Emil ȚÎRCOMNICU ■
Petru Vulcan: 25 iunie 1869 – 4 februarie 1922 ֍
Românul nu piere! Este un îndemn, un slogan cu care, în vreme de restriște, românii asupriți din Imperiul habsburgic se îmbărbătau, și cu care, poetul Vasile Alecsandri își începe poemul Sentinela română. Acest îndemn a fost potrivit și a fost însușit în toate comunitățile în care, în secolul al XIX-lea, românii s-au aflat sub stăpâniri străine, iar dorința lor de libertate ducea cu gândul la făurirea unui stat român, un stat care să le reprezinte interesele lor naționale. Ajuns și la macedoromâni, pe filiera școlilor românești create în Balcani după 1864, a fost regăsit, de Pericle Papahagi, în cultura populară aromână, fiind semnalat la 1900, în varianta „Armânlu nu cheari!”.
El „cheari”, însă, daca nu are repere culturale. Ștergerea memoriei unei personalități care s-a impus în vremurile de început ale alipirii nordului Dobrogei la România și căreia oamenii vremurilor noastre nu-i mai acordă cuvenita atenție, arată nivelul la care ajunge o comunitate la un moment dat, și cum aceasta își distruge simbolurile și se transformă într-o populație fără scopuri și fără idealuri.
Sterie Diamandi, în cartea sa Oameni și aspecte din istoria aromânilor, apărută la Editura Cugetarea în 1940, ne-a lăsat aceste cuvinte memorabile despre jertfa Moscopolei și rodirea culturală a elementului aromân în alte spații, unde au ajuns refugiații moscopoleni, referindu-se la unul provenit din aceste familii și care a ajuns mitropolit al Ardealului, la Andrei Șaguna: „La temelia dezrobirii Ardealului stă jertfa celui mai însemnat centru de cultură și civilizație aromânească. Neînțelese și încurcate sunt căile Domnului!“ Într-adevăr, Moscopole, vestitul centru de cultură al aromânilor din Imperiul otoman, distrus de musulmani la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a dat nume mari de cărturari și negustori în spațiul Transilvaniei și cel austro-ungar, noi amintind aici doar pe avocatul Emanoil Gojdu și mitropolitul Andrei Șaguna. Rămân memorabile, de sub plocile di morminți, și mărturisirea lui Emanoil Gojdu, care scria, la mijlocul secolului al XIX-lea aceste cuvinte: „Ca fiu credincios al bisericii mele, laud Dumnezeirea căci m’a creiat român; iubirea ce am către națiunea mea neîncetat mă îmboldeşte a stărui în faptă, ca încă şi după moarte să mă ridic de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul națiunii mele”.
Astăzi însă vorbim despre Petru Vulcan, un „întemeietor” al unor instituții culturale în orașul Constanța. S-a născut la 25 iunie 1866 (sau 1869, după istoricul Stoica Lascu), în urmă cu 160 de ani, în Imperiul Otoman, nu departe de Bitolia, oraș în care, la 1880, România a înființat celebrul Liceu Român, care a dat spațiului balcanic, intelectuali importanți, fiind o pepinieră a elitei aromâne. Satul Târnova unde a văzut lumina zilei Petru Vulcan este acel vestit sat în care învățătorul Dimitrie Athanasescu a întemeiat, pentru scurtă vreme, cu banii oferiți de ministrul Dimitrie Bolintineanu și Cuza Vodă, prima școală pentru aromâni în anul 1864. Petru Ghinu, care și-a luat ulterior numele de Vulcan, la vârstă fragedă, a rămas orfan, ajungând pe meleagurile românești în anul 1878 și fiind crescut de către mătușa Lena, care locuia la Hinova.
În treacăt mai spunem că în București își făcuseră studiile un număr de tineri aromâni, prin anii 1865 – 1870, aduși de părintele Averchie, la Școala de la Sfinții Apostoli și, mai apoi, la liceul Matei Basarab, unii dintre ei devenind institutori la școlile românești din Balcani, în vederea redeșteptării naționale a românilor macedoneni.
Tânărul Petru Vulcan l-a cunoscut pe Vasile Alexandrescu Urechia, președintele Societății de Cultură Macedo-Română, întemeiată de elita României moderne la 23 septembrie 1879, la București, pentru a sprijini cultural elementul românesc din Macedonia.
Reîntors pentru scurtă vreme în Macedonia, în anul 1894, a urmat și un an cursurile Liceului Român din Bitolia. Cu banii obținuți prin vânzare unui covor asiatic preotului Gheorghiade Murnu, și cu o recomandare pentru V. A. Urechia, scrisă de directorul liceului, Radu Corvin, Petru Vulcan a plecat către București să-și desăvârșească studiile.
Aici l-a reîntâlnit pe V. A. Urechia. Nefiind locuri disponibile în multe licee din București, V. A. Urechia l-a trimis la Liceul Carol I din București, scriindu-i directorului Barbu Constantinescu o scrisoare de recomandare, în urma căreia a fost acceptat ca bursier. Însă, în urma unei întâlniri pe care a avut-o cu unchiul Toma, ale cărui afaceri crescuseră, a fost convins să vină la Liceul Carol I din Craiova, pentru ca ulterior să urmeze și facultatea, în loc să devină „un simplu învățător de țară”, cum mărturisea, în volumul „Icoane din viață”, publicat în anul 1903.
În Craiova l-a avut profesor pe Mihail Străjanu, care a avu o influență benefică pentru viitorul lui publicistic, remarcându-se cu poezii și piese de teatru scrise în perioada studiilor liceale. Aici a și debutat, în anul 1889, cu un volum de poezii intitulat „Zori”, apărut la Tipografia „Asociații Români”. Volumul de poezii „Zori” a fost dedicat colegilor săi de școală, iar prima poezie din volum, „Mi-e lampa stinsă”, are dedicația „Prețiosului meu amic George Murnu”.
A urmat cursurile Facultății de Litere și Drept din București. A lucrat cu Ștefan Mihăileanu (director al revistei „Peninsula Balcanică”, ucis de un comitagiu bulgar la 22 iulie 1900) și Nicolae Cosmescu, având funcția de secretar al Societății de Cultură Macedo-Română. În anul 1894 s-a căsătorit cu Ana Rain, româncă din Banat, cu care a avut cinci copii.
A lucrat pentru reprezentația dată de această Societate culturală a macedoromânilor la Ateneul Român, în ziua de 13 martie 1897, când, urcând pe scenă, în costum de aromân, a recitat o poezie scrisă în dialect, moment care a fost încununat de succes.
Era colaborator al revistei Familia, care amintea într-un număr din anul 1897, că Petru Vulcan publicase „Lilice de la Pind”, „o broșură de poezii macedonene și daco-române”, la tipografia lui Nicu D. Miloșescu din Târgu Jiu.
Se afirmase cultural, așadar, atât în Craiova, cât și la București. În acest an, 1897, a ajuns la Constanța, fiind angajat ca funcționar al Prefecturii, mai apoi șef de birou. Aici a pus bazele unor instituții de cultură, fiind un vizionar și un promotor al românismului în Dobrogea. Imediat a întemeiat Cercului Literar al Tinerimei din Constanța „Ovidiu”, iar în anul următor, în 1898, a înființat revista „Ovidius”, prima revistă literară a Constanței, publicată la Tipografia „Aurora”, deschizând și Biblioteca publică din Constanța, numită „Biblioteca universală”.
„Serbare literară la Constanța. Duminica trecută la inaugurat la Constanța biblioteca Cercului Ovidiu. Mai întâi s-a ținut un Te Deum la catedrală, și de aci mulțimea s-a îndreptat, cu muzica în frunte spre statuia lui Ovidiu. După ce s-a depus o coroană pe această statuie, președintele cercului, dl Petru Vulcan, a ținut o conferință în care a vorbit despre „Dobrogea pe timpul lui Ovidiu”. După ce a mai vorbit și dl. Ciurcu, cu toții s-au îndreptat spre sediul societății, care se afla pe strada Traian. Aici au ținut cuvântări dnii Petru Vulcan, președinte, și Ceorapciu, membru. La aceste cuvântări au răspuns dnii Berberian, din partea cetățenilor, și dl Malcoci, avocat, din partea magistraților și baroului local. Cercul a trimis după aceea depeși la Sulmona (Italia), locul de naștere al poetului, și congresului studenților, la Tulcea”. (știre din revista Familia, 1898)
În arhiva Societății de Cultură Macedo-Română, aflată la Arhivele Naționale Centrale din București, se poate afla Apelul – Către toți Românii din Dobrogea și din Țară, al Cercului Literar al Tinerimii din Constanța „Ovidiu”, semnat de comitetul format din Petru Vulcan, președinte, A. Caranfil și I. Carapetru, vicepreședinți, C. P. Demetrescu și M. B. Parseghian, secretari, I. Andreescu, casier, ș.a.
O astfel de personalitate a influențat, desigur, elita politică și culturală a Constanței în perceperea pozitivă a populației macedoromâne din Imperiul Otoman și care, avea deja la Constanța, încă dinainte de 1900, o colonie macedoromână, formată din negustori, care puseseră bazele Societății Românilor Macedoneni și Albanezi de Cultură și Binefacere „Ajutorul”.
La 1900, alături de doctorul Tașcu Șunda, comerciantul T.G. Dabo și profesorul Nicolae Tacit, a publicat „Primul Almanah Macedo-Român. Pentru Știința, Literatura și Cultura Poporului Macedo-Român”, cu 160 pagini, la Tipografia „Aurora” Ilie M. Grigoriu din Constanța, urmat apoi de alte două, publicate în București, în anii 1901-1902, cu 184 pagini, și 1903, cu 102 pagini.
În anul 1906, la sărbătorirea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I și a 1800 de ani de la colonizarea Daciei, Petru Vulcan a publicat „Albumul Național al Dobrogei. 1866-1877-1906”, lucrare care conține portretele personalităților dobrogene. A fost membru fondator și a condus diverse publicații culturale, între care amintim „Columna lui Traian” și „Revista Poporului”, publicând la diverse reviste din epoca de sfârșit de secol XIX și primele două decenii ale secolului al XX-lea, semnând și cu pseudonimul Picurarul de la Pind. În anul 1914 a înființat revista „România de la Mare”. Pentru meritele sale a fost numit Cavaler al Ordinului „Coroana României”. A întemeiat Asociația ziariștilor din Constanța în anul 1916.
Petru Vulcan s-a stins din viață la 4 februarie 1922, fiind înmormântat în cimitirul orașului Constanța în ziua de 7 februarie, „cu o pompă deosebită… Prietenii unei întregi activități culturale s-au întrunit cu toții la salutul de pe urmă a Picurarului dela Pind” (din ziarul „Ultima Oră”, 7 februarie 1922).
La 14 ani de moarte, o stradă din Constanța a primit numele scriitorului Petru Vulcan, iar pe peretele casei în care a locuit, din strada Decebal nr. 31, s-a amplasat o placă omagială din bronz cu efigia acestuia, în ziua de 29 iunie 1936 (în urmă cu 90 de ani!), zi în care a fost omagiat de către autoritățile orașului Constanța și de către personalitățile vremii. G. L. Dimitriu, președintele Curții de Apel, a rostit următoarea cuvântare: „Un număr impresionant de intelectuali constănțeni au avut ideea de a comemora pe scriitorul dobrogean Petru Vulcan. Lăstar viguros de pe meleagurile care ne-au trimis pe marele Andrei Șaguna, Ștefan Mihăileanu și alți valoroși luptători naționaliști, el a venit în țară de mic copil, după glasul sângelui, având ca tovarăș sărăcia și fiind cu sufletul iluminat de flacăra sublimă a vieții. După o grea pribegie, străbate cu greu drumul pregătirii școlare, până la Universitate. Se stabilește apoi la Constanța, întemeindu-și un cămin și primind o funcțiune modestă ca și firea lui. Dotat cu un talent deosebit și cu o putere de muncă neîntrecută și stabilit la Constanța într-o vreme când totul era desțelenit, el trage brazda adâncă pentru opera culturală și națională în Dobrogea. Petru Vulcan lasă o operă fecundă în domeniul ziaristic și literar. Ideea directoare care l-a călăuzit, în tot timpul vieții lui, a fost afirmarea drepturilor noastre imprescriptibile asupra tuturor provinciilor locuite de români, și în special asupra Dobrogei; punerea în evidență a caracteristicilor care dovedesc aceste drepturi; cultivarea maselor adânci ale poporului pentru ridicarea nivelului cultural și întărirea sentimentului național și de superioritate al neamului nostru”. La manifestație au participat și primarul Constanței, Horia Grigorescu, N. D. Chirescu, președintele Ligii Culturale, Jean Stoenescu-Dunăre, Constantin N. Sarry, directorul ziarului „Dobrogea Jună”, profesorul George Murnu, episcopul Gherontie ș.a. (a se vedea ziarele „Universul”, Anul 53, nr. 181, 3 iulie 1936, și „Viitorul”, Anul XXVIII, nr. 8538, 1 iunie 1936).
Primarul Constanței, Horia Grigorescu, spunea: „Primăria municipiului Constanța ia parte la sărbătorirea celui care a fost Petru Vulcan. Placa comemorativă fixată azi pe pereții adăpostului vieții unui mare suflet și bun român, ne dă prilej să admirăm odată mai mult eforturile și stăruința dusă pentru promovarea intereselor românești pe tărâmurile noastre Dobrogea, alături de ascensiunea materială și de propășirea economică determinată de colonii dornici de muncă, avea să însemne din punct de vedere al luminării maselor și al răspândirii culturii românești în cuprinsul provinciei și dincolo de hotare. Pe lângă atâția alții, Petru Vulcan a fost un patriot fără prihană, purtând cu el flacăra dragostei pentru românizarea provinciei și modernizarea orașului. Pionier de seamă al neamului și cetățean de cinste al orașului, a fost întotdeauna preocupat de marile interese ale neamului. Forța luptei pe care a dus-o pentru propășirea culturei în colțul nostru de țară, el a știut s-o încredințeze în mâini sigure, neșovăitoare. Cei cărora le-a dat viață poartă mai departe și numele cinstit și dragostea de muncă românească și creatoare. Ne închinăm și preaslăvim memoria lui Petru Vulcan, care pentru viitoarele generații trebuie să fie o îndrumare și un exemplu”.
Pe placa de bronz scrie: „În această casă a trăit. Gândit și a scris Petru Vulcan, literat și ziarist. Dobrogenii recunoscători. 1866-1922”.
Acea placă comemorativă a fost înlăturată, însă, așa cum am aflat dintr-un articol omagial publicat de istoricul Stoica Lascu în revista „Contemporanul”, din 6 ianuarie 1985. Am identificat faptul că această placă de bronz nu a dispărut, ci a fost prinsă în monumentul funerar al lui Petru Vulcan, de la cimitirul Central din Constanța. Așa cum se poate vedea din fotografia realizată recent, la mormântul poetului, cât și din ziarul „Universul”, din anul 1936, este vorba de originalul plăcii comemorative.
Ulterior, la inițiativa asociației „Picurarul de la Pind”, istoricul Stoica Lascu a amplasat, după anul 1990, pe fațada imobilului din Constanța, de pe strada Decebal 31, o altă placă comemorativă din marmură pe care era inscripționat textul: „În această casă a locuit în perioada 1907-1922 funcționarul român născut în Macedonia, Petru Vulcan, 1869-1922, poet, romancier, publicist, animator al vieții culturale din Dobrogea”. În urmă cu câteva luni placă a fost înlăturată, fapt semnalat și de Marius Știrbu în publicația online Constanța Reală, pe 12 mai 2026. De menționat însă că „blazonul” respectiv fusese amplasat pe frontonul casei în baza unei autorizații eliberată de Primăria Constanța așa că dacă cineva a furat-o sau a dat-o jos cu de la sine putere, atunci Direcția Generală de Poliție Locală ar trebui să facă o constatare la fața locului și să „dreseze” proces verbal, cum se cuvine!
Evocare: „Trecând la Petru Vulcan, pe care l-am cunoscut personal, știu bine că era român macedonean, născut și crescut în comuna românească Târnova, din imediata apropiere a orașului Bitolia. E drept că a venit prea de tânăr aci în țară și că de atunci nu s-a mai întors în Macedonia. Totuși, spre deosebire de mulți alți români macedoneni, Petru Vulcan n-a rupt legăturile sufletești cu țara sa de origină și cu elementul românesc de acolo. A și scris în dialectul românesc, pe care îl cunoștea bine. Iată, îmi revine și acum în memorie o duioasă și gingașă poezie, scrisă de Petru Vulcan în dialectul românesc și închinată falnicului munte Peristeri. De altfel, și două sau trei din romanele sale au subiecte din viața românilor macedoneni”. (Nicolae Batzaria, în ziarul „Adevărul”, Anul 49, nr. 15904, 22 noiembrie 1935).
Petru Vulcan – bibliografie selectivă:
Zori (poezie), Craiova, 1887; Limba iubirei și Raiana (poezie), Craiova, 1892; Dragomir (roman), Craiova, 1895; Lilice de la Pind (poezie în dialect și în limba română), Constanța, 1897; Anecdote și snoave, Constanța, 1898; Pontice, Constanța, 1900; Fecioara (roman), Constanța, 1900; Duelul (comedie), Constanța, 1900; Asasinarea lui Mihăileanu (piesă de teatru), Constanța, 1901; Acropolis (teatru), Constanța, 1901; Icoane din viață (roman), Constanța, 1903; Albumul Național al Dobrogei, 1906; Armîna (Romînca). Roman social din epoca renașterii poporului român de la Pind (roman), Constanța, 1904; Istoricul orașului Constanța, 1911; Liliana (roman), Constanța, 1912; Constantinopolul Semilunei, Constanța, 1915; Istoricul Constanței, 1915 ș.a.
N.R. În final, lăsăm în grija administratorului Cimitirului Central Constanța, Dumitrul Drăghici (Mitel-pentru inițiați), prin firma sa Clares SRL, să vegheze așa cum se cuvine ca placa comemorativă din bronz de pe monumentul funerar al lui Petru Vulcan să nu apuce drumul celeilalte, din marmură, de pe casa din oraș!
[/responsivevoice]
