C.M. VLAICU ■
Am fost la avanpremiera filmului „Dobrogea, tată, Dobrogea”, semnat de Mircea Bezergheanu, proiectat pe 27 martie la Centrul Multifuncțional Educativ pentru Tineret „Jean Constantin” din Constanța.
Filmul durează „numai” trei ore, doar primele patru părți, partea a cincea-a fiind în pregătire pentru premieră. Cine rezistă, deci, merită premiu pentru anduranță. Ieri au rezistat foarte mulți, chestiune aplaudabilă în sine, iar prezența omni cineastului Mircea Bezergheanu, producătorul, operatorul, scenaristul și regizorul filmului – în rol de gazdă și prezentator – a dat evenimentului aerul unei întâlniri personale.
Am rezistat și eu, așa, cârcotașă cum sunt, pentru că imaginile mi s-au părut de o calitate excepțională. Autorul producției nu filmează Dobrogea, o reinventează imagistic, o recompune din metafore și hiperbole cinematografice. Cadrele au o calitate aproape hipnotică, iar locuri familiare de altfel precum culmea Pricopanului, Cheile Dobrogei sau Farul de la Tuzla, sunt ridicate la rang de simboluri. Prin lentila camerelor folosite de pe pe parcursul a 17 ani, cât a durat colectarea materialului filmic, Dobrogea devine un teritoriu mitologic.
Forța acestor imagini nu atenuează complet slăbiciunile construcției. Ca gen, filmul oscilează între două intenții – una poetică și una documentară – fără să le armonizeze artistic. Ritmul devine inegal, structura difuză, iar temporalitatea începe, pe parcurs, să apese. O mână mai fermă în montaj ar fi făcut, probabil, mai mult pentru film decât acumularea de material, pentru că imaginile nu aveau nevoie să fie multe, ci să fie puse în relație mai clară unele cu altele.
Dacă imaginea ridică filmul pe culmile cele mai înalte, din punctul meu de vedere povestea și coloana sonoră îl coboară abrupt. Narativul este destul de dezlânat, încărcat de clișee; în loc să orienteze și să documenteze experiența vizuală, alunecă în bizarerii, dulcegării sau locuri comune de tipul „eu sunt războinicul tău și tu ești prințesa mea”, parcă desprinse din istoriile infantile ale carpetelor persane ce relatează “Răpirea de Serai”.
Coloana sonoră oscilează între diverse registre, într-un eclectism care nu urmează imaginea. În locul unei reinterpretări subtile a muzicii locale – care ar fi fost suficientă și elegantă – sunetul devine uneori aproape invaziv, ca și când ar vrea să își însușească splendoarea imaginilor pentru gloria propriului videoclip. Avem filmul poveștii, dar nu avem povestea filmului.
Proiectul, susținut de OMD Județul Constanța, își atinge foarte bine scopul: construiește o imagine seducătoare, amplificată, aproape ireală a regiunii. Și aici apare poate cel mai interesant efect: Dobrogea lui Bezergheanu este atât de grandioasă încât, în timp ce o privești, începi să te întrebi unde este, de fapt, locul acesta? Tu, spectator, poate chiar locuitor al Constanței, născut în Babadag și crescut în Chirnogeni, ajungi să nu mai recunoști peisajul pe care îl știi. Marele Canion ar părea modest lângă dramatismul culmii Pricopanului, iar Cheile Dobrogei hiperbolizate capătă o monumentalitate aproape sacră, plajele insulelor grecești sunt fleac în comparație cu Farul Tuzla etc. Un copil din sală a spus simplu că pare lumea pentru următoarea serie Avatar – și observația lui de bun-simț era istețime pură.
Filmul funcționează ca un exercițiu de mitologizare. Este acel impuls familiar spațiilor aflate la marginea marilor centre culturale, de a-și construi o poveste grandioasă despre sine, de a transforma geografia în destin și identitatea în legendă.
La finalul proiecției, Mircea Bezergheanu a invitat publicul la sinceritate, iar eu nu am putut refuza asta. Pentru mine este un film dezechilibrat, uneori excesiv, dar incontestabil valoros prin imagine. Munca titanică este evidentă. Ar fi fost mai bun dacă ar fi fost mai disciplinat, dar, în ciuda imperfecțiunilor, te face să vrei să vezi din nou locurile pe care credeai că le cunoști, te face să le vezi altfel. Și, cu siguranță, te face să vrei să vezi și partea a cincea!
[/responsivevoice]
