Sebastian CĂTĂNOIU ■
Dacă am ține cont de temperaturile scăzute din ultimele zile și de zăpezile care au mai rămas prin unele locuri din țară, titlul ar putea părea deplasat. Repede, ca să nu abuzez de răbdarea cititorului, trebuie spus că enunțul se referă la o locație aflată la vreo 2.500 km distanță, spre vest, luând ca reper Bucureștiul. Ca să fiu mai exact, aș completa cartezian spunând că locul cu pricina se găsește cu mai bine de 400 de km mai spre sud, tot față de București.
Despre Madrid este vorba, iar titlul are legătură cu impresia constantă pe care am avut-o din prima până în ultima zi, a prea scurtei mele vizite. Ca să fiu cinstit, trebuie să spun că am căutat-o cu lumânarea, pentru că, mi-a devenit o obișnuință ca, orice de câte ori am ocazia să călătoresc, să-mi fac timp să vizitez parcurile sau grădinile respectivei locații, înfruntând neîncrederea companionilor. Dacă Mahatma Ghandi a făcut la un moment dat legătura dintre gradul de civilizație al unei națiuni, funcție de modul cum tratează animalele, eu, fără a fi luat în seamă de prea multă lume, cred că vizitarea sau simpla vizionare a zonelor verzi aflate în orașe, spune multe despre gazde… (foto 1)
Un parc nu este doar o colecție de arbori și alei, ci o declarație tăcută despre răbdare, despre respectul față de timp și despre felul în care o comunitate înțelege să împartă spațiul. În el se vede dacă umbra este prețuită, dacă apa este cruțată, dacă biodiversitatea este tolerată. La Madrid, această relație cu verdele mi s-a părut firească, lipsită de emfază. Spațiile verzi nu par concesii făcute naturii, ci parte din însăși fibra orașului, iar impresia care m-a urmărit a fost aceea de simplă normalitate. (foto 2)
Mai am un obicei, o scurtătură care mă ajută să obțin satisfacții sporite, garantate, atunci când călătoresc. Obișnuiesc, de fiecare dată, a mă interesa dacă mă voi afla în apropierea unui Sit al Patrimoniului Mondial UNESCO (World Heritage Site), iar dacă norocul îmi surâde, nu ezit să fac tot posibilul pentru a-l vizita! Este, dacă vreți, un fel de busolă personală. Într-o lume în care oferta turistică tinde să uniformizeze experiențele, sigla UNESCO rămâne pentru mine un filtru de autenticitate și valoare universală. Nu garantează emoția, dar aproape întotdeauna promite întâlnirea cu un loc care a trecut proba timpului și a consensului internațional.
M-a bucurat să aflu că Madridul este un astfel de site UNESCO pentru ceea ce se cheamă ”Paisaje de la Luz” sau ”Peisajul Luminii”.Înscris pe Lista Patrimoniului Mondial în 2021, într-o perioadă în care criteriile pentru declararea de astfel de situri, cel puțin în Europa, au devenit draconice, situl reunește axa istorică a Paseo del Prado, grădinile, instituțiile științifice și culturale care au configurat, încă din secolul al XVII-lea, un model urban inovator. În accepțiunea UNESCO ”Paisaje de la Luz” este un ”peisaj cultural” pentru că argumentul central care a stat la baza declarării a fost de ordin cultural-istoric, chiar dacă situl include componente verzi importante. „Paisaje de la Luz” nu a fost înscris doar pentru frumusețea sa peisagistică în sine, ci pentru că reprezintă materializarea unei idei istorice fundamentale: integrarea naturii, științei și culturii într-un proiect urban public, accesibil și durabil. Este, poate, una dintre cele mai clare expresii ale momentului în care orașul european a început să se gândească pe sine ca spațiu al luminii, la propriu și la figurat.
Din punct de vedere al spațiilor verzi situl reunește două componente majore: Paseo del Prado, axa istorică iluministă, concepută ca promenadă științifică și culturală și Parcul Buen Retiro, fostă grădină regală din secolul XVII, devenită parc public emblematic. În perimetru se află și celebrul „Triunghi al Artei”, cu Museo del Prado, Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofia și Museo Nacional Thyssen-Bornemisza, instituții care transformă promenada într-un veritabil coridor al culturii. În plus, zona include și alte clădiri academice sau instituții științifice, care au contribuit la definirea identității culturale a Madridului.
Începând încă din secolul al XVI-lea, zona care avea să devină Paseo del Prado a fost amenajată ca un loc de plimbare, plantat cu arbori, fiind considerat de istorici drept prima promenadă urbană cu arbori dintr-o capitală europeană. La vremea respectivă, spațiul era situat dincolo de centrul orașului Madrid și urma cursul unui mic pârâu, Prado. Amenajarea lui ca loc de plimbare publică, umbrit de arbori, reprezenta o inovație urbană majoră: natura era integrată deliberat în experiența orașului. Sub influența ideilor de urbanism modern, promenada a fost extinsă și au fost plantate noi alei cu platani, plopi, tei și castani. Ulterior, în secolul al XVIII-lea, datorită reformelor inspirate de Iluminism, promenada a fost reorganizată într-un proiect urban coerent, cu fântâni monumentale, instituții științifice și spații culturale. Astfel, o simplă alee umbrită din secolul al XVI-lea s-a transformat într-un model de urbanism modern timpuriu, în care plimbarea, arta și educația au devenit parte din aceeași viziune. În 1883, s-a finalizat Proyecto de Paseo del Prado, pasajul căpătând în mare parte forma actuală, zonei fiindu-i ulterior consolidate statutul de spațiu pietonal și turistic. (foto 3)
În jurul anului 1630, regele Filip al IV-lea a decis construirea complexului palatin cunoscut drept Palatul Buen Retiro, împreună cu vastele grădini care aveau să devină actualul Parc Buen Retiro. Concepute initial ca spațiu de retragere și divertisment pentru curtea regală, cu o structură formală, barocă, cu axe geometrice, paliere ornamentale, pavilioane pentru spectacole și un lac artificial (Estanque Grande), sub dinastia Bourbonilor și a influenței iluministe, grădinile au fost remodelate parțial în spirit mai naturalist. În 1935 parcul a fost declarat ”jardin artistico-historico” devenind public și căpătând elemente romantice și zone mai „naturalizate”.
Parcul conține mai bine de 15.000 de taxoni, remarcându-se prin dimensiuni și port, speciile forestiere. Alături de mai comunii, pentru noi, platani, castani sau tei, nu doar speciile mediteraneene precum chiparoșii (Cupressus sp.), cedrii (Cedrus sp.) sau diferitele specii de pin (Pinus sp.) se simt ca acasă, ci și speciile aduse din vastul imperiu colonial de odinioară, din Americi și din Asia. Magnoliile (Magnolia grandiflora), arborii ginkgo (Ginkgo biloba) sau cei de fier (Parrotia persica) contribuie din plin la emoțiile pe care acest parc le livrează vizitatorilor
O plimbare prin parc, la final de februarie, sub cerul senin al Castiliei reprezintă o nebănuită distanțare față de forfotul capitalei. Amatori de jogging, cupluri în vârstă, părinți cu copii, iubitori de animale pot fi întâlniți pe aleile secundare ale parcului. Calea de deplasare, tratată sumar, doar cu zgură, folosirea doar a contratreptelor din granit în cazul micilor declivități și existența din loc în loc a băncilor de piatră, șlefuite natural de atâta folosință asigură confortul necesar madrilenilor doritori de liniște. Frumoșii migdali înfloriți, cărora li se adaugă petele de culoare realizate de mai puțin spectaculoși amenți de plopi, flori de arțar sau mugurii deja pocniți ai castanilor asigură o distanțare coloristică față de mai ternele bulevarde ale capitalei. (foto 4)
Turiștii, omniprezenți în orașul care a ocupat primul loc în clasamentul ”European Best Destinations” pentru 2026, ocupă mai degrabă aleile centrale, pietruite, largi și vecinătățile acestora unde pot fi întâlnite principalele puncte de atracție precum Palacio de Crystal, Palacio de Velasques, Casa de Vaca, Teatro de Titeres. Locul cel mai animat al parcului este cu siguranță lacul Estanque Grande, mărginit pe una din laturi de Aleea Fântânilor, cu șirul ei ritmic de jeturi de apă și bănci umbrite. Pe partea opusă se ridică impunător Monumentul lui Alfonso al XII-lea, un ansamblu semicircular de coloane și statui care domină oglinda lacului. Inaugurat în 1922, monumentul adaugă un aer solemn și monumental peisajului. Silueta ecvestră a regelui, reflectată în apă, transformă locul într-unul dintre cele mai fotografiate din Madrid. Proximitatea de Plaza de la Independencia și existența unui debarcader care permite plimbările cu barca contribuie la popularitatea acestei locații indiferent de perioadă a anului ! (foto 5)
În aceeași logică, a îmbinării dintre artă, știință și istorie, grădina botanică Real Jardín Botánico mărginită pe o latură de Muzeul Prado și pe o alta de Paseo del Prado, este un alt punct de atracție al capitalei spaniole. Fondată în 1755 de regele Ferdinand al VI-lea, cu scopul de a studia și clasifica plantele, inițial grădina a fost folosită mai ales pentru cultivarea plantelor medicinale și exotice.
Cei aproape 6.000 de taxoni sunt grupați spațial foarte simplu, păstrându-se designul amenajistic original. Primul palier, cel mai de jos, este dedicat modului de utilizare a plantelor astfel că, dispuse în pătrate riguroase dar dispuse liniar, în cruce, circular sau în rețea se regăsc plante ornamentale, medicinale, aromatice sau culinare. Următorul peron, aflat pe următoarea terasă, tributar aranjării din 1786 aduce împreună plantele după criterii sistematice, astfel că în același pătrat se vor regăsi plante înrudite, ceea ce ușurează evidențierea diferențelor dintre ele. De prisos a spune că palierele sunt despărțite de alei largi, iar în centrul fiecărui pătrat aflat în cultură se află câte o mică fântână. Penultimul spațiu, numit ”Plano de la Flor”, spre deosebire de primele, este străbătut de linii curbe, într-o abordare romantică în care pergolele, gardurile vii, copacii, arbuștii și plantele erbacee se îmbină armonios. În fine, ultimul palier, cel mai de sus, dedicat tehnicii bonsai, asigură o frumoasă perspectivă asupra panoramei ”Paisaje de la Luz”. Printre mici iazuri și pavilioane sunt expuse exemplare din diferite specii, care nu sunt „decorative” în sens artificial, ci sugerează copaci modelați de vânt, zăpadă sau timp, fiecare din aceștia fiind practic o “lucrare de artă vie”. (foto 6)
Grădina nu asigură doar o inedita și captivantă experiență vizuală, ci este un loc în care se fac studii în domenii precum taxonomie și sistematică botanică, conservarea genetică, botanica aplicată sau ecologia respectiv adaptarea plantelor la clima urbană sau la schimbări climatice. Pergolele cu viță-de-vie cuprind zeci de soiuri de viță-de-vie, autohtone și internaționale. Existența acestei colecții permite realizarea de studii de adaptare și rezistență la boli și schimbări climatice, conservarea diversității genetice a viței-de-vie.
Educația este unul dintre principalele obiective ale Real Jardín Botánico, încă de la înființarea sa. Grădina are un rol activ în formarea studenților la biologie, botanică și științele mediului, la fel de importantă este educația pentru publicul larg. Grădina are personalul specializat, ușor de recunoscut după jachetele roșii, pentru susținerea de vizite ghidate tematice, ateliere pentru copii, implementareaprogramelor școlare sau activități dedicate conservării și protejării speciilor rare.
„Paisaje de la Luz” se dovedesc a fi nu doar o succesiune de parcuri și bulevarde elegante din Madrid, ci expresia coerentă a unei idei urbane născute în epoca Luminilor, aceea că orașul poate fi un spațiu al cunoașterii, al armoniei dintre natură și cultură. „Lumina” nu e metaforă poetică, ci o referință clară la Iluminism, la epoca în care orașul a fost gândit ca spațiu al rațiunii și al progresului. Parcurile și grădinile nu sunt „înghețate” în timp, ci sunt spații crescute organic care, pornind de la grădinile elaborate ale Iluminismului, au ajuns locul de întâlnire al madrilenilor de azi. Ca un iubitor al spațiilor verzi urbane, „Paisaje de la Luz” mi s-au părut a fi o declarație pe termen lung despre cum ar trebui să arate relația dintre oraș și natură, o lecție de normalitate urbană, una în care vegetația, oamenii, cultura și memoria pot coexista sub aceeași… ”lumină”.
[/responsivevoice]
