caracteristicile sale: de mărimea unei stăncuțe sau a unie gaițe, frumos colorată, temperamentală și vocală! În pofida volumului, glasul dumbrăvencii e mai degrabă răgușit, semănând mai degrabă cu cârâitul corvidelor. Spre deosebire de surata sa în ale frumuseții, prigoria, al cărei glas e armonios, dulce, plăcut auzului, vocea dumbrăvencei e mai degrabă un strigăt gutural, de avertizare, în totală discrepanță cu penajul strălucitor. Diferența ar fi ca între sunetele unui flaut mânuit de un virtuoz și apneea unui corn de vânătoare ajuns la un ageamiu!
Picioarele sunt scurte iar dispunerea degetelor este simetrică, două în față și două în spate. Pentru uciderea prăzii, insecte mari, șopârle, broaște mici, uneori chiar și pui de rozătoare, își folosește cu precădere ciocul puternic. Atacul este fulgerător, în picaj, precedat de un zbor scurt în linie dreaptă, alteori de un viraj strâns. Când urmărește prada în aer, în cazul insectelor zburătoare, poate executa rotații și răsuciri spectaculoase, dar mai puțin spectaculoase decât cele reușite de prigorie. Chiar dacă picajul este specialitatea sa de necontestat, dumbrăveanca nu ezită să o ia la pas pe sol, în căutare de insecte, ba chiar în caz de nevoie să scurme prin litieră în căutare de larve, râme și altele așișderea.
În pofida frumuseții penajului, azuriu-turcoaz, cu spatele maroniu și pene negre la extremitatea aripilor, dumbrăvencele sunt monogame formând perechi pe viață, părinții implicându-se în egală măsură în creșterea puilor. În timpul nopții, ouălele sunt clocite doar de femele, dar ziua, masculii nu se rușinează să participe și ei la astfel de treburi…casnice. Spre deosebire de prigorii care s-au adaptat traiului în colonii, perechile de dumbrăvence preferă să viețuiască separate, folosind drept cuiburi scorburile din arborii bătrâni, fostele cuiburi de ciocănitoare, ba chiar cavitățile din partea superioară a stâlpilor de beton folosiți pentru susținerea rețelelor electrice. Unde nu se găsesc astfel de locuri propice de cuibărit , păsările se mulțumesc să utilizeze galeriile din pereții de argilă și loess, aflați în apropierea apelor. (foto 3)
Reducerea drastică a locurilor de cuibărit cauzată de diminuarea suprafețelor de pajiști naturale, agricultura intensivă și tăierea aliniamentelor și a pâlcurilor sau a arborilor bătrâni izolați, au contribuit în mod semnificativ la regresul populațional al speciei în țara noastră. Intervențiile privind utilizarea de cuiburi artificiale pentru a compensa lipsa locurilor de cuibărit și plantarea de specii de arbori repede crescători care să asigure suportul pentru acestea sunt salutare, dar cu un efect limitat în timp, un fel de…”irigatul fără ploaie”.
Dumbrăveanca este o specie migratoare, venirea sezonului rece determinând-o să străbată mii de kilometri spre sud. Traversarea anevoioasă a Saharei este urmată de un necesar popas în Sahel, după care călătoria continuă până în savanele din sud-estul Africii, cel puțin în cazul exemplarelor provenite din zona noastră geografică. Etapele ușoare sunt parcurse ”la pas” în timpul zilei, în vreme ce depășirea deșertului se realizează în ritm alert, cu precădere în vremea nopții. Cu ocazia migrației, păsările se adună în stoluri mici care, observate de aproape, scânteie în soare ca niște pietre prețioase. Impresia este a unui crâmpei de curcubeu purtat de vânt hăt-departe, ca o fluturare de mână la despărțirea de vară sau ca o promisiune că, nu peste mult timp, va reveni primăvara.
[/responsivevoice]
