Leonard MOCANU ■
Între trei capitale
Ziua de joi, 19 martie, a fost destinată vizitei orașului Alexandria, capitală a Egiptului Antic în perioada Elenistică (331-31) Î.Hr. Am pornit la drum cu autocarul, altul în fiecare zi, deși al aceleiași agenții turistice și ne-am încadrat pe Autostrada Deșertului, care leagă Cairo de Alexandria, pe un traseu de 220 de kilometri. Chiar dacă peisajul este preponderent deșertic, din loc în loc pot fi văzute oaze, unde există locuri de rugăciune atât pentru cultul musulman, cât și pentru cel creștin (moschei, biserici, mănăstiri), hoteluri, resorturi turistice, sunt multe ieșiri-intrări în autostrada cu cinci benzi pe sens, și acestea cu alte cinci benzi.
Apropierea Deltei Nilului, la marginea căreia este situat orașul Alexandria, a schimbat încet-încet peisajul, acesta devenind plin de vegetație, cu ferme de legume și pomi fructiferi și mai multe localități, semn că viața trepidează.
Alexandria, oraș care poartă numele marelui rege al antichității, Alexandru cel Mare, cel care l-a și înființat, a fost de-a lungul timpului un reper politic, cultural, economic și demografic al Egiptului. Este al doilea oraș al țării ca număr de locuitori (peste cinci milioane), port la Marea Mediterană, la care se întinde pe o lungime de 30 de kilometri, centru industrial, cultural, financiar și economic. Orașul actual este construit pe vestigiile celui antic, în prezent desfășurându-se numeroase lucrări de scoatere la lumină a trecutului.
Deși nu mai există, Farul din Alexandria, înalt de 135 de metri, având în vârf o statuie uriașă a zeului Poseidon (7 metri), una dintre cele șapte minuni ale antichității, și Biblioteca din Alexandria, cu cele peste 900.000 de pergamente ale sale, vor rămâne drept repere ale antichității, drept trepte ale cunoașterii științifice (aici s-au pus bazele calendarului iulian și ale geometriei moderne), ale filozofiei, poeziei și medicinei.
Prima oprire a fost la Teatrul Roman, cele mai bine conservate ruine romane din Egipt. Edificiul a fost construit în secolul al patrulea după Hristos, se pare pe timpul domniei împăratului Dioclețian, urmând a găzdui spectacole de teatru și muzică, sau adunări publice. Scopul pentru care a fost construit era dezvoltarea și impunerea culturii romane, într-un spațiu dominat de civilizația elenistică. Amfiteatrul este construit din marmură albă, sub formă semicirculară, specifică arhitecturii romane, are 13 rânduri de locuri, dispuse să ofere vizibilitate asupra evenimentului și afluire/defluire lesnicioasă. Merită reținut că la lucrările de excavații au contribuit Institutul Polonez (!!!) de Studii Mediteraneene și Universitatea din Varșovia.
Spațiul Teatrului Roman este completat de alei străjuite de coloane din granit roșu, dar tot aici pot fi văzute ruinele unei băi romane și ale unei vile cu mozaic. Deși ocazional este utilizat și astăzi pentru expoziții itinerante sau concerte, Teatrul Roman din Alexandria nu pare a fi exploatat la adevărata lui valoare.
Pentru grupul nostru, Teatrul Roman a fost scena unei discuții aprinse și deloc principiale între Mohamed și persoana de la intrare. Pe scurt, ghidul nostru a fost atenționat de lipsa agentului de securitate, (se pare) obligatoriu pentru toate grupurile care se deplasează în Egipt. Deși zi de zi eram însosțiți de astfel de ofițeri de securitate, de fiecare dată altul, îmbrăcați la costum, sfidând căldura de afară, înarmați până în dinți cu pistoale și arme de asalt, purtând la brâu stații de emisie-recepție și cine știe ce alte ”gadget-uri”, la plecarea din Cairo, chiar dacă i-am remarcat lipsa, nu am considerat-o o așa crimă de lezmajestate cum se pare că era. Administratorul (sau ce-o fi fost el) sitului arheologic a refuzat destul de zgomotos să discute cu Mohamed, cerând să o facă cu ofițerul de securitate și, într-un târziu, am plecat de la Teatrul Roman cu o astfel de persoană, desemnată ad-hoc și care a trebuit să treacă pe acasă pentru a-și lua câteva obiecte personale, necesare călătoriei intempestive la Cairo.
Am continuat vizita orașului cu Columna/Coloana lui Dioclețian, cunoscută și drept Coloana lui Pompei. A fost ridicată dintr-o singură bucată de granit de Asswan, are o înălțime de 27 de metri și se pare că celebrează victoria lui Dioclețian împotriva unei revolte a locuitorilor orașului, în anul 297 după Hristos. Este cea mai înaltă coloană ridicată în afara celor două capitale ale Imperiului Roman, Roma și Constantinopol. În fața ei sunt plasate pe socluri două statui de sfincși.
Coloana este plasată pe locul pe care se pare că a fost odinioară Templul Serapeum, închinat lui Serapis, zeul suprem greco-egiptean din Alexandria antică. În prezent mai există doar o mică parte din templul antic, respectiv o galerie subterană care cuprinde imagini de cult, o bibliotecă și câteva artefacte descoperite pe teritoriul orașului. Una dintre piesele de rezistență expuse este statuia unui taur, sculptată în bazalt.
De aici, ne-am îndreptat către Citadela Qaitbay, o fortăreață defensivă din secolul al XV-lea, construită pe locul pe care se pare că a fost Farul din Alexandria. Citadela este considerată una dintre fortărețele cele mai puternice nu doar din Egipt, ci de pe întreg litoralul mediteranean. Este plasată la extremitatea estică a Insulei Pharos, străjuind intrarea estică în portul Alexandria. Citadela a fost construită la ordinele sultanului mameluc Al-Ashraf Qaitbay, ca parte a fortificațiilor împotriva invadatorilor turci. Fortăreața avea la interior o moschee. Ea a funcționat până la începutul secolului al XIX-lea, când a intrat într-o perioadă de neglijare, ce a durat peste o sută de ani. A fost renovată de mai multe ori în secolul al XX-lea, de Consiliul Suprem Egiptean al Antichităților, departament al Ministerului Culturii.
Inscripția de pe placa de la intrarea în citadelă mi-a stârnit curiozitatea: ”Qaitbay Citadel, Established by Sultan Qaitbay, 882 AH – 1477 AD”. Dacă AD este Anno Domini, adică Anul Domnului (după Hristos), AH este Anno Hegirae (Anul Hegirei), folosit exclusiv în calendarul islamic, și semnificând anul (622 după Hristos) în care Profetul Mahomed a emigrat de la Mecca la Medina, eveniment istoric cunoscut drept ”Hegira”. Un mic calcul ne-ar arăta că noi suntem astăzi în 1404 AH, ceea ce este greșit. În realitate, suntem în 1447 AH, pentru că bazele calendarului islamic sunt legate de ciclurile lunare, nu ale soarelui. Astfel, un an islamic are aproximativ 354-355 zile, față de anul calendarului solar. În acest fel, în timp apare o diferență, astfel că simpla operație aritmetică de scădere nu este suficientă, ci trebuie folosit un tabel de conversie.
Fiind un mare iubitor de artă și arhitectură, sultanul Qaitbay a lăsat în urma sa numeroase construcții impresionante în Mecca, Medina, Ierusalim, fiind supranumit în lumea islamică ”Ziditorul Edificiilor”. Numai în Egipt îi sunt atribuite aproximativ 70 de construcții. Citadela a fost zidită după planurile lui Qagmas Al-Eshaqy, arhitect și vicerege al Alexandriei și guvernator al Siriei.
Sultanii care i-au urmat lui Qaitbay au realizat importanța fortăreței, pe care au întărit-o și înarmat-o corespunzător, pentru a rezista pericolului otoman. Odată cu cucerirea Egiptului de către turci, aceștia au înțeles rolul fortăreței și au menținut-o în funcțiune, dar, pe măsură ce forța imperiului otoman scădea, îi scădea și importanța strategică.
În prezent, restaurată, citadela este unul dintre obiectivele turistice importante ale Alexandriei, arhitectura, curtea interioară, zidurile de apărare și nu în ultimul rând vecinătatea Mării Mediterane fiind ingredientele unei vizite de succes.
După ora petrecută la Qaitbay, am pornit pe bulevardul de-a lungul coastei, admirând Mediterana și nenumăratele restaurante și obiective cu destinație turistică în stânga, respectiv clădirile administrative, financiare și rezidențiale, în dreapta. Traficul și atmosfera în Alexandria sunt mult mai…europene decât în Cairo, excesele aventurierilor pe două, trei sau patru roți fiind mult mai rare. Circulația autovehiculelor și pietonilor este dirijată și reglementată, sunt numeroase semafoare de-a lungul bulevardului și parcă nici nu se claxonează atât de mult ca în alte părți.
În călătoria noastră, ne-am oprit câteva minute în fața impresionantei clădiri a Bibliotecii din Alexandria, evident cea nouă, cu o arhitectură futuristă, dar păzită cu strășnicie de garduri metalice și de cerberi înarmați. Instituția a fost inaugurată în 2002, cu mare fast, ea fiind considerată un punct de întâlnire a civilizațiilor, un centru de comunicare și schimb al cunoștințelor umane.
Clădirea are 11 etaje și acoperă o suprafață de 80.000 metri pătrați. Liniile exterioare ale clădirii, cu acoperiș în pantă, conduc către o imagine futuristă, iar prin asocierea cu numele fiermei norvegiene de arhitectură, Snohetta, gândul nu te poate duce decât la clădirea Operei din Oslo, rodul imaginației acelorași designeri.
Am luat prânzul în restaurantul Branzino, situat pe malul Mediteranei, specializat în meniuri pe bază de pește și fructe de mare. Pe paginile de specialitate, media recenziilor este 4,8, o notă destul de mare, dar care se încadrează la calitatea produselor servite, a atitudinii personalului și a ambianței. În loc de pâine am fost serviți cu lipii fierbinți, coapte în coptorul din restaurant, ingredient absolut necesar pentru aperitivele gustoase și îndestulătoare, iar chefalul la grătar satisfăcea gusturile și celor mai pretențioși consumatori. Desigur, pentru cei care din binecuvântate pricini nu consumă pește, pieptul de pui cu cartofi prăjiți a fost o variantă de back-up rezonabilă.
Ultima parte a sejurului în Alexandria a fost dedicată timpului la dispoziție. Autocarul a parcat lângă parcul Saad Zaghloul, care amintește de un prim-ministru egiptean de la finele secolului al XIX-lea, iar noi ne-am împrăștiat care încotro.
La indicațiile lui Mohamed, am mers mai întâi pe strada comercială, unde puzderia de oameni căuta să vâneze ultimele reduceri de preț, în ultima zi a Ramadanului. Mărfurile se vindeau în magazine sau direct pe trotuare, aglomerația și zarva erau la ele acasă, iar noi am rezistat preț de aproximativ 200 de metri, după care ne-am întors pe esplanadă. Șoseaua de coastă este protejată de valurile mării printr-un dig din blocuri de beton ca niște cuburi cu latura de aproxinativ un metru, pe care oamenii urcă, se plimbă și chiar se expun (evident, îmbrăcați) la soare și la briza Mediteranei.
”Când ești în Roma, fă ca romanii” zice un proverb, așa că ne-am cocoțat și noi pe dig și am mers pe el mai bine de o sută de metri. Am coborât apoi și ne-am continuat drumul către vest, până în dreptul mausoleului dedicat Marinarului Necunoscut, apoi ne-am întors pe același drum, trecând prin dreptul Consulatului Franței la Alexandria și al Curții Preliminare a districtului Alexandria de Est. Înapoi, la extremitatea parcului Saad Zagholul, am admirat clădirea hotelului Cecil (Steigenberger Cecil Alexandria), făcut celebru de oaspeții săi precum Somerset Maugham, Winston Churchill, omar Shariff sau Al Capone, precum și de scriitori precum Lawrence Durrell (tetralogia The Alexandria Quartet) sau Naguib Mahfuz (romanul Miramar). Timpul fiind aliatul nostru, am mers pe strada Omar Lofty până la moscheea Al Qaaed Ibrahim Basha, cu o arhitectură și cu decorațiuni de mare efect.
Ne-am întors la autocar și am pornit către Cairo, remarcând pe autostradă o unitate militară a Forțelor Terestre Egiptene și închisoarea Wadi el-Natrun, cunoscută drept loc de detenție pentru opozanții regimului Mubarak, inclusiv pentru islamiștii radicali, apoi pentru membri ai Frăției Musulmane pe timpul revoluției din 2011 și, în fine, pentru ”marea evadare” a câtorva mii de prizonieri, pe 30 ianuarie a aceluiași an.
Ajunși la hotel, ne-am pregătit pentru înapoierea la Hurghada, care urma să aibă loc a doua zi. Aceasta a început ca de obicei, cu micul dejun, nu înainte de a coborî bagajele în lobby. Era prima zi a Eid al-Fitr (sau Eid ul-Fitr, ori prescurtat Eid), prima zi de după sfârșitul Ramadanului la musulmani. Lumea era îmbrăcată de sărbătoare, iar în fața hotelului tineri călăreau cai și măgăruși, frumos împodobiți, bucurându-se de soarele binevoitor.
În program aveam o vizită în Cartierul Coptic, dar era păcat să trecem pe lângă Moscheea Amr într-o zi de mare sărbătoare fără să trăim și noi măcar parțial bucuria gazdelor noastre. Numele complet este Moscheea lui Amr ibn Al-As, purtând numele fondatorului ei, generalul arab care a condus acțiunile de cucerire a Egiptului. Este situată în cartierul Fustat, a fost construită în anul 641 după Hristos, fiind cea mai veche moschee construită în Egipt. Localnicii o ”alintă” ca fiind ”cea mai veche moschee din Africa”. De-a lungul timpului, moscheea a suferit mai multe renovări, dar aspectul ei actual amintește de tradițiile musulmane de la început.
Planul moscheii cuprinde o curte mare, pavată cu plăci de marmură, o imensă sală de rugăciune, ornată cu sute de coloane între care se întind arcade, și un minaret impunător. În centrul curții interioare se află un pavilion rotund, fântâna pentru abluțiuni, unde credincioșii se spală pe mâini, pe față și pe picioare, înainte de fiecare rugăciune. Pardoseala în sala de rugăciune este acoperită cu un covor albastru cu ornamente aurii, este luminat de sute de lămpi electrice sub formă de candelă, iar numeroasele ventilatoare de tavan încearcă să facă aerul mai respirabil în zilele toride, ceea ce nu era cazul pentru noi.
Evident, pentru orice credincios sau vizitator, intrarea într-un lăcaș de cult musulman are anumite reguli: încălțările se scot la intrare și, după caz, se depozitează în rastele sau casete speciale, ori, pur și simplu se lasă în pridvor; ținuta trebuie să fie modestă, iar picioarele, umerii și brațele trebuie să fie acoperite; femeile sunt obligate să-și acopere capul cu o eșarfă, în multe cazuri astfel de obiecte putând fi împrumutate chiar la intrare; vizitatorii, deși acceptați, trebuie să respecte momentele sacre ale rugăciunilor, să nu vorbească tare, să nu facă zgomot sau să-i disturbe pe credincioși în timpul serviciului religios. În multe cazuri, în timpul acestuia, vizitele nu sunt permise; femeile musulmane au un spațiu special de rugăciune, separat de restul sălii printr-un paravan.
Am ajuns la moschee puțin după încheierea slujbei festive de Eid al-Fitr, credincioșii musulmani se îndreptau către locuințele lor, dar mulți încă zăboveau în sala de rugăciune, grupuri-grupuri, în fața câte unui platou de prăjituri sau de fructe, ori a unui pahar cu suc. În decorul splendid al moscheii, Mohamed ne-a ținut o scurtă prelegere de introducere în cultul musulman. Ne-a vorbit despre perioada Ramadanului, care tocmai se încheiase, perioadă caracterizată de restricții, de rugăciuni intense și de meditație. Între răsăritul și apusul soarelui, credincioșilor le este interzis să mănânce, să bea (cea mai dificilă restricție, pe timpul lungilor zile toride, mai ales vara), să fumeze sau să întrețină relații intime. Sărbătoarea Eid al-Fitr (în traducere Sărbătoarea Terminării Postului) durează trei zile, timp în care credincioșii se ospătează decent din produsele tradiționale, neuitând să ofere din ce au și celor mai oropsiți de soartă ori aflați în nevoie sau în imposibilitate de a se gospodări singuri.
În general, un musulman trebuie să îndeplinească în viața sa cinci obligații fundamentale, cunoscute drept ”Cei Cinci Stâlpi ai Islamului”: 1. Mărturisirea de credință – ”Șahada” – (Nu există altă divinitate decât Dumnezeu, iar Mahomed este Profetul Său). Această mărturisire este rostită de credincioșii musulmani cu diverse prilejuri (de exemplu la urechea unui nou născut sau a unui muribund), este rostită de cei care doresc să se convertească la Islam, este inscripționată pe monede sau pe drapele de luptă, iar uneori e rostită pentru a alunga spiritele rele sau pentru a feri de deochi; 2. Rugăciunea – ”Salat”. Este setul de ritualuri făcute de cinci ori pe zi (dimineața, la prînz, după prânz, seara și noaptea), precedate de alte ritualuri de purificare. Spațiul în care se face rugăciunea este delimitat de covorul de rugăciune, orientat către Mecca; 3. Dania – ”Zakat”. Aceasta este un ”impozit” perceput celor avuți, pentru cei sărmani și neajutorați, sau cum cere Cartea Sfântă – Coranul -, „Milosteniile – din danie- sunt numai pentru săraci, pentru sărmani, pentru cei care ostenesc pentru ele, pentru cei ale căror inimi se adună -întru credință-, pentru slobozirea robilor, pentru cei îndatorați greu, pentru calea lui Dumnezeu și pentru călătorul aflat pe drum”. Pentru ca dania rituală să-și atingă scopul, cel care o face trebuie să nu aștepte niciun folos material și nici laude privind gestul său filantropic; 4. Postul – exercițiu de purificare, de autocontrol și de mărturisire de credință, despre ale cărui restricții am amintit anterior; 5. Pelerinajul la Mecca – trebuie făcut de orice musulman sănătos și care dispune de mijloace materiale, cel puțin o dată în viață. Mahomed a precizat că obligația pelerinajului la Mecca trebuie să se desfășoare în luna ”Zu-l Hijja”, dar că această perioadă a anului este extrem de problematică, din cauza afluxului imens de credincioși și a prețurilor foarte mari care se percep. De aceea, mulți musulmani fac pelerinajul la Mecca în altă perioadă a anului, însă aceasta scade semnificația religioasă, căpătând mai degrabă o conotație turistică.
Am intrat apoi în Cartierul Coptic, o oază de creștinism ortodox în marea musulmană a Cairo-ului. Deși de foarte mici dimensiuni, Cartierul Coptic include nu mai puțin de nouă biserici ortodoxe copte, un muzeu coptic și chiar o sinagogă. Cartierul coptic își are originea într-o cetate romană cu numele Babylon. Majoritatea bisericilor din acest cartier au fost construite începând cu finalul secolului al VII-lea, dar există lăcașe de cult datând și din secolul al III-lea, când creștinismul nu era încă religie oficială în Imperiul Roman. Fiecare biserică are o istorie interesantă și pare legată de un eveniment biblic sau de un moment important al creștinismului în acele locuri. Parcarea este infimă pentru afluența de autocare, astfel că acestea opresc pentru câteva minute, pasagerii coboară, iar ele se retrag într-o parcare mai mare, de unde se întorc ”la chemare”, pentru a îmbarca turiștii.
Primul obiectiv vizitat în acest cartier a fost Biserica Sfânta Maria, sau Biserica Suspendată. Este cea mai veche biserică ortodoxă din Cairo (secolul al III-lea), iar supranumele ei este dat de faptul că a fost construită pe piloni, deasupra porții de intrare în Fortăreața Babylon. Este singura din acest cartier care are formă de bazilică și este reședința arhiepiscopului coptic de Cairo. În biserică se intră dintr-o curte interioară, frumos amenajată, cu pereții acoperiți de mozaicuri cu scene biblice. Diferența de nivel de la curtea interioară la biserică este preluată de cele 29 de trepte de piatră, ajungându-se într-un balcon, de unde se intră în pridvorul bisericii.
Biserica are trei nave, separate de șiruri de coloane. Deși era vineri, se desfășura serviciul religios, biserica aceasta fiind plină, astfel că ne-am făcut loc cu greutate, pentru a nu deranja pe cei ce se rugau. Biserica are 110 icoane, unele dintre ele datând încă din secolul al IX-lea. În naosul bisericii poate fi remarcat amvonul din piatră, sprijinit pe 12 coloane. Există mai multe mărturii ale apariției Sfintei Fecioare în visele unor credincioși, chiar pe locul unde este această biserică, fapt ce o face și mai venerată.
După ce ne-am petrecut ceva timp inclusiv la magazinul de obiecte de cult, ne-am îndreptat către Biserica Sfinților Sergiu și Bacchus, construită deasupra ascunzătorii în care se presupune că s-a adăpostit Sfânta Familie când s-a refugiat în Egipt, pe timpul prigoanei lui Irod cel Mare, asta nu înainte de a intra și în sinagogă, unde, însă, fotografiatul nu este (oficial) permis.
Între timp, aglomerația pe străzile cartierului crescuse, astfel că deplasarea se făcea cu destulă dificultate. Grupurile de vizitatori erau eterogene, iar în interiorul bisericii chiar am putut auzi câteva franțuzoaice bătrâne atenționându-se să-și păzească poșetele căci ”uite, ăștia sunt români”. Frumoasă carte de vizită, nu?
Biserica a fost construită pe ruinele cetății romane la sfârșitul secolului al VII-lea. Mai este cunoscută și sub numele de Biserica Peșterii. Altarul este plasat chiar deasupra criptei care a adăpostit Sfânta Familie și care se poate vizita, coborând pe niște trepte destul de abrupte. Ca stil arhitectural, biserica este o combinație a stilului local cu cel bizantin. Tavanul din lemn este arcuit, semănând cu un corp de corabie, răsturnată. Biserica adăpostește numeroase icoane de valoare, reprezentând sfinți importanți și scene biblice. În criptă este bine marcat locul în care se spune că a avut loc prima minune săvârșită de Pruncul Iisus: fiind obligați să rabde de sete, Mântuitorul a lovit în piatră, iar apa a țâșnit din aceasta.
Odată vizita terminată și odată scăpați de ochii vigilenți ai franțuzoaicelor, am trecut către parcare prin bazarul cartierului, loc de unde doritorii și-au putut completa colecția de cadouri și atenții pentru cei de acasă, apoi ne-am adăpostit de soarele ce devenise prea ”indiscret”, până la sosirea autocarului. Fiind ultimul obiectiv al Capitalei, ne-am îndreptat pe autostradă către complexul Gravity din Hurghada, unde urma să petrecem ultimele 24 de ore ale călătoriei noastre.
Drumul pe autostradă nu a adus nimic special. La hotel, a reînceput dansul: am fost invitați într-o sală de conferințe și am luat procedura de cazare de la început, ca și când nici nu trecusem pe acolo. Cei de la recepție au încercat să mai tragă de timp, ne-au trimis la cină și ne-au asigurat că bagajele vor ajunge la camere înaintea noastră. Până la urmă, am scos-o la vopsea. Am avut camere în același pavilion, a noastră chiar vis-a-vis de cea ocupată anterior, acum cu vedere către curtea interioară și cu ditai terasa.
Seara și dimineața zilei următoare nu au mai adus nimic special. Ne-am găsit metode pentru omorât timpul până la 16.30, când trebuia să ne întâlnim în lobby, pentru plecare. Am măsurat plaja în lung și în lat, am numărat florile din peluze, ne-am învârtit ”în jurul cozii”, evident am luat micul dejun și prânzul la restautant. La ora 13.00, a trebuit să eliberăm camerele, așa că ne-am dus bagajele la recepție, unde am aflat ceva ce ar fi trebuit să știm, dacă nu prin efort individual, atunci măcar de la onor’ agenția de voiaj: la întoarcerea către țară, bagajele de cală trebuie înfoliate. Este o regulă instituită de români pentru români, pentru a evita ca bagajele să fie răscolite prin aeroport. Pentru înfoliere, soluția cea mai simplă este la aeroport, contra sumei de cinci dolari/euro bagajul. Există soluții de înfoliere și la recepțiile unor hoteluri, dar al nostru nu beneficia de o asemenea facilitate. În schimb, portarul dispunea de role de folii de împachetat, pe care le punea la dispoziția turiștilor, evident contra unui bonus financiar. Cum operațiunea rămânea în sarcina posesorului valizei, am considerat că bonusul de un euro per bagaj era mai mult decât suficient, fapt care l-a oripilat pe portar, care și-a luat ”jucărica” și a plecat. A declarat sus și tare că nu mai face afaceri cu românii (cel puțin din grupul nostru). Se pare că la școală învățase numărătoarea de la cinci în sus.
Ajunși în aeroport, am intrat în plin într-o surpriză neplăcută: în timp ce stăteam la rând la ghișeele de check-in, pe panouri plecarea zborului nostru a fost amânată cu o oră și jumătate. Când operațiunea de check-in a început, speranța noastră într-o plecare onorabilă a crescut, însă până ce am ajuns la poartă, întârzierea crescuse până aproape la trei ore, apoi la patru, pentru ca, în final, să plecăm cu mai bine de șase ore întârziere. Ce s-a întâmplat în acest interval, este de domeniul ficțiunii, dar, trăindu-le, mărturisesc că a fost cruntă realitate.
În primul rând, mulți au preferat să-și dea cu părerea, avansând cele mai fanteziste motive ale întârzierii, de la accesul în spațiul Schenghen, la tendința companiei aeriene de a face profit pe spinarea noastră. Au apărut certuri și acuze, deoarece o parte dintre membrii grupului nostru au fost solicitați să se întoarcă la București cu un alt zbor, aceștia fiind considerați piloși și profitori, și nu mult a lipsit să se lase cu păruială.
Când în sfârșit avionul a aterizat și am fost chemați la poarta de îmbarcare, oficialii aeroportului au anunțat că o parte dintre noi trebuiau să-și schimbe locurile în avion. Iarăși rumoare, iarăși certuri și acuze, iarăși familii separate, iarăși locuri preferențiale anulate.
Realitatea este că aparatul care trebuia să ne aducă acasă se defectase la Iași și, după epuizarea procedurilor de ”resuscitare”, compania a trebuit să desemneze alt aparat, cu alt echipaj (când? sâmbătă seara la ora 19.00), care a trebuit să ajungă la Iași, să preia pasagerii pentru Hurghada, să zboare până în Egipt, de unde să ne ducă pe noi la București. Noul avion (nou la propriu și la figurat) era un alt model, cu mai puține locuri, astfel că pasagerii care nu s-au mai regăsit pe locurile repartizate inițial au trebuit să plece la București cu o altă cursă sau să fie repartizați pe alte locuri. Când există lipsă de comunicare, apare criza care, alimentată, conduce la excese precum cele relatate, sau poate mai rău.
Ajunși în București, a treia capitală în mai puțin de 48 de ore, am mai avut un moment neplăcut la banda de bagaje, unde unul dintre colegi, care scăpase „boii” prea mult într-o sticlă de tărie nu s-a mai putut controla și a făcut pe el, eliminând ”corpul delict” pe cracul pantalonului, chiar pe pardoseala sălii de bagaje. Cum personalul de serviciu tocmai schimba tura și, se pare, nu aveau procedură pentru așa eveniment, ”parfumul” ne-a stăruit în nări pentru destulă vreme. Vestea bună era că ajunsesem acasă. Vestea rea, de la mânecă scurtă am ajuns la geci și hanorace, chiar și la umbrele, ba unii și la pastile.
Așa s-a încheiat călătoria noastră în Egipt, o țară care strălucește prin istoria sa îndelungată, dar care șochează prin faptul că prezentul se întâlnește cu trecutul doar în muzee, numeroasele imperii și civilizații care au trecut peste ea în ultimele două milenii și jumătate ștergând efectiv cu buretele lumea faraonilor de altădată și a supușilor lor, atât de inventivi și muncitori.
[/responsivevoice]
