Cdor. (rez.) Mihai-Claudiu GHIBU ■ Ex-Comandant al Forțelor Navale pentru Operații Speciale și membru fondator al Grupului Naval Forțe pentru Operații Speciale (GNFOS)/
Câteva evenimente semnificative m-au determinat să analizez vulnerabilitățile lumii moderne, o lume în care se pare că nu mai avem curajul, sau nu știm, să definim corect problema... și dacă diagnosticul este greșit, cu siguranță vom lua un tratament care nu va vindeca boala. Primul eveniment care m-a marcat și contrariat a fost în timpul crizei din 2008, când lumea se zbătea în probleme financiare, Comunitatea Europeană a reanalizat și actualizat DIRECTIVA PĂSĂRII 2009/147/CE. Apoi misiunile mele din Afganistan mi-au arătat ce forță de neînvins este populația unei țâri și cât de importantă este idea de REZISTENȚĂ și REZILIENȚĂ ...Anul electoral 2016 din România, pe când toată lumea era îngrijorată de votul masiv pentru PSD, m-a făcut să realizez că nu putem vedea esența ci suntem doar niște cârpaci care vrem să pansăm repede o rană... Îmi aduc și acum aminte cuvintele mele către un bun prieten: Nu sunt îngrijorat că a ieșit PSD, că până la urmă este un partid democratic... ce mă ÎNSPĂIMÂNTĂ pe mine, este faptul că 60% din populație nu mai merge la vot... 60% din populație nu mai vrea partide... 60% din populație, probabil, nu mai vrea democrație... și dacă nu mai vrea democrație... pe cine așteaptă... un nou Mântuitor, un nou HITLER, un nou Lenin, un CHE GUEVARA? În 2019, la Universitatea Națională de Apărare, am decis să aștern propriile evaluări în cadrul unei teme de proiect de curs.... Articolul a rămas în formă de draft, deoarece nimeni nu a dorit să îl publice nici măcar în publicațiile interne ale UNAp... Textul a rămas virgin, din punct de vedere publicistic până azi când colegii de la Sentinela au acceptat să-l facă public. Problemele societale ale românilor au rămas însă reale și în ziua de azi și culmea este că se acutizează...
Puterile militare ale lumii conform Global Firepower (GFP)
Din 2006, Global Firepower (GFP) furnizează o prezentare analitică unică a datelor referitoare la 136 de puteri militare moderne. Clasamentul GFP se bazează pe potențiala capacitate de război a fiecărei națiuni pe uscat, pe mare și în aer, purtată cu arme convenționale. Rezultatele încorporează valori legate de resurse, finanțe și geografie, peste 55 de factori diferiți alcătuind în final lista. Rezultatele oferă o privire interesantă asupra unui peisaj global din ce în ce mai volatil, în care războiul pare aproape o inevitabilitate.
Pe baza analizei Global Firepower, topul celor mai puternice zece armate este condus de Statele Unite, cu un buget anual de 647 de miliarde de dolari. Forța militară a Statelor Unite constă din peste două milioane de persoane, o forță aeriană de 13362 de aeronave, o forță terestră de 5884 tancuri de luptă, 38822 vehicule blindate, 950 de piese de artilerie autopropulsată, 795 de piese de artilerie tractată și 1197 lansatoare de rachete. Forța navală este impresionantă, estimată la 415 active navale totale, inclusiv portavioane, distrugătoare, submarine și fregate. Locurile doi, trei și patru sunt ocupate de Rusia, China și India, care sunt țări non-NATO. În plus, locurile șapte și opt aparțin unor țări non-NATO: Coreea de Sud și Japonia. Celelalte locuri din top zece sunt ocupate de Franța, Regatul Unit, Turcia și Germania.
Franța este pe locul cinci, cu un personal militar total de 388685, o forță aeriană de 1262 aeronave și active navale estimate la 118 nave. Forța terestră include 406 tancuri de luptă, 6330 vehicule blindate, 109 piese de artilerie autopropulsată, 12 piese de artilerie tractată și 13 lansatoare de rachete. Întregul sistem militar este susținut de un buget anual de 40 de miliarde de dolari.
Regatul Unit se situează pe locul șase, având un buget mai mare decât Franța, dar cu mai puține active și personal. Turcia are cel mai scăzut buget, în jur de 10 miliarde de dolari, însă sistemul său militar poate pune la dispoziție peste un milion de persoane, peste 1000 de active aeriene și 10.000 de vehicule blindate. Germania este pe locul zece, în ciuda celui de-al treilea buget NATO ca mărime.
Analizând aceste date, țările NATO par a fi bine susținute financiar, echipate cu active și echipamente de ultimă generație și cu personal bine instruit. Mai mult, NATO funcționează teoretic ca o alianță cu comandă și control integrate și strategii comune. În concluzie, sistemul pare infailibil… dar cum ar putea vedea un inamic acest sistem…?
Crizele post război-rece și slăbiciunile democrațiilor occidentale
După cel de-al Doilea Război Mondial și, mai ales, după dispariția blocului estic, raportul de forțe a devenit inegal, iar orice potențial inamic a înțeles că un conflict convențional nu va conduce la victorie. ”Soluția” a apărut odată cu dezvoltarea conflictelor de criză. Acest tip de ”război” a neutralizat practic articolul 5 din Tratatul NATO și fiecare țară în parte trebuie să-și rezolve propriile probleme de securitate. Situația a fost parțial remediată prin cooperare interinstituțională.
În 2018, în Strategia Națională de Apărare, publicată la începutul anului, SUA și-au detaliat trecerea de la operațiuni la scară mică precum contrainsurgența către o posibilă luptă cu un rival ca Rusia sau China. În ciuda evaluării guvernamentale a SUA, insurgenta, terorismul și operațiunile hibride sunt încă prezente și în evoluție. Guvernele cheltuiesc miliarde de dolari pentru modernizarea și întreținerea forțelor, dar, după o vreme, acestea devin învechite și ineficiente. Între timp, entități cu bugete minimale angajează foști operatori bine pregătiți, dar slab echipați, pentru a le servi interesele. Cele mai bune exemple ale confruntării dintre forțe convenționale masive și cele neconvenționale sunt Afganistan și Iraq. După o victorie rapidă în faza cinetică a operațiunii, faza de stabilizare a reprezentat un angajament îndelungat în care forțele coaliției au devenit o țintă excelentă de oportunitate pentru o forță foarte flexibilă: insurgenta. Analizând aceste conflicte recente și în curs, observăm ușor că numărul de trupe și cele mai avansate echipamente au devenit irelevante pentru noul tip de conflict.
Pornind de la „victoria” insurgenților din Afganistan, acest tip de a opera s-a răspândit în zona Orientului Mijlociu și a fost exportat în Europa. De ce acest model?…
Privind prin ochii inamicului, lumea modernă se vede ca o arhitectură complexă a vulnerabilităților. Inamicii știu mai bine decât noi că niciun cartuș nu va fi tras fără o decizie politică. NATO, UE, ONU au biblioteci de strategii, dar când vine momentul unei decizii critice, politicienii devin ezitanți și ambivalenți. Decizia politică este greoaie chiar și la nivel național și aproape imposibilă la nivel de coaliție.
În acest context, cel mai puternic sistem de securitate devine inert și foarte inofensiv, oferind mult spațiu de manevră acțiunilor grupărilor non-statale.
Migrația și testul solidarității europene
Situațiile recente, în special migrația ilegală, au evidențiat discrepanțele dintre țările aflate în aceeași alianță. Turcia a solicitat sprijinul Uniunii Europene pentru a menține emigranții sirieni în taberele amenajate pe teritoriul său. După refuzul UE de a susține financiar această inițiativă, Turcia a eliberat fluxul de emigranți către Europa de Vest. Germania și-a urmat propriul interes și a acceptat exodul, invocând nevoia de forță de muncă tânără. Mai mult, Germania a încercat să impună tuturor țărilor din UE să accepte emigranți proporțional cu populația și PIB-ul.
Această nouă situație a scos la iveală o nouă divergență între statele membre ale UE. O parte dintre țări au fost circumspecte, având în vedere experiența lor anterioară cu criminalitatea emigranților, în timp ce altele au respins complet propunerea. Ungaria și-a mărit efectivele la granițe și s-a pregătit să construiască un gard pentru a opri migrația. A fost foarte interesant faptul că toate țările s-au concentrat pe soluții imediate, fără a avea capacitatea de a se așeza la masa negocierilor pentru a găsi o soluție durabilă.
Țările dezvoltate s-au confruntat cu o nouă provocare: nevoia de forță de muncă versus creșterea criminalității. Incapacitatea liderilor de a găsi o soluție pentru această circumstanță a scos la iveală o nouă slăbiciune: lipsa unei viziuni comune la nivelul UE.
Radicalismul european ca simptom al crizei sispemului politic în democrație
Ultimul deceniu ne-a arătat că populațiile sunt din ce în ce mai deconectate de la propriile guverne. Extremismul câștigă o poziție tot mai importantă în majoritatea țărilor democratice. Partidele din întreaga lume își revendică victoria în alegeri, obținând în jur de 30% din electorat. Realitatea este că din ce în ce mai puțini oameni participă la vot, deoarece nu mai identifică niciun partid care să le reprezinte interesele. Dar dacă 40–60% dintre alegători nu se mai prezintă la urne, înseamnă că nu mai vor nici un partid. Dar cum partidele reprezintă chiar democrația, oare o mare parte a populației să nu o mai dorească? Și dacă nu le mai place democrația, atunci… pe cine așteaptă?
Franța l-a ales pe Emmanuel Macron în turul al doilea, după ce în primul tur 7,6 milioane de alegători au votat pentru Marine Le Pen, reprezentanta partidului extremist. Deși turul doi a fost o victorie clară pentru Emmanuel Macron, rezultatele reale ale alegerilor au fost de 24% pentru „democrație” și 21% pentru extremism. De ce „democrație” și nu democrație? Emmanuel Macron este un politician fără un parcurs politic impresionant, el fiind considerat inițial, un anticorp generat de sistemul însuși.
În Olanda, partidul PVV – Partij voor de Vrijheid (Partidul Libertății) condus de Geert Wilders a devenit a doua forță politică. Deși respins de celelalte formațiuni, PVV are suficientă influență pentru a negocia participarea la guvernare. Programul său combină conservatorismul social, naționalismul și anti-islamismul, susținând restricționarea imigrației din afara UE și reducerea extinderii uniunii către țări musulmane.
În Bulgaria, formațiunea Patrioții Uniți a obținut locul al treilea în alegerile din 2017, iar în 2018 a primit două portofolii ministeriale și două funcții de vicepremier. Partidul are o platformă anti-turcă și anti-romă, se opune migrației și căsătoriilor între persoane de același sex, dar rămâne pro-UE și pro-NATO.
În Austria, Partidul Libertății (FPO), fondat în 1956, a obținut în 1999 un rezultat istoric, clasându-se pe locul al doilea. Sub conducerea lui Heinz-Christian Strache, partidul a crescut constant în popularitate, iar în 2016, Norbert Hofer a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale, pierzând la limită turul final cu 46,2%. Deși înfrângerea a fost interpretată drept o „victorie a democrației”, ea a demonstrat forța consolidată a naționalismului.
În Italia, partidul Lega Nord, condus de Matteo Salvini, a evoluat dintr-o mișcare regionalistă nordică într-una național-populistă și eurosceptică, devenind una dintre cele mai influente forțe politice din peninsulă.
În Slovacia, partidul ĽSNS – „Partidul Poporului – Slovacia Noastră”, condus de Marián Kotleba, este o formațiune național-populistă de extremă dreapta cu accente neo-naziste. Partidul propune, de asemenea, întemeierea unei gărzi naționale, retragerea trupelor slovace din misiunile externe și înlocuirea euro cu fosta monedă națională – coroana slovacă. Programul economic este paternalist, bazat pe credite fără dobândă și pe protecționism economic, iar discursul este profund anti-globalist și anti-elitist.
În Grecia, formațiunea Asociația Populară – Zorii de Aur reprezintă un caz-școală al ultranaționalismului violent. Condus de Nikolaos Michaloliakos, partidul a fost descris de majoritatea analiștilor ca neo-nazist și fascist, deși membrii săi resping eticheta. Liderii săi au exprimat admirație pentru dictatorii greci Ioannis Metaxas (regimul din 4 august 1936-1941) și Georgios Papadopoulos (dictatura coloneilor, 1967-1974), iar simbolistica utilizată reproduce, adesea, imagini inspirate din estetica nazistă. Campania electorală din 2012, axată pe șomaj, austeritate și imigrație, le-a adus 7% din voturi și 21 de locuri în Parlament, transformând Zorii de Aur în a treia forță politică a Greciei. Discursul lor, profund eurosceptic și anti-globalist, a transformat partidul într-un simbol al rezistenței radicale față de modelul occidental.
În Suedia, partidul Democrații Suedezi, condus de Jimmie Åkesson, fondat în 1988, promovează un program social-conservator care susține: limitarea imigrației, protejarea tradițiilor naționale, consolidarea educației și a culturii, fiscalitate redusă pentru vârstnici, opoziție față de adopțiile pentru cupluri homosexuale. Deși partidul este pro-NATO și a sprijinit acțiunile internaționale din Irak și Afganistan, el consideră super-puterea birocratică a UE o amenințare pentru suveranitatea suedeză.
În Belgia, formațiunea Vlaams Belang (Interesul Flamand) este un partid populist de dreapta și naționalist flamand, activ în regiunea Flandra și la Bruxelles. Partidul solicită repatrierea imigranților care „resping valorile flamande”, susține toleranță zero pentru criminalitate și abolirea legii eliberării condiționate. Discursul său este puternic anti-islamic, iar o parte a comunității evreiești din Anvers îl sprijină, percepându-l ca aliat împotriva antisemitismului islamic.
În Ungaria, mișcarea Jobbik – Mișcarea pentru o Ungarie mai bună, fondată ca partid național-creștin radical, s-a redefinit treptat într-o formațiune național-populară. Liderul său, Gábor Vona, a declarat după 2014 că Jobbik a „depășit adolescența ideologică” și a devenit un partid matur, orientat către întreaga națiune. Deși a renunțat la eticheta de „extremă dreaptă”, partidul rămâne puternic naționalist, susținând: protejarea valorilor maghiare, combaterea corupției, promovarea autonomiei minorităților maghiare din afara granițelor, reîntărirea „Ținutului Secuiesc” în România, aderarea rapidă la zona euro (din rațiuni economice, nu politice). După Brexit, Jobbik a moderat retorica anti-UE, pledând pentru o confederație europeană reformată bazată pe solidaritate, în spiritul lui Robert Schuman și Konrad Adenauer. Partidul a propus, totodată, reintroducerea pedepsei cu moartea și susține drepturile minorităților maghiare din afara țării, pledând pentru autonomie teritorială și culturală în cadrul Uniunii Europene.
În concluzie, ultimul deceniu arată că în interiorul democrațiilor occidentale s-a produs o fisură ideologică profundă: între valorile tradiționale ale democrației și noul val de populism naționalist. Iar această fractură este, în sine, o vulnerabilitate strategică.
BREXIT – simbolul suprem al discordiei europenismului
Brexit-ul reprezintă un alt exemplu de manifestare a naționalismului și de opoziție față de comunitatea Uniunii Europene. Această acțiune a oscilat între a fi un lucru bun și un lucru rău pentru UE. Inițial, ideea că una dintre cele mai importante țări a decis să părăsească Uniunea a zdruncinat serios unitatea europeană. Ulterior însă, eșecul Brexitului și efectele negative generate de separare s-au transformat într-un avantaj pentru UE. Populațiile din Ungaria și Polonia au observat că desprinderea de Uniunea Europeană reprezintă doar o iluzie a unei vieți mai bune.
La acest nivel, situația Brexit-ului pare o problemă rezolvată, dar negocierile dintre Regatul Unit și UE au scos la iveală o oportunitate majoră de a dezvolta conceptul „Războiul din interior”. Uniunea Europeană este acum forțată să lupte împotriva unui fost partener apropiat, iar eșecul complet al Brexit-ului este esențial pentru Europa. În caz contrar, Regatul Unit ar putea redeveni un exemplu atrăgător pentru alte state cu tendințe separatiste.
Criza democrațiilor tinere și reversul medaliei dezvoltării
Țările noi care s-au alăturat Uniunii Europene sau care au trecut la sistemul democratic reprezintă o altă vulnerabilitate critică pentru UE. Frumosul vis al libertății s-a risipit atunci când populația s-a confruntat cu realitatea vieții de zi cu zi. Propaganda în favoarea societății democratice a vândut ideea de libertate, promovând valori precum prosperitate și bunăstare, dar nimeni nu a explicat că această stare de fapt este departe și că trebuie parcurs un drum lung și dificil de tranziție. Entuziasmul s-a stins în momentul în care oamenii s-au lovit de realitatea crudă a tranziției și au realizat că, în loc de democrație, au primit corupție, sărăcie, lipsa locurilor de muncă, analfabetism și nepotism.
La început, această situație nu părea o amenințare, dar cu cât tranziția a durat mai mult, cu atât uitarea regimului anterior a devenit mai puternică. Mai mult, tinerii care nu au trăit experiența unei societăți dictatoriale, coroborat cu ineficiența partidelor politice care, an de an, promovează candidați tot mai lipsiți de experiență, au creat un teren fertil pentru dezinformare. Propaganda care evidenția așa-numitele „părți bune” ale socialismului și comunismului a fost foarte ușor de injectat în conștiința publică. Ideile privind obținerea automată a unui loc de muncă după absolvire, repartizarea unei locuințe, educația gratuită și egală pentru toți cetățenii, un sistem medical mai bun și gratuit — au fost rapid îmbrățișate, mai ales de populația vârstnică, care a devenit promotoarea vieții de odinioară din comunism. De data aceasta, socialismul și comunismul nu mai păreau o iluzie, iar „viața mai bună” era ilustrată prin exemple concrete de către susținători.
Paragraful anterior a arătat că doar câteva țări din regiune reprezintă puncte slabe ale sistemului democratic. Celelalte nu se confruntă cu probleme de tranziție datorită nivelului lor economic ridicat. Însă cine și-ar fi imaginat că dezvoltarea economică ar putea deveni o armă împotriva noastră înșine și că ar putea fi exploatată ca vulnerabilitate? Societatea evoluată are breșe semnificative. Oamenii care au atins un nivel ridicat de trai au devenit comozi. Familiile lor au un singur copil sau chiar niciunul, iar în timp populația autohtonă a îmbătrânit. În același timp, populațiile din țările dezvoltate au început să refuze locurile de muncă prost plătite. Pentru a rezolva această problemă, multe țări au acceptat importul de forță de muncă din țări ale lumii a treia, creând adevărate insule de separatism rasial și cultural.
Pe fondul superficialității și al nivelului redus de cultură al majorității populației, tehnologia modernă a devenit cel mai eficient mijloc de propagare a propagandei direct în mințile oamenilor. Rețelele sociale sunt pline de știri false amestecate cu informații reale, iar nimeni nu mai poate distinge ce citește.
Eroziunea valorilor și rolul propagandei digitale
Ascensiunea naționalismului și a extremismului scoate în evidență cât de deconectate sunt partidele tradiționale de la realitatea actuală și de la dorințele și interesele populației. În timp ce partidele tradiționale rămân blocate în promovarea valorilor europene — adesea vagi — partidele radicale vin cu soluții directe și concrete. Tot mai mulți oameni percep valorile europene ca avantaje acordate minorităților — imigranți, minorităților sexuale etc. — în timp ce probleme reale precum imigrația, educația, sănătatea, criminalitatea sau meritocrația sunt evitate. Subiectele nerealiste, alături de corupția de la nivel înalt, au zguduit serios încrederea populației în conducători. Dacă liderii nu mai conduc pe nimeni, iar interesele lor sunt total sau parțial diferite de nevoile populației, cum poate fi motivată populația să lupte pentru valorile democratice?
Arhitectura fragilă a securității moderne și conceptul „Minții Geniale”
Privind toate aspectele analizate, se pare că avem un sistem de securitate excelent construit pe un fundament foarte fragil.
Vorbim în fiecare zi despre securitate și amenințări, dar cine este acest inamic feroce care deja ne-a exploatat vulnerabilitățile? Unde locuiește? Înspre ce locuri trebuie să trimitem rachete de ultimă generație ca să-l neutralizăm? Ne aflăm într-o situație în care trebuie să folosim gloanțe pentru a trage asupra unui inamic invizibil, dar omniprezent. Pe ce treaptă a puterii militare în topul Global Firepower trebuie să ne situăm pentru a putea îndeplini o asemenea sarcină?
Revenind la evaluarea americană potrivit căreia atenția ar trebui mutată de la conflictele mici contra insurgentei către angajamente mari cu inamici precum Rusia sau China, ne putem întreba: este acest război convențional de scară mare, fezabil sau realist? Dacă este fezabil, atunci de unde vor veni banii: din sistemul de învățământ, din sănătate? Dar dacă această evaluare privind un război convențional cu un inamic mare este doar o operație de dezinformare condusă și promovată de dușmani în scopul de a ne devia atenția și resursele pe un drum greșit și pentru a crea spațiu liber pentru un război hibrid mai eficient?
Acest nou tip de război seamănă cu un joc de șah, în care, la început, avem toate piesele în poziție, gata de start. Jocul de șah, însă, nu este despre ce și câte piese avem pe tablă, ci de abilitatea de a mișca și folosi piesele pe care le avem. De data aceasta, însă, jocul este mai complicat din cauza faptului că, la început, inamicul nostru nu are nici o piesă pe tabla sa. Pare o situație foarte dificilă, deoarece orice piesă am muta — nu putem da ȘAH sau MAT, deci nu putem câștiga jocul. Este oare această situație cea mai dificilă? NU, nici pe departe! Este cea mai ușoară fază cu care trebuie să ne confruntăm. După un timp, unele dintre piesele inamicului vor apărea pe tablă. Lucrul interesant este că ele vor avea aceeași culoare cu ale noastre și, dacă vom continua să jucăm acest joc, ne vom amesteca printre piesele inamicului… și vom ajunge într-o confuzie totală, moment când nu vom mai avea nicio idee ale cui piese sunt cele eliminate de pe tablă.
În ultima perioadă ne-am concentrat prea mult pe tehnologie, în loc să luăm în considerare și alte aspecte ale războiului modern, cum ar fi mentalitatea, profesionalismul individual și, nu în ultimul rând, flexibilitatea și competența liderilor.
Această situație poate fi remediată în vreun fel sau altul. Ciudatul este că putem dezvolta tehnologie care să ne ducă pe Lună, dar nu suntem capabili să găsim soluții pentru probleme sociale. Mai mult, soluțiile pe care încercăm să le implementăm au fost restrictive la adresa libertății, iar inamicul imediat a profitat Și iată cum soluțiile noastre au devenit problemele noastre pentru că propaganda malefică a subliniat în fake news că democrația este afectată de promotorii libertății.
Este foarte clar că există un inamic și el își urmărește propriile interese folosindu-se de resursele noastre.
În acest scenariu, am devenit actorii lui, iar vulnerabilitățile noastre sunt armele lui.
Aș putea numi această strategie… o minte genială!
[/responsivevoice]
