Paloma PETRESCU ■
Motto: Retorica este facultatea de a observa, în orice caz, ceea ce este potrivit pentru a convinge. Aristotel
Andrei Țigănaș este un antrenor de voce, dicție și oratorie român, supranumit „sculptor de voci” pentru modul în care modelează vorbirea și prezența comunicativă a celor cu care lucrează. El are peste 20 de ani de experiență ca profesor, în radio, TV și îi învață pe cei interesați să-și folosească vocea eficient, clar și autentic. El este și autor de cărți despre comunicare și tehnici de vorbit în public.
Eu l-am întâlnit pe Andrei Țigănaș pe platforma www.teach4u.ro, adresată, în principal copiilor și tinerilor, ca mediu sigur de învățare și dezvoltare personală. Am participat, recunosc, din curiozitate la unul dintre atelierele sale și, recunosc iarăși, m-a fascinat.
Educația pentru oratorie și vorbitul în public, din păcate la noi, în România, nu prea sunt teme de interes în educația tinerilor, chiar dacă, după finalizarea studiilor, oricare ar fi ele, aceștia ne așteptăm să se integreze pe piața muncii sau să-și continue studiile. Ar fi bine ca ei să știe cum să se prezinte la interviu, care e poziția potrivită, privirea și cuvintele potrivite pentru a convinge cu privire la aptitudini și competențe. I-am luat un interviu lui Andrei Țigănaș și cred că merită să-l urmăriți, cine știe în ce mod vă va inspira.
Cine ești, Andrei Țigănaș?
Am s-o iau cronologic. M-am născut la Arad, în 1985. Aradul este, de altfel, orașul copilăriei și al adolescenței mele. Am absolvit Colegiul Național „Moise Nicoară” din același oraș, profil uman, filologie-limba franceză intensiv. Încă din prima copilărie am manifestat înclinații scenice, motiv pentru care în anii de liceu am avut două experiențe semnificative de formare în teatru.
Am activat o perioadă în trupa „Amifran”, o formație de teatru coordonată de profesorul Florin Didilescu. Amifran a fost un mediu în care am învățat arta spectacolului și care mi-a dat posibilitatea să joc în festivaluri internaționale din Brno, Praga, Belgrad, Grenoble. Ulterior experienței cu Amifran, am „migrat” spre Școala Populară de Arte din Arad, Clasa Actorie, pe care am urmat-o în paralel cu studiile liceale. Aici profesoară mi-a fost regretata actriță Emilia Dima Jurca de la Teatrul de Stat din localitate.
Orașul căruia îi datorez identitatea matură, formarea profundă și cariera este, însă, Clujul. Am absolvit în 2008 Universitatea „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, secția Administrație Publică. Am ales această facultate pentru că mă atrăgea caracterul ei portabil și generalist care-mi lăsa libere mai multe opțiuni de carieră.
Cariera în mass-media a început repede, fără ca eu să mă fi zbătut prea tare pentru ea. S-a întâmplat, pur și simplu. Am început încă din studenție să colaborez cu diverse publicații scrise, iar de aici au venit propunerile să glisez spre microfon, adică prezentare. Mi-am făcut debutul la Radio Cluj, divizia regională a Societății Române de Radiodifuziune, unde am fost prezentator de știri. Am plecat apoi la ProTV, unde am realizat reportaje, transmisii, înregistrări vocale pentru știri. Apogeul carierei media cred că a fost la Radio Guerrilla Cluj, unde am învățat și mai în profunzime tehnica prezentării radio. Ultimul post de radio în care am activat ca prezentator (întâi de știri, apoi de emisiune) a fost Napoca FM.
O altă perioadă importantă în activitatea mea a fost doctoratul pe care l-am făcut în marketing (cu o cercetare în comunicare) la Universitatea Tehnică de la Cluj. În acea perioadă am fost cadru didactic asociat în aceeași universitate și m-am implicat în multe proiecte de cercetare.
Am lucrat, de asemenea, ca om de comunicare în două firme: întâi o agenție de publicitate, iar mai târziu o firmă de marketing online cu servicii orientate spre educatori informali. Aici a incubat ideea să fac marea schimbare de viață și să mă lansez într-un proiect educațional propriu. Noi, ardelenii, avem o vorbă: „e bine să ai lucrul tău”.
În 2016, prin urmare, am creat primul meu curs online de voce și dicție, în care am integrat tot ceea ce învățasem până atunci ca jurnalist radio-TV, cadru didactic asociat, formator acreditat, absolvent de cursuri actoricești. Proiectul s-a dezvoltat organic în ultimii zece ani, iar astăzi tot de el mă ocup.
În 2022 am plecat cu familia în Spania, de unde continui să țin pentru România cursurile, sesiunile online, care ajută oamenii să vorbească mai clar, mai articulat și un pic mai convingător.
Din 2025 am început cel de-al doilea doctorat, tot la Babeș-Bolyai. Tema de cercetare este vorbirea în public. Relația care mă intrigă din ce în ce mai tare este cea dintre credibilitate, autenticitate, discurs și modul în care se comunică astăzi, în ceea ce putem numi era post-digitală.
Andrei când ai descoperit pasiunea pentru comunicare și vorbit public? Cum s-a născut dorința de a lucra cu vocea și cu dicția?
Cu peste zece ani în urmă, un bun prieten, medic nutriționist, mi-a spus că dorește să-și deschidă un canal online în care să prezinte materiale pe temă. Mi-a cerut ajutor în pregătirea prezentărilor, mai ales pentru că îl supăra accentul de Botoșani pe care dorea să-l șlefuiască puțin. Pentru că amândoi eram foarte ocupați, ne vedeam în sesiuni de lucru pe Skype, platformă încă în vogă atunci, prin 2015. Cum ședințele noastre erau scurte, îi trimiteam prin telefon exerciții înregistrate de care el să se poată folosi pentru lucrul individual. Rezultatele au fost peste așteptări și am știut că ăsta e drumul pe care trebuie să continui.
Care a fost momentul în care ai decis să lucrezi cu vocea oamenilor? Când și de ce ai creat conceptul de “sculptor de voci”?
După experiența cu medicul nutriționist mi-a fost clar că modelul are nevoie de o dezvoltare coerentă, articulată, astfel încât să poată fi replicabil. „Am sunat niște prieteni”, cum se face pe la noi: doi antreprenori, un om de vânzări, un trainer cu notorietate și un specialist de marketing online.
Le-am făcut prietenilor următoarea propunere: „haideți să ne întâlnim o dată pe săptămână pe Skype timp de trei-patru luni: eu vă învăț tot ceea ce știu în materie de dicție și tehnica vorbirii. Voi ajutați-mă să gândesc un format cap-coadă de curs ca să-l pot promova.”
Au urmat patru luni de întâlniri săptămânale pe care le țineam online în fiecare miercuri la 5:30 dimineața. Da, pe vremea aia încă mai credeam în teoriile speakerilor motivaționali americani: că dacă te trezești înainte să meargă vacile la păscut o să ajungi miliardar, ca Jeff Bezos. M-am liniștit între timp.
Experiența acelor întâlniri recurente m-a ajutat să primesc gratuit expertiza prietenilor mei ca să-mi pot ambala ideea într-un concept viabil. De acolo mai departe, următorul pas a fost lansarea cursului, apoi acela al cursurilor.
Ai lucrat în media, radio și televiziune, iar apoi ai devenit trainer în dicție și comunicare; cum ai făcut tranziția între aceste doi “lumi” aparent diferite?
Tranziția am făcut-o ușor și organic. N-am avut o zi anume în care să fi spus: „gata, de acum încep o viață nouă!” Am avut o tranziție de aproximativ un an până am pus la punct detaliile noului proiect de carieră și viață.
Oricum, fără experiență de radio și televiziune nu aș fi avut legitimitate reală să-i învăț pe alții subtilități legate de tehnica vorbirii. Îi datorez multe fiecărui post de radio și TV în care am avut posibilitatea să lucrez: am învățat, am evoluat, am putut să mă validez ca practician.
Radioul și televiziunea, la fel ca sportul, vin la pachet cu o disciplină a muncii destul de mare. Se cer consecvență, rutină, efort și nu prea există scurtături.
Antreprenoriatul, în schimb – fie el educațional sau de altă natură – te învață că e bine să mai găsești și scurtături: să delegi, să operaționalizezi, să muncești mai puțin și să coordonezi mai mult. Mai exact, antreprenoriatul te învață să dirijezi partitura și să lași instrumentiștii să cânte. Cu această latură a muncii mi-a luat timp să mă familiarizez în ultimii zece ani și nu mi-a fost mai ușor. Tendința de a munci intens, fără măsură, uneori în detrimentul eficienței, m-a urmărit multă vreme. Cred că aici e diferența mare între cele două lumi.
Ce înseamnă, pentru tine, să “sculptezi” o voce? Care sunt etapele principale ale unui astfel de proces personalizat cu clienții tăi?
În multe dintre atelierele pe care le susțin promovez conceptul de cinci pârghii ale vocii, adică cinci zone asupra cărora putem să acționăm, dacă vrem ca vocea noastră să sune mai bine în ansamblu. Pârghiile la care fac referire sunt:
- respirația, fără de care calitatea vocii noastre și controlul emoțiilor nu sunt posibile
- dicția, care influențează masiv calitatea rostirii
- volumul, cât de tare, cât de încet vorbim și cum jonglăm la acest capitol?
- tonalitatea, cât de sus sau cât de jos plimbăm vocea
- rezonanța, sau cum distribuim ecoul, răsunetul vocii în cinci cavități: nas, gură, gât, piept, abdomen.
„Sculptura,” sau componenta de finisaj artistic, intervine atunci când e nevoie să armonizăm aceste pârghii și să dispunem de ele într-un mod care să fie conform cu stilul nostru de a vorbi.
Care este cea mai frecventă greșeală pe care o observi la oamenii care vorbesc în public și cum o faci să dispară?
Ritmul necontrolat de alert. Asta e! Răpăit, îi mai spunem noi în popor. Practic, vorbitorul turuie și uită efectiv să mai respire. Acest comportament de vorbire își trage explicația din trac, emoție. Ritmul accelerat peste măsură marchează respirația, dicția și afectează inclusiv calitatea în sine a vocii. Glasul începe să tremure și să își piardă consistența.
În majoritatea situațiilor primul pas în remediere vine din respirație. Dacă vorbitorul își dezvoltă în timp abilitatea de a respira în diafragmă, apoi de a pune destule pauze în vorbire, câștigul e vizibil.
Există un exercițiu de dicție sau tehnică de comunicare care poate transforma instant vorbitul în public al unei persoane? Dacă da, care este acesta?
Din păcate, nu există astfel de tehnici și chiar aici e problema. Recompensele în calitatea vocii și a rostirii cer puțin timp și răbdare. La fel ca în sculptură, de altfel.
Mă feresc să ofer soluții minune, deși piața pune o presiune uriașă pe acest mod de comunicare. Găsim în multe locuri mesaje de tipul:
„dă click acum și află cele trei ingrediente magice ca să strălucești și să devii un maestru al vorbitului în public.”
Mă delimitez de ele. Aș putea, însă, să spun că din cele cinci pârghii ale vocii, respirația, rezonanța și dicția sunt cele care pot determina în timp schimbări semnificative în modul nostru de a vorbi.
Cum faci ca prin intervențiile pe care le propui oamenilor pentru a-i ajuta să-și îmbunătățească vocea și dicția, fără să le ștergi stilul personal?
Lucrez mult în sesiuni unu la unu, atât cu adulți, cât și cu adolescenți. Cheia, cred, e să înțelegi cât mai bine contextul omului pe care îl ai în față: profesie, registru vocal, constituție fizică, temperament, profil de personalitate. Pornind de aici poți să-l ajuți pe acel om „să-și găsească vocea în termenii lui,” nu pe baza unor reguli generale.
Ai predat comunicare și oratorie la universitate — cum crezi că ar trebui integrată educația în comunicare în școli sau la facultate?
E o întrebare foarte bună, care mă frământă de mai mulți ani. Tema educației în oratorie m-a impulsionat să încerc și un al doilea doctorat care să aducă cercetări mai profunde în temă. Cred că integrarea se poate face doar pe baze științifice, din cicluri superioare, spre cicluri inferioare. Mai exact, preocuparea momentului ar trebui să fie reașezarea oratoriei ca domeniu științific de sine stătător. Să ne amintim de școlile de retorică din antichitate care formau, pe lângă vorbitori excepționali, oameni ai cetății, politicieni și juriști de excepție.
În prezent, vorbirea în public este un domeniu fragmentat. El a fost „înghițit” de alte domenii mai la modă precum leadership, branding, sociologie, științe politice, lingvistică, comunicare și relații publice. Cred că avem întâi nevoie de mai multă cercetare în domeniu care să pună premisele unor metodologii de evaluare a discursului public și care să elimine din ecuație pseudoștiința, atât de îmbrățișată în industria de educație informală. Dacă vom reuși aici, putem să reușim și în pedagogie: întâi cu niște cursuri doctorale, apoi cu predare în module pedagogice pentru ca profesorii să fie buni oratori. Pe o asemenea bază cursurile pot, gradual, să ajungă în facultăți, licee și chiar gimnaziu, sau ciclul primar.
Care sunt diferențele pe care le observi între vorbitul public la tineri și cel la profesioniști cu experiență?
Există și profesioniști tineri, deci nu i-aș pune pe cei aflați la începutul drumului într-o antiteză cu cei care au experiență. Eu, bunăoară, mă consider la granița dintre cele două etape ale vieții. La 40 de ani n-aș mai spune că sunt tânăr, dar nici nu m-aș considera un senior cu acte în regulă. Prin urmare, dacă m-aș da pe mine ca material de lucru, aș spune că am câte puțin din ambele stiluri de a comunica: tinerețea mă ajută să fiu concis, sintetic, practic, dar mai puțin captivant și plăcut la urmărire; începutul de bătrânețe, însă, mă face povestitor, locvace, plin de amintiri, dar uneori prolix, redundant.
Cred că aici e ciocnirea dintre cele două anotimpuri ale vieții, în ceea ce privește discursul: primăvara, adică în timpul tinereții, ești tentat să vorbești puțin. Toamna te trezești că nu te mai poți opri. Bine, sunt și excepții aici. Fiica mea de șapte ani, Maria, vorbește extrem de mult, deși e „tânără.”
Ce te inspiră cel mai mult în lucrul cu studenții și cursanții tăi?
Mă inspiră mult dorința oamenilor de a reuși în viață. În general, mă caută oameni cu aspirații, cu țeluri, iar asta îmi dă și mie energie să privesc înainte cu încredere.
Îți trece acum prin minte o experiență nereușită, din care ai învățat?
Am în gând o experiență nereușită, dar amuzantă. Cu mulți ani în urmă, am ținut o prezentare științifică la o conferință organizată în parteneriat cu Academia Română. În primul rând stătea un important membru al forului care mă privea cu interes în timp ce vorbeam. Totul începuse bine, însă domnul academician a adormit la un moment dat. E clar că ceva n-am făcut bine atunci, de vreme ce am generat somnolență. Reacțiile oamenilor din public sunt responsabilitatea celui care vorbește.
Ca “sculptor de voci”, sunt persoane cu care ai intrat în contact și te-au marcat profesional?
Cred că nu e om care să nu-și fi pus cumva amprenta în ceea ce am devenit azi. Am avut, printre altele, onoarea să lucrez cu oameni supraexpuși, aflați sub presiunea unor responsabilități uriașe: de la primari, miniștri, senatori/deputați, rectori, CEO, până la sportivi de performanță, inclusiv selecționeri. A fost șansa vieții mele să pătrund în lumea lor, să-i cunosc, să-i înțeleg și să-i pot ajuta.
Ai scris lucrări aplicate dar și romane. Cum se leagă scrisul de comunicare și vorbit în public, din perspectiva ta? Care este preferata ta dintre cărțile scrise de tine?
Aristotel ar putea fi considerat părintele vorbirii în public. El a scris, de altfel, o capodoperă intitulată Ars Rhetorica, o carte care stă și azi la temelia multor cercetări. Aristotel, însă, a întemeiat și logica și tot el pune retorica (arta persuasiunii) la baza oratoriei (arta de a fi convingător în public). Prin urmare, tot de la el putem învăța că înainte să vorbești e fundamental să gândești, apoi să exprimi gândurile într-o logică solidă care să convingă. Scrisul este un examen perfect al gândirii, structurii, ordinii și coerenței. Vrei să vezi cum gândește și ce bagaj are un om? Roagă-l să scrie două paragrafe.
Iată de ce cred că oratoria se bazează pe scris, iar legătura dintre ele este puternică.
Legat de cărți, cu fiecare în parte am o frumoasă poveste. Dacă e să aleg, însă, la capitolul romane „Nebunul care l-a atacat pe rege” este cartea cea mai matură stilistic. La capitolul cărți aplicate eu zic că merită încercat „Găsește-ți vocea, cum să vorbești în public autentic și convingător.”
La ultima carte cel mai frumos feedback pe care l-am primit a sunat așa: „Găsește-ți vocea e cea mai bună carte de dezvoltare personală pe care am citit-o vreodată. Și știi de ce? Pentru că nu e o carte de dezvoltare personală.”
Dacă vocea ta ar fi un instrument muzical, care ar fi acela și de ce?
Cred că schimbarea de percepție pe care e important s-o facem e că vocea nu ar trebui să fie privită ca un instrument, ci ca o întreagă orchestră care are nevoie de un Celibidache în vârf care să dea armonie întregii partituri. Aceeași voce poate să aibă nuanțe de percuție, de arcuș, de instrument de suflat. E câte un pic din fiecare și ansamblul face muzica.
Ce voce celebră ți-ar plăcea să “sculptezi” dacă ai avea ocazia?
Cunosc multe voci imperfecte care au făcut carieră tocmai pentru că au avut un stil al lor inconfundabil. Ele sunt lucrate, antrenate, dar nu în sensul unei depersonalizări, ci dimpotrivă. Îmi plăcea, de exemplu, vocea regretatei Mariana Zaharescu de la Teleenciclopedia. Deși vocea avea accente ușor stridente, ea se echilibra printr-o modulație impecabilă care făcea din doamna Zaharescu o crainică excepțională.
Îmi place și vocea Maiei Morgenstern care este una asumat guturală, „fumată.” Mă atrag exact vocile care nu sunt standard și care pot să transforme eventualele imperfecțiuni în unicități.
Care este cel mai neașteptat feedback pe care l-ai primit de la un cursant după o sesiune de antrenament?
M-a tulburat și emoționat când mama unui fost elev i-a comunicat asistentei mele că băiatul ei de 13 ani plânge că s-au terminat orele de dicție cu mine. Am fost foarte mișcat pentru că nu mă așteptam la o reacție atât de intensă.
Ce sfat i-ai da tânărului Andrei Țigănaș care s-a aventurat pentru prima dată într-un microfon de radio?
Cred că l-aș sfătui să fie smerit, blând și încrezător că va fi bine. Iar pe cei care vor să afle cum obțin efectul Pigmalion cu cursanții mei îi invit să viziteze atelierul online de sculptură a vocilor andreitiganas.ro.
/responsivevoice]
