Leonard MOCANU ■
Pe urmele prințesei Diana și ale eroilor din ”Mamma Mia”
Dimineața de joi, 25 septembrie, a început devreme, ceasurile deșteptătoare ale telefoanelor dovedindu-se tare neprietenoase. Bagajele erau făcute de cu seară, ultima verificare a buletinului meteo ne-a dat încurajări, așa că expediția opțională pe Insula Skiathos putea începe. Opțională-opțională, dar la ea s-au înscris toți membrii grupului, ca, dealtfel, la majoritatea evenimentelor de acest fel din zilele următoare. Evident, ora matinală ne-a adus drept ”bonus” micul dejun la pachet, subțirel la propriu și la figurat, câte un sandviș și o felie de chec de persoană.
La ora 5.45 ”trecute fix”, asemenea trenurilor japoneze, autocarul a oprit la ”peron”. Ne-am ocupat locurile și am pornit la drum. Pentru Nicu, deplasarea prin Paralia a fost o probă de forță, dictată de străduțele înguste și de numeroasele mașini parcate fără grijă. ”Mastodontul” s-a dovedit ascultător, iar ora a fost un aliat, reducând traficul aproape de zero.
În fața noastră se așternea un drum de aproape 200 de kilometri, preponderent pe autostradă, către Achillio, o mică localitate-port, la intrarea în Golful Pagasetic. Cum cafeaua de dimineață fusese sărită din program, doritorii s-au împăcat cu promisiunea opririi la un complex comercial de pe traseu, cu stație de carburanți și restaurant, dar se pare că localnicii nu erau la curent cu escapada noastră, așa că totul era închis. Până la urmă, am găsit o altă stație de carburanți, mai mică, dar care a corespuns solicitărilor.
Drumul din Paralia către sud lasă pe partea dreaptă Muntele Olimp, apoi am trecut aproape de Platamonas, o stațiune turistică foarte cunoscută, al cărei nume derivă de la platanii care cresc în număr foarte mare în zonă. Numele vechi era Herakleion, iar în apropierea lui se află un parc arheologic, precum și un sat de armâni, Karița (Karitsa).
Tot pe partea stângă a autostrăzii este muntele Ossa, apoi, cam la jumătatea traseului, pe dreapta este orașul Larissa, capitala provinciei Thessalia, important centru agricol, industrial, comercial, cultural și nod de cale ferată al Greciei. Conform legendei, se pare că eroul mitologic Ahile s-ar fi născut aici, dar, cu certitudine, la Larissa a murit Hipocrate, ”părintele” medicinei.
Am ajuns la Achillio la timp pentru a nu-i pune răbdarea la încercare căpitanului Kostas, amfitrionul nostru. Deja la bord erau mai multe grupuri, de maghiari, ucraineni și greci, dar și un alt grup venit din România. Până la urmă, ne-am găsit locuri atât în prova, cât și în pupa, la puntea centru sau pe puntea etalon. Marea necunoscută era cum aveau să decurgă evenimentele, ținute ”la secret” și prezentate mai ceva decât promourile la filmele de Oscar , sau, ca să-l parafrazez pe un om de televiziune, ”fiți acolo că nu știți ce pierdeți”.
Pentru doritorii de informații, este destul de greu să strângă prea multe despre Achillio, numele făcând referire atât la o localitate de pe insula Corfu, cât și la micul port în care tocmai ajunsesem. Pe faleză, există câteva cafenele și resturante, un mic port de veliere (o ”marina”, cum sunt cunoscute astfel de porturi de agrement), cam cât cel de la Eforie Nord, precum și cheiul la care sunt acostate navele companiei Elisabet Cruises.
Elisabet Cruises este afacerea familiei Demetriou. Tatăl, Konstantinos (Kostas), împreună cu cei patru copii, două fete și doi băieți, se ocupă de destinele acestei companii, ale cărei nave fac croaziere către insula Skyathos sau către Amaliapoli, dar și către alte destinații din zonă. Inițial membru al unei familii de pescari din Volos, Kostas a deschis noua afacere în 1995, cu o navă cu corp de lemn, pe care a rebotezat-o, conform tradiției, cu numele soției, Elisabet.
În 1997, a luat ființă Compania Navală Elisabet, odată cu achiziționarea celei de-a doua nave, de 250 de locuri. În prezent, flota cuprinde patru nave, Elisabet II, Elisabet Demetra, Kapetan Kostas și Aghios Nikolaos.
Două dintre aceste nave, Agios Nokolaos și Elisabet Demetra, erau gata de plecare către Skiathos, prima comandată de însuși comandantul Kostas, cealaltă, de unul dintre fii. La bordul acesteia, erau grupați pasageri mai tineri, în consonanță cu vârsta și, vom vedea, exuberanța comandantului.
Am rupt legăturile cu uscatul pe fundalul muzical al șlagărelor grecești, arhicunoscute pe toate meridianele. Cu acest prilej, am aflat că la artiștii greci nu prea există orgolii care să se finalizeze cu procese de copy-right, unele dintre ele penibile, ca la noi. Astfel, la mai toate tavernele de-a lungul și de-a latul Greciei vei asculta live melodiile atât de cunoscute și pe meleaguri mioritice, pe care le abordează de la monștri sacri, precum Nana Muskouri, până la iluștri necunoscuți, iar compozitorii sunt încântați că opera lor este apreciată de cât mai multă lume.
Că veni vorba de Nana Muskouri, reputata artistă, alături de regretatul Demis Russos sunt numele muzicale cu cea mai mare celebritate, dar nu sunt cei mai iubiți în Grecia, pentru că și-au părăsit țara și s-au stabilit în străinătate, gest greu de înghițit de înfocații naționaliști eleni.
Distanța până la Skiathos este de aproximativ 35 de mile marine, care urmau a fi acoperite în aproape trei ore. Ieșind din Golful Pagasetic, se navigă către est-nord-est, la nord de Insula Euboea, cunoscută în varianta actuală drept Evia, cea de-a doua insulă ca mărime și populație a Greciei, după Creta, și cea de-a șasea din Mediterana. Euboea este despărțită de partea continentală de Strâmtoarea Euripus, care are lățimea minimă de numai 40 de metri. Există teorii confotm cărora Euboea ar fi făcut parte din Grecia continentală și că ar fi fost separată în urma unui cutremur.
Euboea este străbătută de un lanț muntos (cu cel mai înalt pisc -Dirfi – de 1743 metri), care pornește de pe continent și continuă pe insulele Andros, Tinos și Mykonos. Istoria insulei este legată în principal de cele două orașe ale sale, Chalcis și Eretria, înființate încă din antichitate și care secole de-a rândul și-au manifestat rivalitatea. După ce Eretria a fost distrusă de persani, influența Atenei s-a extins asupra insulei, o sursă importantă de grâne și de vite, dar și un obstacol major în calea invaziilor. În anul 322 înainte de Hristos, filozoful Aristotel și-a dat obștescul sfârșit pe insulă.
Euboea era cunoscută în secolul trecut pentru limbajul fluierat (Sfyria) practicat de toți locuitorii unui oraș din sud, Antia. Limbajul fluierat este o versiune a limbii greci vorbite, în care literelor și silabelor le corespund sunete pe diferite tonuri și frecvențe. În prezent, doar puțini localnici mai cunosc acest limbaj. În schimb, Euboea a fost în centrul atenției mondiale în 2021, când un incendiu, unul dintre cele mai mari din istoria modernă a Greciei, a distrus peste 50.000 hectare de păduri și culturi agricole, în partea de nord.
Instalați inițial pe puntea etalon, ne-am relocat pe puntea superioară în prova, dar am identificat apoi niște locuri mai atrăgătoare în pupa, sub o copertină care ne proteja de soare. Aici am putut admira spectacolul peștilor zburători și ne-am încordat privirea până la lacrimi, așteptând delfinii promiși de comandant. La cabina comenzii de marș se făcuse deja coadă, mulți pasageri dorind câte o fotografie cu kýrie kapetánio sau măcar cu șapca lui, drept amintire. De la barul navei, ne-au oferit plăcerea câte unei cafele și a unei limonade, iar stewardesele din echipaj ne-au surprins plăcut cu câte câte un ”ciocănel” cu coniac Metaxa sau ouzo. Destul de ciudată tratația, dacă priveam acele ceasurilor care abia trecuseră de 10.00.
Băutura avea un scop strategic, anume creșterea dispoziției, pentru distracția care urma. Mai întâi, căpitanul a făcut lecții de canto, pe grupuri naționale, având drept laitmotiv o cunoscută melodie grecească, plăcută la ascultat, dar încurcătoare de multe limbi la reprodus. Pentru motivarea învățăceilor, Kostas a pus la bătaie o sticlă uriașă cu același coniac Metaxa, promis căștigătorilor, dar calificative de genul ”Catastrofă” au fost cel mai măgulitor lucru ieșit din gura lui. Ghizii au intrat și ei în joc, solicitând clemență și o reexaminare, pe care căpitanul nostru a acceptat-o cu mărinimie, fără a fi prea mulțumit la final.
Și când începuserăm să ne simțim în largul nostru la pupa, marinarii bordului au apărut și, val-vârtej, au strâns toate scaunele de plastic, în timp ce banchetele de lemn de pe margini s-au umplut de bagaje, iar noi am fost condamnați la poziția ”în picioare”.
Nu după mult timp, Kostas a apărut, schimbat deja de ținuta impecabilă de comandant într-una ”sport”, cu pantaloni scurți și tricou. Nu a venit singur, ci însoțit de celebra, de pe acum, sticlă de coniac într-o mână, de o nuia în cealaltă, dar mai ales de ghidul de limbă maghiară, o distinsă doamnă, echipată și ea în ținută sport, aidoma comandantului.
Și, pentru că orice lecție adevărată începe cu momentul ”vă arăt”, cei doi au făcut o demnonstrație de dans, în care eleganța și sincronizarea au fost pe primul plan. Pentru a da și cititorilor șansa să se bucure de bucuria noastră, prezentăm în cele ce urmează un fragment al respectivului dans.
Pe măsură ce ne apropiam de Skiathos, am ieșit la mare liberă, depășind coasta de nord a Euboeei, iar atmosfera la bord s-a încălzit și mai tare, comandantul trecând de la demonstrații, la instrucție cu nuiaua cu pasagerii. Aproape vrând-nevrând, pasagerii valizi de la pupa am trecut prin furcile caudine ale dansurilor, unele dintre ele foarte cunoscute, ”dictate” de stația de amplificare a navei. Rezultatul a fost mai puțin artistic, însă hărmălaia a fost la ea acasă, iar pentru asta, la final, căpitanul Kostas și-a călcat pe suflet și ne-a picurat fiecăruia prin caneaua sticlei, câte un dram de coniac, demonstrând că are dexteritate (și) la închiderea robinetului. Doamnele și domnișoarele au trebuit să plătească pentru respectiva picătură și cu câte un pupic decent pe obrazul comandantului, în timp ce bărbații au scăpat fără asemenea corvezi. Și uite așa, cu toată larma și distracția, ne-am trezit că nava începea manevra de acostare la o dană din portul vechi al ”capitalei” insulei, având, evident, numele Skiathos.
Insula Skiathos este cea mai vestică insulă din Arhipelagul Sporadelor de Nord, fiind plasată între Peninsula Pelion, la vest și Insula Skopelos, la est. Skiathos are o lungime de aproximativ 12 kilometri și o lățime de 6 kilometri, cel mai înalt punct fiind ”muntele” Karafiltzanaka, de 433 metri. Principala localitate, Skiathos, are o populație de aproape 5.000 locuitori. Unitatea administrativ teritorială Skiathos cuprinde insula cu același nume, precum și alte câteva insulițe, având o suprafață totală de 49.898 Kmp. Deși cu o suprafață atât de mică, Skiathos este foarte populară, datorită celor aproape 60 de sectoare de plajă, situate de jur-împrejur, pe cei 44 de kilometri de coastă.
Avantajul de a dispune de un aeroport este mare pentru turism, acesta facilitând accesul celor ce vor să petreacă vacanțe într-un cadru care și-a păstrat aspectul natural, fără mari ingerințe umane. Plajele sunt acoperite cu nisip fin, iar peisajele cu nenumărați arbori și cu vegetație bogată îți taie respirația. Rețeaua rutieră cuprinde o șosea amenajată, destul de îngustă, și alte cîteva drumuri neasfaltate. De pe insulă, poate fi văzută insula Skopelos, iar pe vreme senină și Euboea și Skyros, ultima amintindu-ne de romanul ”Toate pânzele sus!”, al lui Radu Tudoran.
Istoria insulei nu abundă de momente deosebite, dar aceasta a jucat roluri importante în antichitate, fiind un bastion de apărare a Greciei continentale împotriva flotelor persane, inclusiv în bătălia de la Termopile. În Evul Mediu, Skiathos a aparținut Imperiului Bizantin, apoi pentru o scurtă perioadă unei familii venețiene, iar în secolul al XVI-lea a fost cucerită, alături de ”suratele” din arhipelagul Sporadelor de Nord, de amiralul Barbarosa, corsar otoman în slujba sultanului Suleiman Magnificul. Odată cu crearea mișcării de independență națională a Greciei, insula a jucat un rol important, în mănăstirea Evangelistria, construită aici de călugări de la Muntele Athos, adăpostindu-se lideri revoluționari căutați de autoritățile turce. Tot în mănăstire a fost realizat și arborat primul drapel al Greciei, în anul 1807 și s-au ținut mai multe întruniri între liderii revoluționari, pentru planificarea luptei de independență.
În secolul al XIX-lea, Skiathos a devenit un loc unde se construiau corăbii, datorită abundenței pinilor, pădurile de pini fiind aproape complet distruse. Odată cu apariția vaselor cu aburi, afacerea a pierdut din importanță.
Insula este legată prin curse navale de partea continentală, iar aeroportul internațional, extins și modernizat în deceniul trecut, operează avioane ale companiilor autohtone și străine, aterizarea și decolarea acestora reprezentând momente de spectacol pentru turiști. Skiathos, împreună cu ”vecina” Skopelos, au și o relevanță cinematografică, o parte din cadrele exterioare ale celebrului musical Mamma-Mia (I) fiind filmate pe cele două insule.
Odată acostați, am debarcat și am pornit către Biserica Sfântul Nicolae (Aghios Nikolaos), reprezentativă pentru insulă și oraș. Cum Sfântul Nicolae este în cultura greacă ocrotitorul marinarilor și pescarilor, va fi greu să întâlnești o comunitate legată de cele două profesii în care Sfântul să nu fie venerat, măcar prin existența unui paraclis, dacă nu a unei biserici sau a unei catedrale. Evident, nici Skiathos nu face excepție, biserica fiind plasată pe o culme care domină așezarea, multe străzi urcând radial către aceasta.
Biserica nu este foarte mare, iar odată ajunși la ea, am făcut câteva poze la exterior, având pe fundal frumoasele peisaje, precum și altele la interior. În biserică, am remarcat simplitatea iconostasului și a stranelor, candelabrul tipic bisericilor din Grecia, sub forma unui cerc metalic de mari dimensiuni, de regulă turnat din alamă și cu multe icoane și candele pe exterior și a candelabrului propriu-zis, la interior, pe care sunt fixate lumânări. Mai peste tot candelele sunt clasice, cu ulei, iar lumânările din ceară. La pangar, credincioșii își iau singuri lumânările pe care doresc să le aprindă, lăsând plata prin fanta unei cutii. O formă de autoservire, care denotă că, în Grecia, în Casa Domnului nu se trișează. Spre deosebire de România, lumânărarele nu au secțiuni diferite pentru vii și adormiți, și în multe locuri catapeteasma nu are decât Ușile Împărătești, nu și pe cele laterale, iar modul de orânduire a icoanelor pe aceasta nu este la fel cu cel din România. Cu precădere în mănăstiri, dar și în multe biserici, accesul femeilor îmbrăcate în pantaloni nu este permis.
Am coborât apoi spre port, pe străduțele în pantă, întortocheate, pe care le-am măsurat în lung și în lat, printre taverne și buticuri. De remarcat lipsa de opulență, simplitatea fiind cuvântul de ordine. Grecii preferă să atragă turiștii prin căldura sufletului, prin ospitalitate și prin atmosfera pe care o creează în jurul oricărui eveniment. De asemenea, din poverstirile lui Claudiu Mihăilescu, ghidul nostru, am înțeles că obiceiurile și tabieturile din zona rurală sunt păstrate cu sfințenie, mai ales de sărbători, dar și în zilele obișnuite. Ni s-a recomandat să petrecem Paștele în Grecia, în zona rurală, în sânul unei familii tradiționale, pentru a trăi experiențe unice, imposibil de uitat.
Ajunși în port, ne-am continuat plimbarea către peninsula pe care se află Muzeul Tradițiilor Culturale și Navale Skiathos, unde nu ne-am putut delecta decât la umbra unor copaci înalți, în tribunele unui teatru de vară, dar am și coborât până la nivelul mării, unde oameni mai îndrăzneți se scăldau în apele limpezi și liniștite, iar alții pescuiau, dar cei mai mulți se mulțumeau să umple memoriile telefoanelor cu cât mai multe selfie-uri. Deși la finalul sezonului, avioanele încă mai aterizau cu frecvență destul de mare, astfel că am putut imortaliza și noi unul ce se pregătea să ia contact cu pista, aflată la vedere. Interesant este că, din cauza spațiului limitat, porțiunea pe care avioanele iau contact cu solul este ușor în rampă, tocmai pentru a exercita o componentă suplimentară de frânare.
Cum ora plecării se apropia și dorind să găsim locuri în prova, cât mai departe de presupusa scenă a distracției la întoarcere, ne-am grăbit puțin și ne-am așezat în chiar primul rând de scaune, pregătiți să luăm vântul în piept. Câțiva tineri din grupul maghiar au fost și mai ”întreprinzători”, găsindu-și loc pe schela din prova. Am remarcat aparenta lipsă de autoritate a membrilor echipajului, care i-au acceptat pe pasageri în locuri de pe navă în care se desfășurau operațiunile de manevră de ancorare-acostare, sau plecare de la ancoră, ceea ce în Italia sau în alte țări e practic imposibil de văzut.
Conducătorii grupurilor și-au luat rolurile în serios, bifând pe liste întoarcerea tuturor pasagerilor, pentru că, așa cum fuseserăm avertizați, nava nu-i așteaptă pe întârziați. Chiar și așa, a fost necesară o ”strigare” pentru un pasager din alt grup, care scăpase probabil ochiului vigilent al însoțitorului. Cum o parte dintre cei care ne însoțiseră la ducere rămăseseră pe insulă, locuri erau berechet, iar vremea frumoasă ne pregătea pentru momentul următor, escala pe Plaja Koukounaries.
Plaja Koukounaries este plasată în extremitatea de sud-vest a insulei, fiind una dintre cele mai apreciate, datorită nisipului fin și auriu, apei limpezi și cortinei de pini (de fapt, koukounaries înseamnă pini) care o închide și oferă un fundal de vis, privită dinspre mare. Lungimea nu este mai mare de câteva sute de metri, iar lățimea de câteva zeci. Plaja este plasată într-o zonă lagunară și este favorabilă sporturilor și distracțiilor pe apă. La una dintre extremități, o ”marina” găzduiește mai multe nave de agrement, iar pe plajă există facilități turistice normale unui astfel de loc, precum beach-bar-uri, vestiare sau dușuri. Deși accesul se poate face și cu autobuzele sau cu autoturismele, acestea nu se pot apropia de plajă, ultima porțiune prilejuind turiștilor o deplasare pedestră. Nu departe, la extremitatea estică, pe un promontoriu, se află plasat unul dintre cele mai faimoase hoteluri din Egee, Skiathos Palace, loc preferat pentru relaxare de către Prințesa Diana.
Ar mai merita amintit că plaja a fost apreciată la nivel internațional fiind premiată cu Blue Flag (Drapelul Albastru) în 2020, o distincție care se acordă plajelor amenajate, pe baza a 33 de criterii, care vizează, printre altele, calitatea excepțională a apei, curățenia, educația/informarea/managementul pe linie de protecție a mediului, protecția mediului în zona de coastă și pe plajă, securitatea înotătorilor și a turiștilor.
Am acostat la un mic mol, de unde a trebuit să parcurgem cele câteva sute de metri până la plajă pe jos, chiar prin apa până dincolo de glezne, aspect ce a necesitat atenție și coordonare, mai ales că încălțările noastre sumare, de plajă, riscau să ne sară foarte ușor din picioare.
Dezechiparea a fost relativ simplă, pentru că cei mai mulți veniseră în ținută de plajă, pe sub cea ”de bord”, așa că ne-am găsit repede drumul către apă. Temperatura acesteia nu era foarte ridicată, dar decentă, iar ”ucenicia” din această vară de pe plajele noastre ne-a arătat că putea fi și mai rău. Oricum, odată obișnuiți, am putut rezista minute bune. Pentru mine, mai rău a fost cu peștii: nu mai lungi de 8-10 centimetri, micile viețuitoare marine au aflaat probabil că pescuiesc frecvent la mare și fac victime printre semenii lor, așa că mi-au aplicat o corecție de ciupituri în zona gleznelor, izgonindu-mă fuguța pe nisip.
E greu să te relaxezi chiar și pe una dintre cele mai renumite plaje din Grecia, când știi că nu ești pe deplin stăpânul propriului tău timp, că vaporașul te așteaptă și că riști să plece fără tine și, nu în ultimul rând, că trebuie să-ți și schimbi costumul de baie, pentru a nu rămâne ud până la hotel. Cu toate acestea, cele două ore pe plajă nu au însemnat numai o bifă în programul călătoriei, ci și un moment de destindere și un memento despre cum ar trebui să arate o facilitate de acest fel.
Ca de multe alte ori mă întreb oare câți demnitri mai mari sau mai mici au vizitat aceste locuri și ce le-a rămas în cap pentru a pune în practică la întoarcere. Oare doar câștigul material, de multe ori ilicit, trebuie să primeze? Sunt constănțean prin ”adopție” din 1986, deci știu bine litoralul la nord de Constanța, așa că, văzând contrastul uriaș dintre plajele din Grecia, din Italia sau chiar din China și cele din România, mă întreb care este valoarea adăugată a construcțiilor megalomanice și pline de kitsch din Mamaia Nord, Năvodari sau Plaja Corbu, să dau doar trei exemple. Mă întreb care este valoarea adăugată a distrugerii pădurii Comorova, pentru ca niște potentați vremelnici să-și construiască vile de unde să vadă câteva zile pe an răsăritul soarelui din mare.
Ne-am întors pe navă îaninte de ora pe care ne-o indicase o marinăreasă a bordului la plecare, ne-am reluat locurile din prova și ne-am pregătit de ce bănuiam că va urma. Eram relaxați, pentru că ne credeam departe de epicentrul evenimentelor, numai că, surpriză, la înapoiere acesta s-a mutat în prova. Am înțeles asta când marinarii bordului au venit să strângă scaunele, ridicându-ne în picioare. A urmat o nouă repriză de cântec, dans și voie bună, în care chiar dacă ți-ai fi dorit altceva, comandantul Kostas avea grijă să nu te lase nici măcar să răsufli. La căldura de la bord au contribuit, evident și gradele din păhăruțele cu Metaxa, cu care am fost tratați, la fel ca la ducere. Profitând de o melodie adecvată, consoarta mea l-a ”provocat” pe căpitan la dans, în chiar comanda de marș, dar acesta a arătat că poate găsi soluții în orice situație, răspunzând favorabil.
Plecată din Koukounaries înaintea noastră, Elisabet-Demetra, cealaltă navă, ne preceda pe drumul către Achillio, dar, pe măsură ce ne apropiam, a încetinit, astfel că ultimele mile le-am parcurs navigând în paralel. Asta nu înainte ca vreo două familii de delfini să ne taie calea, demonstrându-ne că, la Elisabet Cruises, orice promisiune e respectată. Cireașa de pe tort a fost dialogul la distanță de maxim un cablu (185 metri) dintre pasagerii celor două nave, fiecare dintre ”echipaje” încercând să domine sonor pe celălalt, nu atât din dorința de a intra definitiv în posesia mult-râvnitei sticle de coniac, ci mai ales din orgoliu. Și dacă Kir Kostas ne-a mobilizat mai mult verbal, fiul lui s-a cățărat pe covergile de susținere a prelatelor de protecție solară, de unde și-a încurajat tinerii companioni, evident mai gălăgioși și mai exuberanți decât noi.
Odată acostați, ne-am adunat pe dană, unde am realizat o fotografie ”de familie” cu comandantul, asta în timp ce Demetriou junior s-a aruncat în mare de la înălțimea punții etalon, ritual pe care l-a moștenit de la vulcanicul lui tată.
Drumul de înapoiere a fost presărat cu schimburi de impresii, dar, pe măsură ce noaptea s-a lăsat, liniștea s-a așternut în autocar, lăsându-ne să savurăm din nou celebrele șlagăre din țara Elladei.
Un ultim episod al zilei merită amintit, pentru a exemplifica ceea ce Claudiu ne povestise despre onestitatea gazdelor noastre. La popasul de pe autostradă care acum era deschis, una dintre colegele noastre și-a uitat telefonul mobil la toaletă, realizând aceasta minute bune după plecare. După mai multe încercări, cineva a răspuns la telefonul pierdut și, în final, cu ajutorul lui Claudiu, s-a convenit că a doua zi, urmând să trecem prin același loc, doamna își va recupera aparatul, lucru care, dealtfel, s-a și întâmplat. Am povestit această întâmplare, pentru a reliefa corectitudinea gazdelor noastre, confirmată și de Claudiu, care ne-a relatat că aproape nu există grup care să nu fi trăit o ”aventură” similară, iar lucrurile pierdute, la hoteluri, restaurante sau în diverse puncte de pe traseu, au fost recuperate în cvasitotalitatea lor.
Astfel, ziua începută devreme s-a încheiat într-o atmosferă de optimism către zece seara, urmând ca a doua zi programul de dimineață să fie unul mai ”uman”.
