Constantin COSTACHE ■
Textele acestui volum au ceva din precizia unui „bisturiu” moral și afectiv — se poate spune că Oameni în trening este una dintre acele cărți de proză scurtă care transformă banalul în revelație. Volumul a apărut la Editura Polirom, în colecția „Ego. Proză”, în 2021, și reunește 46 de povestiri; autorul însuși a spus că acestea au fost scrise de-a lungul a peste douăzeci de ani.
Miza cărții nu este spectacolul epicului amplu, ci intensitatea unei secvențe bine fixate. Robert Șerban nu construiește romane în miniatură, ci instantanee de viață, scurte detonări de sens, scene care par surprinse din mers, dar care lasă în urmă ecouri morale și emoționale puternice. Tocmai această impresie de fotografie a realului, dă volumului unitate: fiecare text pare autonom, însă împreună compun o frescă a lumii românești contemporane, cu periferii sociale, ridicol cotidian, tandrețe ascunsă și bruște fisuri de conștiință.
Titlul este, de altfel, excelent ales. În interviurile despre carte, Robert Șerban explică faptul că treningul nu e doar un obiect vestimentar, ci un semn al unei umanități comune, al confortului, al expunerii neprotocolare, al vieții trăite fără armură simbolică. De aici vine și forța metaforică a volumului: personajele nu sunt eroizate, nu sunt împodobite livresc, ci surprinse în starea lor cea mai recognoscibilă, uneori chiar cea mai vulnerabilă. Oameni în trening devine astfel nu doar titlul unui volum, ci formula unei antropologii literare: omul contemporan este prins între aparență și precaritate, între mica lui demnitate și mica lui rutină.
Una dintre marile calități ale lui Robert Șerban este economia expresiei. Prozele lui sunt scurte, dar nu sărace; sunt concentrate, dar nu schematice. În această literatură a esențializării, detaliul nu aglomerează, ci luminează. Un nume, un gest, o replică, o jenă, o confuzie sau o răsturnare finală sunt suficiente pentru a contura un destin ori măcar o frântură de destin. Critica a observat tocmai această tensiune bine dozată a frazei și capacitatea autorului de a conduce proza spre finaluri memorabile, cu o energie aproape poetică. Aici se vede că Robert Șerban vine din poezie, dar nu transportă poezia mimetic în proză, ci îi preia precizia, ritmul interior și capacitatea de a concentra viață în semne puține.
Lumea cărții este una extrem de recognoscibilă: oameni de rând, intelectuali ratați sau doar obosiți, personaje aflate în tranziție, români întorși din străinătate, funcționari, profesori, figuri prinse în ritualuri sociale ridicole ori triste. Dar Robert Șerban nu practică o satiră groasă și nici nu judecă moralizator. El preferă o ironie subțire, uneori tandră, alteori mușcătoare, însă aproape niciodată cinică. În spatele grotescului sau al comicăriei de suprafață, cartea păstrează mereu o rezervă de compasiune. Asta o face puternică: nu râde de oameni din superioritate, ci îi expune într-o lumină care lasă să se vadă și slăbiciunea, și nevoia lor de sens.
Proza lui Robert Șerban operează prin incizie scurtă și exactă. Ea taie în țesutul convențiilor, al micilor imposturi cotidiene, al falselor certitudini, dar fără exhibiție și fără emfază. De aici senzatia de bisturiu, de scriere cu snagă, cum îmi spunea într-unul dintre dialogurile noastre când vorbeam că îmi plac scrierile puternice care crează secvente de neuitare. Nu avem de-a face cu o proză care șochează din dorința de efect, ci cu una care scoate la suprafață adevărurile incomode deja prezente în viața de zi cu zi. Din acest motiv, lectura produce adesea o formă specială de interpretare a realității: cititorul recunoaște lumea și se recunoaște pe sine în ea.
La nivel de perspectivă narativă, Robert Șerban pare uneori un observator detașat, aproape clinic. O parte a criticii a remarcat această privire ținută la distanță, uneori comparabilă cu proza scurtă de observație rece. Și totuși, detașarea este mai curând tehnică decât sufletească. În fond, autorul nu se situează deasupra personajelor sale, ci printre ele. Când spune că „centrul este fiecare dintre noi”, sugerează exact această implicare: marginalii, ridicolii, stingherii, învinșii și improvizații nu sunt „ceilalți”, ci chiar materialul nostru comun de umanitate. De aceea, cartea nu e doar o colecție de cazuri, ci și o discretă formă de solidaritate cu fragilitatea omenească.
În literatura română contemporană, Oameni în trening contează tocmai prin această combinație rară de mobilitate stilistică, simț al observației și control al formei scurte. Nu întâmplător volumul a fost remarcat critic și a primit Premiul „Cartea anului pentru Proză” acordat de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2022. Cartea confirmă că proza scurtă poate fi, atunci când e scrisă cu nerv, inteligență și măsură, la fel de memorabilă precum romanul. Iar Robert Șerban reușește aici ceva dificil: să dea unei lumi aparent mărunte densitate literară, expresivitate și adevăr. Oameni în trening nu este doar o carte despre oamenii de lângă noi; este o carte despre felul în care, sub hainele cele mai comode ale cotidianului, se ascund rușinea, vulnerabilitatea, vanitatea, tandrețea și, uneori, o tragică nevoie de a fi văzuți.
[/responsivevoice]
