Sebastian CĂTĂNOIU ■
Dacă toți știm ce e acela un ”rățoi”, cu bunele și relele lui, închipuite sau nu, ar fi bine să ne lămurim ce e și cu ”rățoiul de presă”. Undeva prin secolul al XIX-lea un ziar parizian pretindea într-un articol că, urmare a unui experiment, rățoiul nostru cel de toate zilele a fost dovedit a fi „cel mai feroce animal din lume drept pentru care s-a decis a fi înlănțuit”, aluzie la cenzura din epocă. Cu lux de amănunte autorul articolului descria cum a închis într-o cușcă 20 de rățoi care, înfometați, s-ar fi sfâșiat între ei până a rămas doar unul.
Articolul s-a bucurat de succes la public dar, după ce emoțiile cu pricina au trecut și mai ales când s-a aflat că toți rățoii erau de ”hârtie”, iar canibalismul era doar închipuit, personajul principal al acestuia (canard) a devenit sinonim cu o știre născocită. În presa franțuzită de pe la noi expresia și-a făcut loc sub forma de „rățoi de presă”, strămoșul tipărit, dar de netăgăduit al expresiei moderne „fake news”. (foto 1)
Trăim într-o epocă în care informația circulă cu ușurință, mass-media devenind principala sursă de informare pentru cei mai mulți dintre noi, televiziunea și internetul fiind principalii factori de influențare a opiniei publice. Avalanșa de informații, mai ales dacă este dirijată cu atenție, ne poate influența judecățile și, prin urmare, alegerile pe care le facem, deciziile pe care le putem lua, în timp, modelându-ne personalitatea sub aspect cognitiv, afectiv și comportamental.
„Rățoiul de presă” se simte bine în orice mediu, astfel că, nu doar de ieri, de azi, pădurea i-a devenit casă bună. De prin 2012, în mass-media noastră, ”conform unui studiu”, ni se tot aducea la cunoștință, an de an, că ”în România se taie trei hectare de pădure în fiecare oră”. Unii furnizori de știri pretindeau că hectarele sunt pierdute și nu tăiate, alții spuneau că de fapt e vorba de două hectare pe oră, alții că se taie mai mult de trei hectare, ba chiar unii au vehiculat un număr de treisprezece hectare tăiate într-o oră. O oră de zi sau una de noapte, erau defrișări ori tăieri rase, erau tăieri legale sau ilegale sau toate la un loc, o fi bine, o fi rău? Care să fi fost adevărul?
Oricâte hectare pe oră ar fi fost tăiate, distruse ori pierdute, știrea era una dramatică, cu mare impact la public. Repetată, rostogolită, ”îmbunătățită” cu fotografii sau material video, fără a fi nuanțată, acestă știre se poate substitui adevărului, ajungând să influențeze percepția cetățeanului de bună credință și să inducă acestuia, în final, că orice intervenție umană legată de pădure este una dăunătoare. Adunând mere cu pere și împărțindu-le la gutui, vom ajunge la rezultatul celor trei hectare de pădure tăiate în fiecare oră. Chiar dacă rezultatul acestor operații poate fi corect din punct de vedere aritmetic, dincolo de emoția creată, el nu are legătură cu realitatea din teren și cu aspectele legale privitoare la gospodărirea pădurilor. (foto 2)
Mai nou, ”rățoiul” nostru a aflat, de pe site-ul organizației mondiale Global Forest Watch, parte a United Nations Environment Programme (UNEP), ” între 2001 și 2024, România a pierdut 453.000 hectare de pădure”. Nu știm cine a scăpat ”rățoiul” din mână (unii fac referire la un un profesor de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca), dar știrea a făcut repede înconjurul națiunii. Fiecare, ba cu pixul, ba la microfon, s-a străduit să mai adauge ceva pentru ”veridicitate”. Titluri precum: „20 de ani de nepăsare politică: România a pierdut 453.000 de hectare de pădure sub ochii autorităților / Defrișări masive în România: peste 453.000 de hectare de pădure pierdute în ultimii 25 de ani / România pierde păduri într-un ritm alarmant. Defrișări masive în ultimele două decenii/ Alarmant! În ultimii 25 de ani, România a pierdut peste 450.000 de hectare de pădure ori România a pierdut 453.000 de hectare de pădure în 20 de ani. Suceava este polul exploatării lemnului” au venit să se adauge psihozei colective creată de cockteilurile lui jan și de apriga opoziție de la guvernare a PSD-ului, dând un plus de imbold la întărirea credinței noastre de nestrămutat că: ”Se fură dom’le, ca-n codru!”
Ca să mai priponim ”rățoiul” va trebui să facem apel la bun simț și la datele oficiale. Prezența continuă a pădurii se poate realiza doar prin înnoirea sau refacerea permanentă a generațiilor de arbori. În cazul în care semințele se răspândesc pe solul pădurii în mod natural, când încolțirea și ulterior dezvoltarea puieților rezultați se face fără ca omul să intervină în primii ani de viață ai pădurii, se cheamă că avem de-a face cu regenerarea naturală a pădurii. Acest mod de regenerare este cel mai utilizat în România, ținând cont că se dorește ca cea mai mare parte a pădurilor țării să fie păduri naturale, sănătoase, dezvoltate din semințe și din puieții rezultați din acestea. Semințișurile instalate pe cale naturală se dezvoltă sub protecția arboretului matern, în care se intervine periodic, pentru a asigura lumina și nutrienții necesari arboretului tânăr. În cele din urmă, ultimii reprezentanți ai arboretului bătrân sunt extrași în ceea ce se cheamă tăiere definitivă. (foto 3)
În cazul unor vânturi puternice, a unor atacuri de insecte dăunătoare, a secetelor prelungite sau a altor dezastre naturale, porțiuni de pădure pot fi rupte, doborâte sau uscate, fără ca arborii să fi reușit să producă semințe, fără să se mai poată asigura regenerarea naturală. Într-o astfel de situație dramatică pentru pădure, pentru a se asigura prezența continuă a acesteia, silvicultorii intervin în respectivele suprafețe, fie prin semănare, fie prin plantare de puieți bine dezvoltați. Acest mod de regenerare, prin care omul intervine în viața pădurii,în suprafețele goale sau în cele care nu s-au regenerat natural, se numește regenerare artificială. Aceasta se practică și în cazul tăierilor rase, care sunt tăieri legale prin care arborii situați pe o anumită suprafață se recoltează printr-o singură tăiere. Tăierile rase se practică doar în cazul unor arborete (de molid, de pin, de plop euramerican, etc), se realizează pe suprafețe mici, existând obligația legală de a se asigura plantarea în maxim 2 ani de la tăiere. Tăierile rase nu trebuie confundate cu defrișările care reprezintă îndepărtarea definitivă a pădurii de pe un teren și utilizarea acestuia pentru alte destinații (construcții, amenajări hidro, autostrăzi etc) care nu mai permit instalarea ulterioară a pădurii.
Prin urmare ”hectarele pierdute” din fondul forestier, pe care le măcăne ”rățoiul” nostru, nu pot fi decât defrișările, cele care sunt scoase din fondul forestier național. ”Se sparie gândul”, vorba lui Grigore Ureche, dacă mai bine de 400.000 de hectare de pădure ar fi fost defrișate, chiar în douăzeci de ani, și ar fi căpătat altă destinație…”Aiasta nu se poate”, dacă ar fi să-l cităm pe Lascăr Catargiu, un contemporan al ”nașterii” primului ”rățoi de presă” ! (foto 4)
Institutul Național de Statistică pune degetul arătăor pe ciocul rățoiului sugerându-i, după cum se spune: „La-o jos că măcăne!”, și ne arată că, în pas de melc, așa cum merg lucrurile pe plaiurile noastre, suprafața fondului forestier național crește! De la 6,529 milioane de hectare în 2012 adică 27,4% din suprafața țării s-a ajuns, în 2023, la 6,616 milioane hectare de pădure, care ocupă 27,8% din aceeași suprafață. E drept că extinderea s-a datorat în principal Mamei Natură care a avut grijă să împădurească spontan suprafețele de teren abandonate urmare a reducerii locuitorilor din zonele rurale, în special a celor din zonele de munte și deal. Tot statistica ne arată că anual, în jur de 200.000 de hectare de pădure sunt parcurse cu tăieri de regenerare, prin care se urmărește regenerarea naturală a pădurii și aproximativ 3.000 de hectare de tăieri rase, ce fac obiectul regenerării artificiale. (foto 5)
Prin urmare cele 453.000 de hectare ”pierdute” în 20 de ani (ar fi în jur de 20.000 hectare/an) nu sunt altceva decât suprafețele tăiate ras (dar legal, așa cum am arătat mai sus), la care se adaugă tăierile definitive, partea finală a tăierilor de regenerare. În ambele cazuri se înregistrează o scădere evidentă a consistenței (umbririi) arboretului, ceea ce i-a determinat pe cei de la Global Forest Watch să le ia în considerare, dar nu ca hectare ”pierdute”, ci ca suprafețe în care arboretul matern, bătrân, s-a regenerat și a fost înlocuit cu un arboret tânăr! Cum ar veni, e bine, ca să nu fie rău!
Pentru a putea ajunge la adevăr, pentru a-l putea elibera de zgura exagerărilor, nu avem la dispoziție decât cenzura noastră interioară bazată pe cunoștințe, experiențe și abilități. Putem mirosi un ”rățoi de presă”, doar dacă avem un bagaj consistent de informații despre subiectul în cauză sau dacă ne punem întrebări și încercăm să le găsim răspuns. Fiind vorba de o înaripată, de mare folos ne poate fi și vechea zicală românească : ”Nu tot ce zboară se mănâncă!”
