Leonard MOCANU ■
Cairo, un oraș cât o țară și o istorie pe măsură
Marți, 17 martie, am pornit către capitala Egiptului, Cairo. Fondat în anul 969 D.Hr., Cairo s-a dezvoltat rapid, devenind al doilea ca măreție în califatul arab, după Bagdad. De mai bine de un mileniu, Cairo este capitala Egiptului, preluând ștafeta de la orașe precum Memphis, Theba, Akhetaton, PerRamses, Alexandria și, în cele din urmă, Fustat. De reținut că, pe durate scurte în ultima parte a perioadei târzii, au mai existat și alte capitale, schimbate frecvent de ultimii regi.
Călătoria a durat șase ore, preponderent pe o autostradă prin deșert, până ce primele semne de viețuire au început să se vadă la orizont. Pe măsură ce ne apropiam, orașul creștea în ochii noștri, încet-încet depășind limitele cuprinderii vizuale.
Numele arab al orașului este Al Kahirah (Cea triumfătoare/Cea învingătoare), iar cel din limba coptă, Kahire (transliterat). Are o suprafață de aproximativ 450 kilometri pătrați și o populație de aproximativ 20 de milioane de locuitori, cu zona metropolitană, fiind considerat al doilea cel mai mare oraș al Africii. Este sediul Ligii Arabe și al altor organizații de importanță mondială sau regională.
Așezarea sa pe malul Nilului nu este întâmplătoare, fluviul oferind numeroase beneficii. Cairo are câteva domenii industriale în care excelează, dar turismul este extrem de important, prin vecinătatea cu situri arheologice și istorice de mare rezonanță la Ghiza sau Memphis, având muzee foarte vizitate, obiective culturale și religioase și o viață extrem de tumultoasă.
Cairo este denumit, așa cum ne spunea Mohamed, ”Orașul celor o mie de moschei”. În alte surse, l-am găsit definit ca oraș al celor o mie de minarete, iar numărul de moschei este estimat la peste 500. În Cairo locuiește o solidă comunitate coptă, biserica creștin-ortodoxă fiind bine reprezentată de aceasta.
În Cairo se află una dintre cele mai vechi universități din lume, Al-Azhar, precum și alte peste 20 de universități și colegii, dar este și scena unor producții cinematografice și muzicale plasate la cel mai înalt nivel în Africa și în lumea arabă.
O asemenea aglomerare urbană, cu fabrici poluante, cu sute de mii de vehicule de toate dimensiunile, are, evident, probleme majore cu protecția mediului. Poate și din acest motiv autoritățile egiptene au decis să construiască un nou centru administrativ al țării, o nouă capitală, situată la circa 45 de kilometri distanță, în deșert, către orașul Suez. Noua Capitală Administrativă (NCA/NAC) este în construcție în prezent, aici urmând să fie mutate obiectivele guvernamentale, ambasadele, centrele financiare și cele rezidențiale de rang înalt. În urmă cu un an, se constatau progrese evidente la construcția acestei capitale, oraș ce se vrea supertehnologizat și securizat.
Arterele de circulație sunt cu numeroase benzi pe sens, dar și înguste și supraaglomerate. Din punct de vedere al traficului, în Cairo domnește o stare pe care un străin ar putea-o considera fără a greși haotică, dar în care localnicii se descurcă așa cum pot, cu nonșalanță și răbdare. Semnele de dirijare a traficului sunt puține, în multe situații mica înțelegere este cuvântul de ordine, semnalizarea este mai mult decât facultativă, doar ambianța sonoră depășind cu mult limitele suportabilului.
Conducătorii de vehicule (nu greșesc, pe marile bulevarde poți întâlni și atelaje ”propulsate” de măgari, ori trase sau împinse cu mâna) claxonează să semnalizeze orice: schimbarea direcției de mers, oprirea, plecarea de pe loc, avertizarea pietonilor și chestionarea potențialilor pasageri, salutul sau cuvintele ”de duh”. Tupeul e la loc de cinste, așa că nu trebuie să mire pe nimeni dacă un conducător de scuter sau de tuk-tuk (vehicul pe trei roți, motorizat, folosit pentru transportul de persoane sau – mai rar – de mărfuri) îți taie calea sau intră pe contrasens. Deși atingerile ușoare (e greu să le definești accidente) sunt la ordinea zilei, trei sferturi dintre vehicule având ”semne de bună purtare”, în peregrinările noastre prin Cairo am văzut o singură coliziune mai serioasă. Sângele meridional este fierbinte, nu de puține ori conducătorii auto sărind să-și facă dreptate singuri, dar situațiile sunt de regulă rezolvate fără intervenția poliției, aparent insuficientă și incapabilă să facă față unui asemena trafic.
Așa cum în Beijing și în China, în general, scuterele sunt omniprezente, la fel în Cairo tuk-tuk-urile fac legea, trebuind să fii cu ochii în toate direcțiile atunci când dorești să traversezi o arteră aparent slab circulată. Există reglementări cu privire la vârsta de obținere a permisului de conducere dar e greu să ne imaginăm cam câți polițiști ar trebui să verifice zilnic documentele unui număr rezonabil de conducători auto. Mai mult, am văzut numeroși tineri aspiranți nu la vârsta majoratului, ci chiar mai mici conducând scutere sau tuk-tuk-uri.
Experiențele noastre rutiere în Cairo au cuprins deplasări cu autocarul printre alte mii de vehicule sau pe străzi comerciale, cu tarabele întinse inclusiv pe carosabil sau cu exponate atârnate de acoperișuri, de balcoane sau de orice obiect imaginabil sau neimaginabil. Fiind în ultima săptămână a Ramadanului, foarte multe magazine practicau reduceri consistente, astfel că familii întregi colindau străzile comerciale, în căutare de chilipiruri, pentru că tradiția spune că de ziua Eid Al-Fitr (Sărbătoarea terminării Postului) fiecare trebuie să poarte lucruri noi și să se bucure.
Hotelul la care am fost cazați se numește Azal Pyramids (Azal, în limba arabă, însemnând ”eternitate”), un stabiliment de patru stele, plasat pe o stradă aflată în plin șantier. Odată trecut dincolo de ușile de la intrare, simți că ai pătruns într-o altă lume, a liniștei, curățeniei și eleganței. Planul general al hotelului este rectangular, cu o curte interioară cu piscine și terase, la care turiștii se pot relaxa, cu magazine și restaurante, cu personal amabil (prea amabil uneori, evident la vânătoare de recompense pentru cele mai infime servicii) și cu o atmosferă mai degrabă europeană. Camera era mai mult decât confortabilă, dotată la standardele celor patru stele, cu un balcon ce dădea către curtea interioară.
După despachetarea bagajelor și, în așteptarea croazierei pe Nil, pentru care am optat în ultimul moment, am ieșit în împrejurimi, dar nu ne-am îndepărtat prea mult de hotel, pentru că am simțit că toți ochii păreau ațintiți asupra noastră, deși ne străduisem să ieșim cât mai puțin în evidență, prin vestimentație și comportament. Ne-am întors, am inventariat buticurile din holul hotelului, apoi am coborât în curtea interioară și ne-am relaxat pe marginea unei piscine, îmbrăcați și, evident, fără dorință de îmbăiere, pentru că apa părea scoasă din frigider.
La ora planificată, ne-am adunat la autocar, am făcut slalom cu acesta printre tarabe, până ce am ajuns la un bulevard mai propice deplasării și am călătorit, în mare parte pe malul Nilului, până la debarcaderul la care ne aștepta vaporașul ce urma să ne legene pe undele fluviului. Am fost invitați, alături de câteva alte grupuri, într-un salon tixit de lume, am ocupat locuri la mese și am așteptat invitația de a ne autoservi cu preparate culinare locale, suficiente cât să stârnească foamea, mai puțin să o potolească.
Odată ospățul terminat, ne-am găsit loc pe puntea dunetă, destul de neîngrijită, unde praful părea atotstăpânitor, așteptând plecarea de la acostare în călătoria de plăcere. Manevra a durat ceva timp, locul de acostare fiind îngust și înțesat de nave de ”croazieră”, majori tatea având aspect similar celei pe care ne aflam. Într-un târziu, nava s-a pus în mișcare și am putut admira panorama de pe cele două maluri ale Nilului. Am trecut pe sub două poduri, ne-am intersectat cu zeci de ”surate”, am spus ”pas” invitației de a asista la spectacolele de dans oriental, oferit de o protagonistă ”bine făcută fizic”, respectiv ale unui dansator care a încercat, cu destul de puțin succes, să ne prezinte ceva ce se voia o felie de ritual al dervișilor rotitori, pe care îl adirasem cu câțiva ani în urmă acasă la ”mama lui” în Turcia. Greu de spus că seara a avut elemente impresionante, singura plăcere fiind aceea de a respira briza celui mai lung fluviu din lume.
Întorși la hotel, am trecut la odihnă, cu gândul la întâlnirea cu istoria, de a doua zi, în care am ”pătruns” după micul dejun. Unul dintre marile avantaje ale poziționării hotelului este acela că este la o aruncătură de băț (numai șase kilometri) de platoul Ghiza, unde se află piramidele și Sfinxul (ansamblul monumentelor de pe platoul Ghiza, la vest de Nil), Marea Piramidă a lui Keops fiind singura dintre cele șapte minuni ale lumii antice aflată încă ”în picioare”. Legat de piramide, cei care au studiat istoria antică la școală cu mai bine de jumătate de secol în urmă, își amintesc de piramidele lui Khufu, Khafra și Menkaura, așa cum se numeau cei trei faraoni în limba Egiptului Antic. În prezent, acestea sunt mai repede recunoscute ca aparținând lui Keops, Kefren și Mikerinos, numele celor trei faraoni în viziune elenistică. Din respect pentru gazdele noastre, voi folosi numele originale, egiptene ale ctitorilor.
Evident, Mohamed și-a intrat iarăși în rol, dându-ne detalii multe și interesante despre cele trei obiective majore ale vizitei noastre și despre program. Experiența lui ne-a orientat mai întâi către Sfinx, statuia uriașă din calcar, în formă de leu cu cap de om, care străjuiește platoul.
Despre această statuie, încă se mai fac speculații, dar pentru moment se consideră că a fost ridicată pe timpul faraonului Khafra, pentru a-i păzi piramida. Statuia are 73 de metri lungime, 20 înălțime și 19 lățime și se pare că înfățișează (capul, evident) pe faraonul Khafra (sau Khaf-Ra/Kefren). Cei mai mulți dintre egiptologi apreciază că Sfinxul a fost ridicat în jurul anului 2500 I.Hr., după terminarea piramidei faraonului Khafra, dar există opinii, bazate în special pe analiza fenomenelor de eroziune a pietrei de calcar produsă de apă, conform cărora statuia ar fi fost ridicată cu circa șapte milenii înainte de Hristos, după care Egiptul a fost ”scena” unor ploi foarte puternice și a unor inundații pe măsură.
Există speculații conform cărora inițial Sfinxul avea cap de leu, cel de om fiind adăugat ulterior. La baza acestora stă disproporția dintre dimensiunile capului (6 metri înălțime și 4 metri lățime), și cele ale trupului. Așa ”mic”, totuși capul este impresionant, numai ochii având 2 metri înălțime. De la cap lipsesc barba și nasul. Barba este expusă la British Museum, în timp ce nasul a fost distrus de un fanatic islamist în secolul al XV-lea D.Hr., deoarece, deși localnicii nu mai erau de mult păgâni, acesta susținea că ei încă mai credeau în puterea Sfinxului și îi aduceau ofrande, în scopul creșterii fertilității pământului de pe malurile Nilului. Tăierea nasului în lumea islamică este un semn de infamie, și turiștii vor putea vedea numeroase statui sau picturi antice sau ilustrând alte religii decât cea musulmană cu nasurile tăiate sau distruse, sau cu ochii scoși. Având în vedere înfățișarea lui, în araba egipteană localnicii numesc Sfinxul ”Abu Hol”, adică Tatăl Groazei.
Lucrat dintr-o singură piatră de calcar, Sfinxul a fost degradat de intemperii, astfel încât în corpul său au apărut crăpături sau fisuri. Ultimele lucrări de restaurare au avut loc în 2014, când s-au astupat fisurile apărute în zona gâtului și pieptului (cele mai expuse) cu un amestec de pietriș și var.
Evident, odată ajunși în parcare, am pornit către Sfinx, pe care l-am admirat de la distanță, sub ”bombardamentul” informativ al lui Mohamed, apoi am căutat cele mai favorabile unghiuri pentru a imortaliza monumentul și pe noi alături de el. În zona Sfinxului și a piramidelor, mișună localnici cu oferte dintre cele mai variate: ”croaziere” cu corăbiile deșertului, cămilele, sau cu cai frumos împodobiți, ori suveniruri de toate felurile. Pentru turiști, în relația cu aceștia, există câteva reguli: să nu spui altceva decât ”nu”, pentru că ei o vor interpreta drept ”da” și se vor ține după tine până accepți; să negociezi la sânge pentru fiecare suvenir, pentru că acest joc al tocmelii este în ADN-ul localnicilor (un egiptean îmi spunea în urmă cu douăzeci de ani, la Constanța, când încercam să-l lămuresc că prețul unei linguri de lemn – cam jumătate de dolar american – era prea mic să se mai tocmească: ”Tu nu înțelegi că, dacă nu m-am tocmit, eu nu voi simți nicio satisfacție când mă voi uita ulterior la acest obiect?”); să le ignori comportamentul ușor agresiv și să nu intri în jocul lor, atunci când se oferă să-ți facă mici servicii.
Am pornit apoi către complexul funerar al celor trei piramide mari, înconjurat de multiple alte obiective, printre care și un număr de piramide mici. Cele trei piramide mari ale necropolei de pe platoul Ghiza sunt Marea Piramidă din Ghiza (a lui Khufu/Kefren), Piramida lui Khafra și Piramida lui Menkaura, plasate la distanțe de câteva sute de metri unele de altele, pe o suprafață totală de aproximativ un kilometru pătrat. Planul general al întregului edificiu funerar se prezintă conform schemei de mai jos, iar poziționarea obiectivelor corespunde legendei, anexate.
1. Piramida lui Kheops; 2. Piramida lui Khafra; 3. Piramida lui Menkaura; 4. Templul funerar al lui Khafra; 5. Templul funerar; 6. Piramida satelit; 7. Templul lui Khafra din vale; 8. Templul lui Menkaura din vale; 9. Templul funerar al reginei; 10. Piramida lui Hentcaus; 11. Piramidele reginelor; 12. Mastabe; 13. Marele Sfinx din Ghiza; 14. Templul Sfinxului; 15. Templul Hemiun; 16. Centrul de studiu al piramidelor; 17. Casa de bilete; 18. Găuri în care au găsite bărcile solare; 19. Drumul nou;
20. Morminte sculptate în stâncă; 21. Satul meșteșugarilor; 22. Cairo; 23. Satul Nazlet-el-Samman; 24. Drumul funerar; 25. Cariera de piatră Menkaura; 26. Cimitirul modern; 27. La sud, morminte sculptate în stâncă; 28. Peretele îngrăditurii; 29. Mastabe și morminte sculptate în stâncă; 30. Cimitirul de vest; 31. Cimitirul de est; 32. Zona mastabelor în centru și morminte sculptate în stâncă
Se estimează că întregul complex a fost ridicat între secolele XXVI-XXIII Î.Hr, pe timpul Regatului Vechi (Dinastiile IV-VI). Acesta, alături de orașul Memphis fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, iar piramidele sunt un simbol al Egiptului.
Teoriile susțin că piramidele au fost construite prin asamblarea unor pietre ce au fost transportate de la cariere până pe platoul Ghiza cu ambarcațiuni, în timpul sezoanelor inundațiilor, iar de acolo au fost târâte cu animare de povară. Se pare că locul a fost ales pentru că solul este pietros, putând susține greutatea piramidelor. Pentru a fi asamblate, în jurul piramidelor s-au construit planuri înclinate din lemn, în spirală. Muncitorii care au lucrat la aceste construcții erau de două categorii: permanenți și sezonieri. Sezonierii proveneau dintre agricultori care, în perioadele ploioase, neavând activitate, se alăturau permanenților, prestând munci mai puțin calificate. Putem aprecia că, în acest fel, în Egiptul Antic a fost eliminat șomajul.
Am parcat în apropierea Marii Piramide de la Ghiza, sau Piramida lui Khufu/Keops, singura care poate fi vizitată și la interior, dar această aventură este nerecomandată celor care suferă de claustrofobie, au probleme cardiovasculare sau respiratorii. Piramida a fost construită, spune Herodot, în 20 de ani, pe timpul domniei lui Khufu, urmând a servi drept mormânt acestuia. Renunțând la a vizita interiorul, ne-am cățărat, asemenea majorității, pe pietrele primelor niveluri, pe ”traseul turistic” facilitat de scări de piară , privind lumea ”de sus”.
Piramida lui Khufu este cea mai înaltă dintre toate, în prezent ridicându-se până la altitudinea de 138 de metri (146 în momentul construcției), are la bază o latură de 227 metri, înglobând un volum de două milioane și jumătate de metri cubi de piatră. Impresionantă pentru mijloacele de atunci nu este doar tehnica asamblării blocurilor de piatră, cele mai multe cântărind mai bine de două tone fiecare și având dimensiunile de 1,27×1,27×0,71 metri. Trebuie spus că orientarea fețelor piramidei este foarte exactă către cele patru puncte cardinale, că unghiul de înclinare este de 54 de grade și 54 de minute, iar eroarea de măsurare a laturilor bazei este mai mică de 0,1%. Inițial, piramida a fost acoperită cu un strat de piatră șlefuită, care s-a erodat pe parcurs, ceva similar mai putând fi observat în prezent doar în vârful piramidei lui Khafra.
Intrarea în piramidă este pe latura de nord, de unde se dezvoltă un șir de coridoare sau galerii. Prin Marea Galerie și printr-un coridor ascensional se poate ajunge la camera mortuară, unde pietrele pereților sunt atât de bine îmbinate, încît este imposibil să introduci între ele o piesă de grosimea unui card. Sarcofagul, din granit roșu, este orientat pe direcția punctelor cardinale, fiind cu doar un centimetru mai îngust decât lățimea ușii de intrare. Se presupune că a fost introdus încă din timpul construcției.
Sunt multe discuții legate de tehnicile folosite pentru proiectarea și realizarea construcției, ceea ce ne conduce către concluzia că arhitecții egipteni ai acelor timpuri dețineau un bagaj de cunoștințe matematice, tehnice și inginerești deosebit de avansate. Există și multe întrebări al căror răspuns este greu de dat, în special dacă se analizează volumul de piatră transportată, prelucrată și ridicată la înălțimi impresionante (s-ar putea construi cu blocurile de piatră din piramidă un zid gros de 30 de centimetri și înalt de 3 metri, care ar înconjura Franța) și timpul de 20 de ani necesar terminării construcției, chiar din perspectiva folosirii a circa 100.000 muncitori.
Unii au avansat chiar teorii care introduc în scenă civilizații extraterestre, respinse cu vehemență de localnici. Mohamed a fost atât de deranjat de o astfel de ipoteză, încât a justificat cu un argument de mare bun simț: ”De unde au știut extratereștrii să vină pe pământ la distanțe de sute de ani să construiască piramide pentru cutare sau cutare faraon?”
Ne-am continuat apoi deplasarea pe traseul de vizită, către piramida lui Khafra, situată la 160 de metri distanță de cea a lui Khufu și, cu toate că este mai scundă decât aceasta (136 metri și numai 215 metri latura bazei), pare mai înaltă, fiind plasată pe un platou situat la o altitudine mai ridicată. Unghiul piramidei este 53 grade și 10 minute. Piramida este înconjurată de o terasă lată de 10 metri. Vârful a fost poleit cu aur, iar pantele acoperite cu piatră albă șlefuită.
Am trecut pe lângă piramida lui Khafra, apoi am continuat plimbarea pe latura de sud a piramidei lui Khufu, lăsând în dreapta noastră, la câteva seute de metri spre sud-vest, piramida lui Menkaura, cea mai mică și mai veche dintre ele, fiind construită în secolul al XXVI-lea înainte de Hristos. Aceasta a avut inițial o înălțime de 65,5 metri (în prezent, 61) și o latură a bazei de ”numai” 108,5 metri. Unghiul de înclinare este de 51 de grade și 25 de minute.
De menționat că pe platoul de la Ghiza, așa cum se vede și din hartă, nu sunt doar cele trei ”regine ale balului”, piramidele cele mari, ci și alte piramide mai mici, ale soțiilor faraonilor, câte trei pentru fiecare piramidă mare, precum și alte obiective arheologice, mai multe temple funerare, cimitire, mastabe (monumente funerare cu acoperișul plat și pereții înclinați, aparținând unor personalități de rang înalt). De interes sunt și gropile în care au fost descoperite bărcile solare, cu care se presupune că au fost transportate trupurile faraonilor către necropolă, sau drumul funerar, care leagă piramida lui Khafra de Sfinx.
Am petrecut mai bine de o oră printre aceste vestigii, apoi am urcat cu autocarul pe un platou belvedere, de unde se puteau admira și fotografia cele trei piramide. Doritorii au putut apela la serviciile unor conducători de cămile sau de trăsurici trase de cai, pentru a se deplasa la alt platou belvedere. Cămilele au fost organizate asemenea unor minicaravane, iar experiența tuturor chiar a meritat. Pentru cei care au rămas, atracțiile s-au numit imortalizarea piramidelor sau tranzacțiile cu negustorii locali. Exista și posibilitatea de a face fotografii călare pe cămilele care leneveau sub soarele arzător, evident contra-cost. Numeroșii posesori de cămile au un comportament destul de agresiv și lipsit de fair-play, astfel că, deîndată ce te văd îndreptând obiectivul camerei către piramide, pentru o fotografie panoramică sau un selfie, se interpun între tine și obiectul vizat, oferindu-și serviciile, dar punându-te în imposibilitate de a obține fotografia dorită. Rezultă astfel un fel de joc de-a hoții și vardiștii, cum se mai practică clandestin în obiectivele unde fotografiatul este interzis.
Am părăsit zona piramidelor, dar am rămas pe Platoul Ghiza, pentru a vizita Marele Muzeu Egiptean, aflat la aproximativ doi kilometri distanță. Marele Muzeu Egiptean a fost realizat în perioada 2002-2025, deși ideea unui astfel de edificiu a fost lansată încă din 1992, fiind inaugurat în luna noiembrie a anului trecut. Se întinde pe o suprafață de peste 50.000 metri pătrați și adăpostește peste 100.000 artefacte, parte expuse, parte în depozite.
În 2003, contractul proiectului noului muzeu a fost atribuit firmei irlandeze Heneghan Peng, în urma unui concurs internațional. Construcția efectivă a început, de fapt, în 2005, iar în 2010 a fost inaugurat Centrul de Conservare, un hub important pentru restaurarea și conservarea vestigiilor Egiptului Antic. După o perioadă de relativă stagnare, lucrările au fost reluate într-un ritm accelerat după anul 2015. În 2018, în Sala Mare a fost instalat primul artefact, marea statuie a lui Ramses al doilea. Infrastructura digitală a devenit funcțională în proporție de 90% în 2021, iar în 2023 Scara Mare a fost deschisă parțial pentru vizitatori. Din 2024, au fost deschise parțial pentru vizitare și galeriile.
Costurile de execuție sunt estimate între 1-1,2 miliarde dolari, aproximativ trei sferturi fiind din împrumuturi contractate în Japonia. Deschiderea oficială a avut loc la 1 noiembrie 2025, Marele Muzeu Egiptean devenind cel mai mare edificiu din lume destinat prezentării istoriei și grandorii Egiptului Antic, până la finele perioadei greco-romane. Realizarea este cu atât mai mare, cu cât, anterior lansării construcției, reprezentanți ai marilor muzee ale lumii au declinat invitația de a participa la un astfel de proiect
Muzeul este ușor accesibil cu mijloace de transport rutiere, iar parcarea este încăpătoare, chiar în condițiile unui aflux mare de vizitatori. Biletele costă diferențiat pentru vizitatorii locali și pentru non-egipteni, pentru cea din urmă categorie un adult trebuind să achite aproximativ 30 de Euro. Programul de vizită este zilnic între orele 9.00-18.00.
Fiind proiectat și realizat pentru a satisface un număr cât mai mare de cerințe din partea publicului, muzeul dispune de multiple facilități: parcări, săli de conferințe și de lectură, bibliotecă, casete pentru bagaje, căști pentru tururi ghidate, ascensoare și platforme pentru persoanele cu dizabilități, magazine de suveniruri, restaurante, bancomate, dispensar, birou de obiecte pierdute și găsite, spațiu pentru rugăciune (evident, pentru cultul musulman), centru educațional, grădini și altele.
Peste tot vizitatorul este însoțit de ideea de piramidă, acoperișul, pereții, ornamentele având forma acestui corp geometric, în dezvoltări armonioase. Pe platoul din fața intrării tronează Obeliscul Suspendat al lui Ramses al II-lea, plasat pe o platformă susținută de patru piloni din oțel. Pe aceștia numele Egiptului poate fi regăsit în multe limbi ale globului.
Chiar în fața acestui obelisc în grupul nostru s-a produs un eveniment reprobabil, una dintre colege, neatentă în gestionarea biletelor de intrare, și nefiind în măsură să-l identifice pe cel pentru acest muzeu la timp, a găsit de cuviință să se descarce nervos pe Mohamed, aruncând tichetul pe jos și exprimându-se într-un limbaj de mahala, încheiat cu sintagma ”maimuță vorbitoare”, după care a renunțat la vizită. Evenimentul a afectat pe majoritatea membrilor grupului, care au susținut ulterior prin semnătură relatarea lui\ făcută de ghid către agenția de turism și au izolat-o pe cât posibil pe respectiva persoană. Cum scopul călătoriei și al acestor rânduri este să ne bucurăm de ceea ce am văzut și putem povesti și altora, să nu dăm ”eroinei” acestui eveniment neplăcut mai mult decât merită, cu toate strădaniile ei ulterioare de a ne convinge de caracterul său îndoielnic.
Vizita în muzeu a durat două ore. La intrare, sunt gravate mai multe cartușe care au inscripționate în ele, cu hieroglife, numele regilor și reginelor Egiptului. La parter, intrăm în Marea Sală (Atrium), o încăpere de dimensiuni impresionante, măsurând aproximativ un hectar. În centrul Marii Săli se află o statuie de dimensiuni uriașe, Colosul lui Ramses al Doilea, realizată din granit roșu, măsurând 11 metri înălțime și având o vârstă de peste 3.200 ani. Cântărește peste 80 de tone, a fost adusă din Piața Ramses din Cairo, fiind prima piesă din noul muzeu. Impresionează detaliile cu care a fost realizată. În lateral, este sculptată o femeie în genunchi, presupusă a fi fiica lui Ramses, Bintanath.
Din Marea Sală se poate accede către Sala de Conferințe. Tot aici mai pot fi văzute și alte atracții: Coloana Victoriei lui Merneptah (al 13-lea fiu al lui Ramses al doilea) sau statuile gigantice ale regelui și reginei Ptolemei.
Din Marea Sală se urcă pe Marea Scară, o galerie expozițională de 6.500 metri pătrați, unde sunt expuse peste 60 de statui de regi și regine, împreună cu membrii lor de familie, precum și alte artefacte. Scara este împărțită în patru zone. Prima înfățișează regi și regine și rolul lor în stat. Dimensiunile statuilor sunt impresionante, exprimând importanța și rangul persoanelor pe care le reprezintă. Interesantă este o statuie a reginei Hatshepsut, care înfățișează mai degrabă un bărbat, după trăsături, sau capul regelui Akenathon, ori statuia împăratului roman Caracalla.
Cea de-a doua zonă combină elemente arhitectonice, precum coloane, uși, porți, dar și artefacte de genul sfincșilor ce înfățișează diverși faraoni, sau fragmente de obelisc. În cea de-a treia zonă sunt expuse statui ale principalelor zeități ale egiptenilor, dar și ale faraonilor, înfățișați ca zei, sau împreună cu zeii. În ultima zonă, sunt prezentate machete de piramide, sarcofage și alte artefacte legate de viața de apoi. În ansamblu, logica aranjării exponatelor pe Marea Scară vrea să scoată în evidență trecerea regilor prin viața pământeană, continuată cu realizările lor, cu aspirația acestora la condiția de zeitate și cu trecerea la viața de dincolo.
Ascensiunea pe Marea Scară nu e facilă, printre atâtea exponate, dar este ca un premiu pentru cei ce se încumetă. Pentru vizitatorii care întâmpină dificultăți în urcarea Marii Scări, există benzi rulante înclinate și ascensoare, ambele echipate și pentru persoanele cu dificultăți locomotorii. ”Premiul” celor care ajung la capătul scării este panorama care poate fi admirată prin ferestrele uriașe: imaginea a două dintre piramidele de pe Platoul Ghiza (Khufu și Khafra), aflate la doi kilometri distanță.
De la platforma de la care se pot vedea piramidele, se intră în Galeriile Principale. Acestea sunt împărțite în 12 săli, unde sunt prezentate peste 45.000 de exponate, grupate tematic în trei secțiuni importante: Societate, Regalitate și Credință și pe patru perioade istorice, ce se întind pe durata câtorva mii de ani.
Paleta exponatelor este amplă: statui de regi și zeități, unelte, podoabe, obiecte casnice, arme, sarcofage, procesiuni religioase, toate pot fi admirate, evident, mai pe fugă sau pe îndelete.
După Galeriile Principale, magnetul îi atrage pe vizitatori către Galeria Tutankhamon, în jurul căruia a planat și încă mai planează numeroase mistere și legende. În cele cinci secțiuni tematice, sunt expuse aproximativ 5.400 artefacte, care au aparținut sau au avut legătură cu misteriosul faraon.
Putem vedea obiecte necesare păstrării, preparării și servirii mâncării și băuturii, atât în viața pământeană, cât și în cea de dincolo. Exponatele care prezintă stilul de viață al faraonului sunt instrumente muzicale, instrumente de scris și papirusuri, jocuri de societate, vopseluri și unelte pentru pictură, arme de vânătoare, paturi de campanie, fotolii și jilțuri.
Există o secțiune dedicată credinței și vieții de apoi, cu numeroase statuete, în principal din aur, reprezentând zeități, altare și ritualuri religioase, dar și una dedicată funeraliilor. După moarte, corpul său a fost curățat, și mumificat, împodobit cu o mască mortuară din aur, introdus pe rând în trei sicrie din lemn având forma corpului uman și apoi într-un sarcofag din cuarțit. La rândul lui, sarcofagul a fost introdus în patru cutii din lemn uriașe, ornamentate și placate cu aur. Sicriul interior este complet din aur, celălalte sunt ornate atât la interior și la exterior. Sicriele îl reprezintă pe faraon, având înfățișarea zeului Osiris, zeul lumii de dincolo. Masca mortuară a regelui este din aur, cântărește aproape 11 kilograme și atrage turiștii, asemenea Mona-Lisei la Luvru.
Muzeul este încă foarte ”tânăr, așa că nu există multe modalități de a-l vizita on-line. Totuși, pentru cei care doresc să știe mai multe despre acest muzeu sau să-și planifice o vizită, le recomand pagina web oficială, în limba engleză. Din prezentările lui Mohamed a transpărut un mare regret, acela că mumiile faraonilor egipteni sunt găzduite de un alt muzeu din Cairo, astfel că Marele Muzeu Egiptean pare incomplet.
Dintre exponate, mai atrag atenția câteva statuete în lemn sau în metal ale ”scribului”, persoana destinată să înscrie papirusurile cu documentele regale. Impresionează la acestea acuratețea lucrării, trăsăturile mâinilor, ale feței și ochilor, naturale, deloc stilizate.
Am coborât în Marea Sală, unde am făcut și câteva poze de grup, apoi, în sfertul de oră la dispoziție, am vizitat pe repede înainte pavilionul unde sunt expuse două dintre bărcile faraonului Khufu. Acest pavilion este realizat ca o replică mai puțin sofisticată a Muzeului Vasa, din Stockholm, cele două bărci fiind expuse în centrul sălii, plasate paralel și separate de o pasarelă supraetajată, de pe care vizitatorii le pod admira pe ambele. Evident, pasarela se continuă și pe lateral, pentru ca bărcile să poată fi văzute din toate unghiurile.
Cele două bărci au fost descoperite în imediata vecinătate a piramidei lui Khufu, în gropile pe care le văzuserăm cu câteva ore înainte. Prima dintre ele a fost descoperită în anul 1954, iar reconstrucția a durat 13 ani. A fost construită din lemn de cedru, în urmă cu mai bine de patru milenii și jumătate în. Are 43 de metri lungime și aproximativ șase metri lățime, având caracteristicile și forma bărcilor ce navigau pe Nil la acea vreme. Se presupune că ar fi fost barca solară, care ar fi purtat sufletul faraonului prin ceruri, alături de zeul Ra, sau ar fi servit ca barcă funerară, pentru transportul trupului acestuia către locul de înmormântare.
Cea de-a doua barcă (de fapt, rămășițele ei) a fost descoperită în anul 1987, de un cercetător japonez, iar în 2008 s-au pus bazele unei colaborări între Egipt și Japonia, pentru restaurarea acesteia. În prezent, lucrările de restaurare au loc în pavilionul în care barca este expusă, chiar sub ochii vizitatorilor. Am avut timp doar câteva minute să ne bucurăm de cele două exponate, apoi a trebuit să revenim la locul de întâlnire, pentru a merge la autocar.
Am luat masa de prânz într-un restaurant decent, comparativ cu cel de la Luxor, bucurându-ne de preparate tradiționale, apoi am mers la o fabrică de parfumuri, o afacere de familie, unde ni s-a făcut o prezentare exhaustivă și foarte entuziastă, care s-a terminat, evident, cu o repriză serioasă de shopping. Oferta nu era chiar pe degeaba, dar nici de speriat, iar bonusurile și amabilitatea gazdelor au făcut ca mulți dintre noi să plece cu câte un ”suvenir”.
Reveniți la hotel, ne-am petrecut fiecare timpul după poftele inimii, pregătindu-ne pentru ziua următoare în care urma să facem cunoștință cu o altă ”legendă”, orașul Alexandria.
