Dan MIHĂESCU ■
Motto:”Priviți rața geto-dacă,/Și moartă ea mai zboară!/Dar ce o ține-n aer/E dragostea de țară!”(folclor urban comunist ’80)
Joi, pe nepusă masă, Spitalul Clinic Județean de Urgență (SCJU) Constanța a publicat pe Facebook un comunicat de presă cu tentă omagială, amintind în contextul praznicului Sf. Mare Mucenic Sfântul Gheorghe că se împlinesc 27 de ani de la realizarea primului transplant renal în această unitate sanitară.
Am înțeles din prima că managerița SCJU Constanța, jurista Raluca Ștefan, a găsit contextul să-și tămâieze fostul șef, ajuns la 78 de ani fără o lună, care o miluise cu un post de secretară pe când era Medic-Șef al Secției Chirurgie, decanul Facultății de Medicină și Directorul Direcției de Sănătate Publică. Sfântul Treime. Și uite așa a dat vestea jubiliară că “Pe 23 aprilie 1999, de Sfântul Gheorghe, la Spitalul Județean Constanța, în cadrul Secției Clinice de Chirurgie, sub coordonarea domnului profesor dr. Vasile Sârbu, a fost realizat, cu succes, primul transplant renal. Donatorul, pe nume Gheorghe, a oferit rinichiul drept fiicei sale, Maria – un gest profund de iubire și speranță”. Corect, așa a fost și mai menționează că “în anii care au urmat, echipa medicală coordonată de prof. dr. Vasile Sârbu a continuat această misiune, realizând alte 10 transplanturi renale. Activitatea a fost completată de premiere naționale, precum transplantul de celule beta în diabetul zaharat și, ulterior, transplantul de celule stem, tot în tratamentul diabetului – performanțe remarcabile, îngăduite de bunul Dumnezeu aici, în patria lui Ovidiu”. Comunicatul este însă incomplet evitând a se referi la gradul de succes al acestor transplanturi, adică câți dintre cei transplantați au trăit și pe ce perioade de timp? Eu îmi amintesc că la vremea respectivă am scris despre fiecare dintre aceste reușite medicale dar și că ulterior reveneam, de fiecare dată, cu bilanțul zilelor câte le mai fusese dat să se bucure de viață după. Și n-au avut multă ață pe mosorel. Cu alte cuvinte, operația reușită, pacientul decedat. Experimente pe oameni.
Indiscutabil, Vasile a avut mari merite în medicina dobrogeană. În afara faptului că a fost un chirurg plin de har a fost inovativ și intuitiv (ca oricare oltean). Vatră de cultură în care arde permanent focul viu al artelor, bun organizator dar lipsit de caracter. Și aceste aprecieri le fac în calitate de prieten, adică știu ce spun. A izbândit să convingă pe cine trebuia, când trebuia și astfel a adus la Constanța o grupă de studenți admiși fără loc la București cu care a creat Facultatea de medicină, pe structura cărei s-a fundamentat și Universitatea Ovidius. A importat la Constanța, la spitalul universitar – de acum, din Franța, tehnica chirurgiei laparoscopice, pentru prima dată în România și în Europa Centrală și de Est; prima lui pacientă din 1991, trăiește și este foarte bine. Este drept! A fost, indiscutabil pasionat de cercetare, căci fără cercetare nu poți ajunge la inovare.
La capitolul memorialistică, îmi place Vasile nu pregetă să menționeze, public, că a ajuns să dea admitere la Medicină pentru că voia să se răzbune pe doctorii care nu i-au salvat mama bolnavă.
Într-un context similar ne aducem aminte amândoi cum l-am alergat pe holurile spitalului pentru că tatăl meu era să-și piardă viața din lipsa lui de omenie și din neglijența crasă a altui amic comun, prof. univ. dr. Viorel Tode. Dehh, vremuri!
De aia vin și trimit, în cazul istoriei de față, la esența moralei biblice:
Porunca a 2-a: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti lor. (Exodul. 20, 4-5).
În rest, doamne ferește să se împlinească în totul năzuințele manageriței SCJU ce semnează anonim comunicatul de presă: „Privim înainte cu speranță: ne dorim să revenim acolo unde am fost, pentru a oferi din nou șansa la o viață normală celor pentru care transplantul este singura speranță.”
[/responsivevoice]
