Ioana Raluca TOTU ■
Motto : Frica nu concediază oameni, inhibă inițiativele inovative
De câteva luni observ același lucru în companie, dar și în piața muncii: oamenii nu mai pleacă. Nu pentru că sunt fericiți, nu pentru că au găsit sens sau stabilitate, ci pentru că le este frică. Frica a devenit noul contract de muncă.
În mod normal, într-o companie mare de IT, și nu numai, fluctuația de personal este sănătoasă. Oamenii pleacă pentru salarii mai bune, proiecte mai interesante sau echipe mai potrivite. Este un semn că piața funcționează, că există mobilitate, competiție, progres.
Dar ceva s-a schimbat radical în ultimii doi ani. Astăzi, chiar și angajații nemulțumiți aleg să rămână. Chiar și cei care spun deschis că nu mai sunt implicați, că nu mai învață, că nu mai cred în direcția companiei, aleg să rămână. Nu pentru că vor, ci pentru că nu își mai permit să riște.
Dacă te uiți la cifre, frica nu este irațională.
În 2025, industria tech globală a eliminat peste 244.000 de locuri de muncă. Alte estimări arată peste 205.000 de oameni afectați în peste 300 de valuri de concedieri.
În 2026, tendința nu doar că a continuat, ci s-a accelerat. Până în aprilie, peste 80.000 de angajați din tech au fost concediați, iar unele estimări ridică cifra spre 95.000+ persoane afectate.
Doar în primele trei luni ale anului 2026 s-au înregistrat peste 52.000 de concedieri în tech, o creștere de 40% față de anul anterior.

Nu vorbim despre companii mici. Vorbim despre coloși : Amazon a eliminat aproximativ 16.000 de joburi, Meta a anunțat 8.000 de concedieri (aproximativ 10% din forța de muncă) iar Oracle, Cisco, Atlassian, Ericsson – toate au făcut reduceri masive.
Și se pare că acesta este doar începutul.
Există un motiv comun în spatele acestor decizii: inteligența artificială.
Nu este doar o percepție. Datele arată clar că aproape 48% din joburile eliminate în 2026 sunt direct legate de automatizare și AI.
În unele cazuri, AI nu doar asistă, ci înlocuiește. Vedem deja cum instrumentele AI pot scrie cod, pot genera documentație, pot automatiza suportul tehnic. La scară mică, se poate vorbi despre eficiență. La nivel macro, este restructurare.
Nu înseamnă că AI „fură joburi” în mod direct, dar schimbă regula jocului. Un om care făcea munca a trei oameni devine norma. Iar restul… devin redundanți.
În acest context, decizia de a-ți schimba jobul nu mai este una simplă.
În trecut, riscul era calculat: poate nu te adaptezi, poate nu îți place echipa, dar piața era deschisă, iar oportunitățile existau.
Astăzi, riscul este existențial.
Angajații își pun întrebări pe care nu și le puneau acum 3–4 ani:
• „Dacă mă mut și compania face concedieri peste 6 luni?”
• „Dacă intru într-o echipă toxică și nu mai pot ieși?”
• „Dacă rolul meu este primul automatizat?”
Și cea mai importantă: „Dacă nu mai găsesc alt job?”
Aceste întrebări nu sunt paranoia. Sunt raționale. Într-o piață în care peste 50.000 de joburi au fost tăiate într-un singur trimestru, mobilitatea devine un lux. Rezultatul este o formă nouă de captivitate profesională. Nu mai vorbim despre angajați loiali, ci vorbim despre angajați blocați.
Oameni care nu mai performează la capacitate maximă, nu mai sunt implicați și nu mai cresc profesional, dar nici nu pleacă. Este un echilibru fragil între disconfort și siguranță.
Ca manager, văd asta zilnic. Oamenii întreabă fără speranță despre eventuale promovări, nu mai negociază agresiv salarii, nu mai schimbă proiecte. O evaluare bună a rămas singurul „beneficiu” pe care un manager îl poate oferi ca recunoaștere a eforturilor unui angajat care încearcă să învețe, să se dezvolte și „to go the extra mile”. Nu mai riscă. Și, paradoxal, acest lucru afectează chiar companiile care încearcă să fie competitive.
În anii 2018–2022, piața IT era dominată de „job hopping”. Angajații schimbau joburi la fiecare 1–2 ani, uneori mai des. Era un joc al optimizării continue: salariu mai mare, proiect mai bun, beneficii mai atractive.
Astăzi, acel model pare aproape naiv.
Când vezi că Meta concediază 10% din angajați, Microsoft oferă pachete de plecare pentru mii de oameni și Amazon elimină zeci de mii de roluri nu mai gândești în termeni de „următorul pas”. Gândești în termeni de „siguranță”.
Dar există și un efect mai subtil.
Când oamenii rămân din frică, nu din motivație, cultura organizațională începe să se degradeze. Apar mai puține idei noi, mai puțin feedback sincer, mai mult conformism.
Oamenii nu mai contestă decizii. Nu mai ies în față. Nu mai riscă. Devine mai important să „nu greșești” decât să inovezi. Iar într-o industrie ca IT-ul, unde inovația este esențială, acest lucru este periculos.
Ironia este că stabilitatea pe care o caută angajații nu mai există. Faptul că rămâi într-o companie nu înseamnă că ești în siguranță.
Datele arată clar că multe companii concediază chiar și în timp ce angajează . Este o recalibrare continuă, nu o oprire. Poți rămâne 5 ani într-o companie și tot să fii afectat de o restructurare peste noapte. Siguranța nu mai este legată de locul de muncă, ci de adaptabilitatea ta.
Ca manager, te afli într-o poziție complicată. Pe de o parte, trebuie să livrezi rezultate într-un context economic incert. Pe de altă parte, vezi oameni care sunt anxioși, blocați, demotivați.
Știi că unii ar trebui să plece pentru binele lor dar nu o fac pentru că piața nu le oferă siguranță. Și mai știi ceva: că această stare nu este sustenabilă.
Nu știu dacă vom reveni prea curând la perioada de expansiune din trecut. AI va continua să crească. Automatizarea va continua să elimine roluri. Companiile vor continua să optimizeze.
Dar asta nu înseamnă că oamenii nu vor avea oportunități. Înseamnă doar că regulile s-au schimbat, iar oamenii trebuie să se adapteze. Problema nu este că oamenii sunt precauți. Problema este că frica a devenit factorul dominant în deciziile de carieră.
Iar frica nu este o strategie. Pe termen scurt, te protejează. Pe termen lung, te blochează. Dacă rămâi într-un job doar pentru că îți este teamă să pleci, nu ești stabil. Ești captiv. Iar într-o economie în care schimbarea este singura constantă, captivitatea nu este o soluție. Este doar o amânare. Iar întrebarea reală nu este dacă îți permiți să pleci, ci dacă îți permiți să rămâi blocat.
Surse utilizate :








