Pe 1 iunie 1946, la ora la ora 18:03, mareșalul Ion Antonescu, fostul șef al statului, a fost executat de regimul bolșevic din România în Valea Piersicilor din incinta închisorii militare Jilava, de către un pluton alcătuit din 30 de gardieni, cu 13 zile înainte de a împlini 64 de ani. Se înfăptuia astfel sentința Tribunalului Poporului, instanță ad-hoc formată din oameni fără pregătire juridică necesară unui asemenea proces judecat în temeiul Legii nr. 312 din 12 aprilie 1945, pentru descoperirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război. Legea, special elaborată pentru condamnarea lui Ion Antonescu și a foștilor demnitari ai statului din guvernul condus de el pe parcursul războiului antisovietic, prevedea condamnarea la moarte sau la muncă silnică pe viață a celor declarați vinovați de crime de război. În acest context, ne facem datoria de onoare din a publica capitolul dedicat lui Ion Antonescu în volumul memorialistic "Pseudoromania-conspirarea deconspirarii", interviu fluviu al scriitorului Liviu VĂLENAȘ cu Ion Varlam, carte publicată în anul 2022 la editura Vog.(Dan MIHĂESCU)
Ion Antonescu și demnitatea statului român
(Franța, Cosne-sur-Loire, 22 februarie 2000)
— Domnule Ion Varlam, vă propun să discutăm un alt capitol de istorie, dar cu puternice ecouri până în prezent, persoana mareșalului Ion Antonescu. O discuție cu multiple conotații politice…
— În cadrul discuțiilor noastre, cazul Ion Antonescu constituie un subiect deosebit de important. Nu pentru motivele care s-ar putea crede, ci pentru cu totul altele. Discuțiile fără sfârșit despre soarta tragică și rolul acestui personaj controversat, ca orice om remarcabil, pe care le suscită în mod interesat și recurent unele cercuri, duc din păcate la angelizarea sau la diabolizarea lui, nu la circumscrierea adevăratelor lui merite și carente. Antonescu este un subiect interesant deoarece, în acest moment istoric, el constituie un model pentru oamenii politici cărora le revine sarcina de a reface statul român, model de care este cu atât mai mare nevoie cu cât niciuna dintre personalitățile care se agită astăzi pe scena noastră politică nu inspira respect opiniei publice, colegilor din țară și omologilor din străinătate, acest fapt excluzând, ‘da capo’, capacitatea acestei categorii de reprezentare, cu demnitatea cuvenită, a României. Nu se poate contesta că Ion Antonescu a fost conducătorul politic care, prin atitudinea sa personală și ideea ce o avea despre țara lui, a impus guvernelor și cancelariilor străine respectul față de România; fapt ce a conferit statului nostru o demnitate care nu-i mai fusese acordată de marile puteri decât sub domnia lui Carol I. Cu importanta deosebire că circumstanțele afirmării acesteia, au fost incomparabil mai vitrege în timpul celui de al Doilea Război Mondial, decât pe vremea Congresului de la Berlin, și agravate de barbaria moravurilor totalitare.
Acest simt al statului îl vă impune că model pe Antonescu, indiferent de greșelile politice, pe care indiscutabil le-a făcut, și dincolo de nimicnicia istoricilor fără independență de judecată care se înclină în fața jocurilor politice, „actualizând trecutul” în funcție de interesele puternicilor zilei.
Georges Bernanos spunea că „statul nu există decât acolo unde sunt oameni care să-l conceapă, să-i dea un sens și să-l poată întruchipa, dând poporului o anumită viziune despre el”. Astăzi nu avem așa ceva în România. Mai bine spus, după Antonescu cel ce ne-a arătat care este ideea lui despre statul român prin felul cum i-a ținut piept lui Hitler, nu am mai avut pe nimeni care s-o facă.
Prima viziune care trebuie să fie dată poporului despre stat, ca el să fie respectat, este ideea de demnitate. În toamna anului 1998, câteva personalități politice americane au adresat mesaje de protest președintelui Emil Constantinescu, deplorând faptul că în România se manifestă tot mai mult tendința de a-l reabilita pe mareșalul Ion Antonescu, căruia i s-ar erija chiar „un cult”, folosindu-și abuziv calitatea de senatori pentru că acționau că mandatari salariați ai unor terți și recurgând la termeni a căror necuviință era greu compatibilă cu funcțiile de care se prevalau.
Faptul că acest demers n-a fost respins cum s-ar fi cuvenit, din simplă demnitate, nu cu demnitatea ofensată, de către oficialitățile române, a fost o slugărnicie de-a dreptul indecentă! Demnitatea de român ar fi fost de ajuns pentru a le da acelor distinși intervenienți răspunsul potrivit; anume că dreptul a stabili cine este și cine nu este erou național și a decide a cui memorie avem dreptul s-o cinstim, aparține exclusiv poporului român!
— Așa după cum aparține fiecărei țări stabilirea eroilor naționali și cinstirea lor…
— Absolut! Țin de la început să subliniez că gesticulațiile naționaliste ale unor publiciști, poeți și „istorici” implicați încă de pe vremea totalitarismului marxist în „recuperarea antonesciană” – adică într-o operație de diversiune bazată pe folosirea morților contra celor vii, îndreptată contra Regelui ca șef al Rezistentei Anticomuniste, nu au nimic în comun cu memoria Mareșalului, nici cu dragostea de țară și de Neam. Este amuzant de observat că printre aceștia se numără și cei care, la solicitarea lui Mozes Rosen și din ordinul lui Ceaușescu, scriau articole violente, cu caracter rasist, îndreptate contra marelui rabin, atunci când acesta avea nevoie să-și refacă pe lângă instanțele evreiești din Occident un credit recurent compromis de colaborarea cu totalitarismul marxist și cu URSS. Aceste personaje joaca și astăzi rolul atribuit atunci, adevăratele lor opțiuni politice fiindu-ne dovedite de pozițiile pe care le ocupa în stat, exclusiv rezervate membrilor oligarhiei coloniale sovietice.
— Ca să fac o comparație elocventă, ce s-ar întâmpla dacă cinci deputați ai Bundestagului german l-ar soma pe președintele Franței să șteargă de pe monumente litera „N”, ca să nu mai fie întreținut cultul lui Napoleon?
— Ar putea chiar recurge la reciprocitate: „Dacă voi nu ne lăsați să-l comemoram pe Hitler, și să-i celebram amintirea, atunci nici noi nu vă lăsăm să mai cinstiți memoria lui Napoleoni”. Reputația de erou, întotdeauna dobândita prin lupta, este rareori recunoscuta de dușman. Să revenim la pretențiile americanilor de care vorbeam. Va să zică, noi românii, care nu ne-am permite să-l ridiculizăm pe generalul George Washington, suntem somați să subscriem la modul lor grotesc și caricatural de a-l prezenta pe Antonescu! Ce ar spune domniile lor dacă le-am aminti că Washington n-a fost deloc personajul glorios cu care le place să se laude? Înainte de a fi eroul Revoluției americane a fost un ofițer dat afară din armată pentru felonie deoarece în timpul “Războiului de Șapte Ani” i-a ucis pe parlamentarii francezi, conduși de Jumonville, care negociau cu el un armistițiu. A păstrat aceste apucături și după ce a devenit comandantul noii armate americane, hotărând uciderea prizonierilor de război – în frunte cu generalii Burgoyne și Cornwallis – pe care numai intervenția fermă a Reginei Franței i-a salvat de la spânzurătoare. Este așadar evident că, în ochii britanicilor, Washington nu poate trece drept erou! Nu numai pentru că un felon nu este un gentleman și pentru că a trădat Anglia, ci pentru că a fost dușmanul democrației moderne – care s-a născut în Parlamentul de la Westminster, nu în America – atunci întruchipată de oamenii politici contra cărora s-a răzvrătit, între altele pentru a instituționaliza sclavia negrilor. Deci, după „standardele” europene, el nu poate trece drept un personaj onorabil. Acestea fiind spuse, este dreptul americanilor de a-l mitiza, pentru că așa se face istoria unei țări, construind personaje model în care trebuie să crezi, ca să fii convins de legitimitatea statului și de întemeierea dreptului tău de a exista și de a fi ceea ce ești. Judecând după criteriile folosite pentru a interzice comemorarea lui Antonescu, tot un „criminal” a fost și viitorul om de stat Menahem Beghin, care și-a început cariera politica cu o serie de asasinate, între altele a Contelui Folke Bernadotte, emisarul Crucii Roșii Internaționale, venit la Ierusalim pentru a media un armistițiu între arabi și evrei… Unitatea unui popor se menține în jurul unui idol istoric, un personaj în jurul căruia toți trebuie, mai mult sau mai puțin, să se regăsească. Poporul căruia i se dărâmă „idolul” istoric rămâne orfan de orice identitate, nu mai știe pentru ce mai stă împreună.
— Probabil că asta se și urmărește în cazul poporului român! De cincizeci de ani încoace în tot cazul…
— Se poate merge și mai departe, un popor care nu are niciun personaj demn de a fi comemorat și cinstit, este un popor de neisprăviți, care nici nu merită să mai trăiască…
— Aceste demersuri au venit și din partea unor persoane extrem de prost plasate pentru a le face. De pilda reprezentantul unei organizații evreiești din Statele Unite care a deschis o filială în România, dându-i numele lui Mozes Rosen, un om care a ofensat grav poporul nostru și unul din marii vinovați și profitori ai totalitarismului marxist. Desigur nu așa de mare ca Dej sau Ceaușescu, dar direct asociat la crimele și jafurile lor. Aceste persoane, care-l acuză de „antisemitism” pe Antonescu, nu l-au înfierat niciodată pe Silviu Brucan pentru declarațiile rasiste cu caracter anti-românesc, pe care le-a făcut în presa occidentală. De asemenea, nu le-am auzit protestând atunci când autorul moral al masacrelor de la Sabra și Shatila, asimilate chiar și în Israel cu Auschwitzul, printre alții chiar și de către publicistul și militantul Jacobo Timerman – a devenit un înalt demnitar al statului evreu.
— Președintele Constantinescu, prin ce a făcut, plecându-se acestui „ultimatum” adresat de cei cinci congresmeni americani, a încălcat grav legile țării, a călcat în picioare demnitatea românilor și a atentat chiar la identitatea europeană…
— Demersul celor cinci senatori americani este categorie antidemocratic, pentru că ei au încălcat principiile fundamentale ale democrației, inclusiv a celei americane, și au comis o ingerință grosolană în treburile interne ale unui stat suveran. Deși se prevalează de aceste principii, pentru a-l critica pe Antonescu, ei l-au violat cu dezinvoltura pe acela al separării puterilor în stat, cerându-i șefului executivului să încalce independența altui organ al suveranității statale, justiția… Ca să nu mai vorbim de abuzul de încredere, care este un delict de drept comun. Ei au intervenit că simpli particulari – pentru că nu aveau niciun mandat de la senat sau măcar de la grupul lor parlamentar – folosind ilicit calitatea lor politica pentru a face presiune asupra destinatarului scrisorilor de protest.
—Ion Iliescu, din motive numai de el știute, a vrut să reboteze bulevardul „Victoria Socialismului” cu numele mareșalului Ion Antonescu, însă a cedat până la urmă, după alte presiuni americane, transmise prin Petre Roman. l s-a promis că în schimbul renunțării la o astfel de idee, va fi sprijinit în campania electorala prezidențială din 1996, fapt ce s-a și întâmplat, ambasadorul SUA, Alfred Moses, fiind agentul sau electoral… Pe de alta parte însă, în perioada 1990 – 1996, Ion Iliescu a autorizat botezarea a diverse străzi și bulevarde, din orașele provinciei, cu numele mareșalului Ion Antonescu. A permis și ridicarea unor statui… Ungaria însă a beneficiat de un alt tratament. La reînhumarea amiralului Miklós Horthy au participat, cu mult fast, toate autoritățile statului, iar americanii nu au protestat absolut deloc. De ce acest tratament complet diferit aplicat României și Ungariei?
— La înhumarea amiralului Horthy au participat reprezentanții comunităților evreiești originare din Ungaria… Este un tratament discriminatoriu, o injustiție strigătoare la cer. În timp ce una din țări, România, a refuzat să-i predea nemților pe propriii ei evrei și pe cei refugiați pe teritoriul ei, cealaltă, Ungaria, i-a dat pe toți! Mai mult, evreii din Transilvania, aflată sub administrație maghiară în timpul războiului, sunt contabilizați la rubrica „România” pe Stela holocaustului de la Washington, la care Iliescu s-a dus să se închine, în vreme ce omologul sau bulgar, Jeliu Jelev, a refuzat să o facă, dacă nu ar fi fost șters numele țării sale în prealabil – ceea ce s-a și făcut pe loc. Iată deci, că prin demnitate se poate impune respectul național! Aici vreau să precizez și faptul că evreii bulgari s-au refugiat în România –Marcel Șapira fiind unul din ei – și nu viceversa, ceea ce dovedește unde au fost mai puțin persecutați. Pentru că acestea s-au petrecut pe teritoriul Statelor Unite, președintele Iliescu ar fi putut să-i amintească domnului președinte Bush Sr. că, după atacul de la Pearl Harbour, americanii de origine japoneză au fost internați în lagăre de concentrare și tratați ca inamici, trecând prin umilințe și suferințe cum evreii din România n-au cunoscut în timpul războiului. Tot ca cetățeni inamici au fost tratați și evreii germani care se refugiaseră în Anglia pentru a scapă de masurile antisemite ale regimului național-socialist, spre deosebire de evreii austrieci și evreii marxiști, care au beneficiat de îngăduința autorităților britanice! Faptul că Ion Antonescu a reușit să-i impună lui Hitler propria să idee despre demnitatea României, a contribuit la felul în care a protejat evreii din țara sa, ca șef al statului! Interpretul oficial al acestuia, ambasadorul Schmitt, povestește în memoriile sale că Ion Antonescu –văzând că gazda sa își permitea să țipe la el și să bată cu pumnul în masă – s-a ridicat în picioare, a dat și el cu pumnul în masă, și i-a răspuns pe același ton precum că: „Reprezentantul statului român nu-i permite nimănui să i se adreseze în felul acesta”! Cunoscând accesele de furie ale Führerului, Schmitt amintește că înghețase de spaimă căci îl vedea deja chemând garda și poruncind să-l aresteze pe mareșal! Dar gestul lui Antonescu I-a calmat instantaneu pe dictatorul german și i-a întărit respectul pentru omologul român.
— Să revenim la discuția noastră, ce reprezintă Antonescu în istoria poporului român?
— În istoria contemporană a României, Ion Antonescu a fost omul politic cu cel mai acut simț al demnități naționale și cu cea mai precisă idee despre drepturile fundamentale ale poporului român. El are meritul de ale fi afirmat valoarea de principii, în circumstanțe deosebit de ne favorabile nouă, asumându-și riscul adversității pentru a le impune celor porniți să le încalce. Dintre oamenii de stat pe care i-am avut după Unirea din 1918, el a fost cel care a avut în cel mai înalt grad convingerea legitimității cauzei românești si tenacitatea necesară pentru a îndeplini, până la ultimele consecințe, datoria de a lupta pentru ea. Inclusiv prin sacrificiul de sine. Felul în care Mareșalul Ion Antonescu s-a purtat, și la proces, și la execuția sa, îl arată ca om cu o mare tărie de caracter, întotdeauna afirmată prin simțul datoriei de care era pătruns. Eroii, ca și martirii, se afirmă în situații limită, atunci când viața devine prețul confruntării cu inacceptabilul. Soldatul Antonescu știa că în lupta lui pentru drepturile neamului nostru și demnitatea României, felul în care el își va întâmpina moartea va ține viu idealul de dreptate, preschimbând înfrângerea în triumf – chiar dacă vor trece veacuri până atunci – așa cum Ionel Brătianu, pe care-l cunoscuse bine, știa că fără moarte tragică pilda lui Mihai Viteazul nu ar fi rodit în sufletul românilor, ducându-i la desăvârșirea idealului lor de dreptate din 1918. Vreau să fac o corectare: am spus „procesul său”; a fost o farsă ignobila, iar execuția sa, un asasinat cu atât mai rușinos cu cât a fost comanditat de un învingător care făcea paradă de generozitate. O parodie propagandistica înscenată pentru a se exonera pe sine de faptele imputate învinsului!
— Procesul lotului Ion Antonescu a fost o mascaradă sinistră.
— Eu sunt convins că membrii lotului au venit din Rusia gata condamnați la moarte, așa cum veneam noi la tribunal, gata condamnați de Securitate. Este cert că rușii i-au numit pe magistrații care au „judecat” procesul. Procurorul era Alexandra Sidorovici, nevasta lui Silviu Brucan, omul lor… Președintele completului de judecată, Alexandru Voitinovici, era un tânăr și obscur jurist de provincie, recrutat de ruși imediat după 23 august și răsplătit pentru serviciile sale cu funcția de Procuror General, adică de șef oficial al aparatului de represiune. În 1952 și 1956 tot el semna mandatele de arestare și de percheziție. Ale mele, de pildă! Cei care au trăit epoca aceea, a procesului Mareșalului, au rămas cu conștiința neîmpăcată pentru că n-au putut face nimic a-l salva…
— Însă unii nu au dorit acest lucru, inclusiv din clasa politica românească a anului1946…
— Probabil. N-am să spun că Ion Antonescu nu a făcut greșeli grave, sau că a știut să se facă iubit – dovadă e faptul că în ziua de 23 august, la arestarea lui, niciunul din colaboratorii și prietenii Mareșalului, care puteau s-o facă, n-a încercat să-l salveze. Orice ar spune anumiți evrei obsedați de mascarea propriilor lor turpitudini din timpul comunismului, Antonescu a fost acela care i-a salvat pe evreii din România, după cum, de altfel, reiese în mod indiscutabil din documentele procesului Eichmann. Tot niște scorneli sunt și pretinsele „probe” privitoare la așa-zisa „schimbare de atitudine” a mareșalului, consecutiv eșecurilor suferite de Axă la Tobruk și la Stalingrad, când sorții izbânzii trecuseră în tabăra Aliaților. În iunie 1942, deci înainte de începerea acestor bătălii și chiar înaintea deportării evreilor, consulatele române au organizat repatrierea evreilor români aflați în Franța, Belgia, Austria și Germania, pe seama statului român care, în acest scop, a pus la dispoziția lor vagoane special adăugate la garniturile trenurilor internaționale. Antonescu fusese atașat militar la Paris și la Londra și rămăsese antigerman, ca toți cei care luptaseră în primul Război Mondial. De față cu nemții, anglomania sa, un tic cu care se întorsese de la Londra, era de-a dreptul ostentativă. La 4 septembrie 1939, a doua zi după izbucnirea războiului, s-a întâlnit cu generalul Radu Rosetti, al cărui adjunct fusese în perioada 1916 – 1917 la Marele Cartier General, și au căzut de acord că Germania nu poate înfrânge Marea Britanie deoarece nu dispunea de resurse umane, financiare, industriale, energetice și de materii prime comparabile. În martie sau aprilie 1940, fiind la masă la Sabina Cantacuzino, perora încă despre valoarea armatei franceze și-i dădea lui Gamela, pe care din „genial” nu-l scotea, „maximum trei săptămâni pentru a defila la Berlin cu trupele sale, pe Unter der Linden”! Alianța cu Hitler a făcut-o fără vreun angajament scris (deși a fost cel mai important partener al Germaniei) în termeni de contribuții la operațiile militare!
— Numai pentru că era singura maniera de a recupera ceea ce se putea din teritoriile pierdute în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și de a-i scapă pe compatrioții săi de cea mai cumplită dintre barbariile acestui secol pe care, ca și ei, o văzuse ce înseamnă. Asistase la ororile săvârșite de bolșevici. Întâi în Moldova, unde victimele au fost ofițerii și subofițerii, apoi în Basarabia contra populației civile și, în fine, în Ungaria lui Bela Khun, unde masacrele comuniste le-au depășit în cruzime și pe cele din Rusia. Ce s-a descoperit în Bucovina și în Basarabia după un an de stăpânire sovietică – printre altele, uciderea prin gazare a deținuților politici care n-au putut fi evacuați!
— A confirmat impresiile de după Primul Razboi Mondial, în antecamera biroului pe care și-l amenajase la Ministerul de Externe, astăzi sediul guvernului. Era acolo o icoană către care se îndrepta uneori în momentele de încordare, când lipsa soluțiilor făcea ca deciziile să fie foarte greu de luat; își ridica ochii către ea și, făcându-și semnul crucii, spunea cu glas tare: „Fă, Doamne, ca nemții să-i bată pe ruși și englezii pe nemți!”. Interesul vital al României l-a împins pe Ion Antonescu spre dușmanul Rusiei sovietice, tot la fel cum interesele Angliei și ale S.U.A. le-au dus la alianța lor cu dușmanii Germaniei național-socialiste. Aceste alianțe au fost pur conjuncturale; democrația a fost sacrificată victoriei: câștigarea războiului putea salva democrația, pierderea lui nu. Pragmatismul pe care s-au întemeiat aceste „alianțe contra naturii” a găsit cea mai sintetică formulare în afirmația pe care a avut-o Churchill la Potsdam în 1945 când, referindu-se la preferința pe care puterile occidentale i-o acordaseră lui Stalin în detrimentul lui Hitler, aspus: – „I am affraid we chose the wrong pig!” („Mă tem că neam înșelat în alegerea porcului!”).
— O întrebare stăruie, în lotul Antonescu au fost date șapte condamnări la moarte. Printre ele și cea a lui Radu Lecca, comisarul pentru românizare, deci cel care răspundea de „chestiunea evreiască” în România – oficial, un fel de Eichmann. Surpriza: Radu Lecca este grațiat! De ce? I-au cumpărat evreii viața cu bani, de la guvernul dr. Petru Groza?
— Se poate… Eu l-am întâlnit la închisoare și îi cunoșteam foarte bine sora, pe Laura, căsătorită cu diplomatul și istoricul Radu Cruțescu, ambii prieteni ai bunicului și ai părinților mei. Radu Lecca era un cinic, dar n-am auzit să fi fost un turnător. Evreii nu-l iubeau pentru că era antisemit, ceea ce însă nu l-a împiedicat să le facă mari servicii. De ce era antisemit? Tatăl său a murit de inimă la 40 de ani, pe când el avea zece. A rămas de atunci cu convingerea că, în realitate, fusese asasinat de evrei din răzbunare, prin medicul de casă, evreu, care i-ar fi provocat o criză cardiacă. Tatăl lui Lecca fusese prefect de Bacău și în aceasta calitate aplicase, în județul de care răspundea, o lege care interzicea debitele de băutură – cârciumile – în mediul rural. Or, în Moldova, majoritatea cârciumarilor de la sat erau evrei. Puțin după Primul Război Mondial, Radu Lecca fusese consulul României la Lyon și, în aceasta calitate, spionase pentru Germania. Dacă venea la putere…în caz că liberalii nu mai puteau forma guvernul după alegeri, serviciile germane de spionaj erau prin urmare bine informate despre intențiile Regelui.
— Alegeri care nu au mai avut loc niciodată…
— Ba da! Este vorba de cele din decembrie 1937. Campania electorala fusese începută de Goga în ianuarie 1938, dar Carol a curmat-o, instaurând în februarie regimul zis de „dictatură regală”.
— La puțin timp Octavian Goga a murit. A fost asasinat?
— Goga are descendenți care trăiau pe atunci. Sunt în viață fiicele fratelui său iar văduva acestuia, nepoata scriitorului Alexandru Odobescu, pe care am cunoscut-o foarte bine, a murit în 1990. Familia Goga spune că dacă cineva l-ar fi otrăvit, așa cum s-a auzit, în circumstanțele de atunci, numai Veturia, consoarta lui ar fi putut s-o facă. Radu Lecca n-a crezut niciodată în teoria otrăvirii. Cum n-a crezut nici în „asasinatul masonic”, ca sancțiune a măsurilor antisemite și a discursului antievreiesc ținut la radio, în care-și anunță demisia. Pe vremea aceea, francmasoneria trăia încă în plină euforie, visând la afaceri suculente cu cel de-al III-lea Reich, căruia-i abandonase, fără scrupule, Austria și Cehoslovacia, și se pregătea să-i abandoneze și Polonia, în speranța de a provoca o încăierare ruso-germană care, la rândul ei, i-ar fi permis să lichideze, dintrun foc, pericolele comunist-naziste. Să nu uităm că Kristallnacht (noiembrie 1938), care a fost primul semnal de alarmă, nu avusese încă loc. Lecca povestea că Goga era un tip coleric care se înfuria deseori, amintind că astfel de oameni sunt predispuși la infarct și la congestii cerebrale.
— Ce interes avea Veturia Goga să-și asasineze soțul?
— Interese ar fi avut. Personale și comanditate. Ea lucra pentru cineva.
— Pentru cine?
— Speculații putem face, dar nu avem dovezi. Lecca spunea că ea lucra pentru nemți, în 1938. Fiind el însuși omul nemților. După 1940, Lecca a salvat viața multor evrei străini. Este foarte posibil, așadar, ca unii din ei să fi dorit să-l salveze la rândul lor. Nu exclud posibilitatea unei intervenții a lui Simon Wiesenthal, în favoarea lui. Din arhive reiese că singurul membru al guvernului din timpul Războiului, care ținea discursuri antisemite, era Mihai Antonescu. Însă nu era decât o șmecherie, ca să nu se uite nemții la ce face el în ascuns, adică să nu bănuiască nici pe departe că duce tratative secrete cu angloamericanii și că încerca să-i asocieze, la aceasta inițiativă, și pe alți aliați ai Germaniei.
— Mihai Antonescu a acționat tot timpul cu aprobarea tacită a Mareșalului…
— Nu întotdeauna. De exemplu, când a arbitrat conflictele dintre Familia Regală – care amenințase chiar în 1942 că va părăsi țara, și Mareșalul a intervenit. Revin acum la Radu Lecca. Folosesc ocazia, ca să prezint unele fapte necunoscute majorității românilor. Radu Lecca a fost omul care l-a dus la Hitler pe Octavian Goga. Führerul a cerut să-i fie prezentat liderul altui partid de dreapta decât Legiunea, în care nu mai avea încredere de când unii din ierarhii acesteia îi criticaseră rasismul (ca fiind „cea mai vulgară forma de materialism”) și anticreștinismul (ca „întoarcere la păgânism și barbarie”). Avea nevoie de cineva care să se împotrivească lui Carol al II-lea, considerat de el drept omul englezilor și al francezilor. L-a întrebat pe Lecca, atunci: „Care este omul politic naționalist pe care eu să-l pot ține cu bani?” Lecca l-a numit pe Goga, despre care știa cât este de avid de parale. Goga, care vorbea bine nemțește, a fost singurul român pe care Hitler l-a primit fără martori, în afară de Gheorghe Brătianu – dar pe acesta din urmă din cu totul alte motive; era singurul român pe care-l admira, ca istoric cu viziune. Goga a avut apoi o întrevedere cu Himmler, cu care, în prezenta lui Lecca, au stabilit condițiile financiare, împreună cu Alfred Rosenberg. Radu Lecca a făcut parte din grupul de oameni care s-au dus cu soții Goga în Elveția, ca „turiști”, dar pentru a închiria un seif într-o bancă, unde au depus cele doua milioane de franci elvețieni puși la dispoziție de Himmler.
— O suma uriașă, dacă era și reală.
— Dar banii nu erau pentru alegerile din decembrie 1937. Era prea târziu. Nu erau pentru cele pe care Goga trebuia să le organizeze. Se mai amintește despre furia care-l apuca când o prindea pe Veturia spionându-l sau umblând prin hârtiile lui iar Goga îi striga: „Spunemi, cine te pune să mă iscodești?”
— De ce ulterior Veturia Goga a intrat în anturajul mareșalului Ion Antonescu, fiind una din cele „trei Veturii”, care conduceau România, cum bârfeau românii în acele vremuri?
—Antonescu, om de o cinste ireproșabila, era însă foarte influențabil. Pe de-alta parte, Maria, soția să, o femeie destul de simplă, era măgulită de frecventarea notabilităților. Cele „trei Veturii” erau: mama lui Gheorghe Barbul, secretarul și biograful Mareșalului, apoi Veturia Goga și Veturia Manuilă, soția lui Sabin Manuilă – directorul Institutului de Statistica și sora lui „Pufi” Leucuția, cel mai intim prieten al lui Maniu. Doamnele acestea formau nucleul camarilei din jurul Antoneștilor, care învârtea foarte multe afaceri, de care s-a știut și vorbit însă mai puțin decât de cele făcute de familiarii lui Carol al II-lea, pentru că fiind război, se petreceau lucruri mai grave și exista o alta ierarhie a preocupărilor; pentru că presa nu mai era libera; și, în fine, pentru că nu mai exista opoziție care să cenzureze puterea. Repet, au fost afaceri mari de corupție legate de aprovizionarea frontului și de dorință unora de a profita de pe urma evreilor care, deși se simțeau în siguranță în România aveau un statut care îi făcea vulnerabili, nu doar la cele mai mici presiuni, ci și la zvonuri. Dar fără că soții Ion și Maria Antonescu să fie implicați: erau candizi și total dezinteresați. Verificarea răuvoitoare de către comuniști, în timpul instrucțiunii procesului Antonescu, a „Patronajului”, nu a dus la descoperirea nici unei nereguli contabile sau financiare care să permită incriminarea lor. Revin la Veturia Goga. La înmormântarea poetului, Radu Lecca le-a spus celor care o compătimeau pe proaspătă văduvă, pe care nu voiau s-o lase singură la Ciucea, să n-o mai plângă, deoarece are griji mai presante decât să vegheze la mormântul soțului. Se referea la recuperarea banilor din seiful de la Basel, pentru că știa că cele doua chei ale acestuia se aflau, una la ea și una la sora lui Goga, Doamna Bucșan. Veturia Goga a ajuns la banii din Elveția înaintea cumnatei sale. Doamna Lili Bordan-Morariu, era prietenă din tinerețe cu Petru Groza. Întâlnindu-l la Budapesta, în vara de după Stalingrad, Groza i-a spus: „Măi, fată, războiul vezi bine că-l câștigă rușii și cu ăștia ne-ar fie mult mai rău decât ne-a fost cu ungurii. Că să ne descurcam și să trăim onorabil trebuie să ne punem bine cu comuniștii. Să știi că n-o spun și n-o fac din interes personal; trebuie să ne facem frate cu dracul până trecem puntea”… Doamna respectiva mi-a spus bănuielile sale că ar fi fost, de pe atunci, o alianță secreta între Petru Groza și Veturia Goga.
— Asta este cert! Când Groza a fost arestat din ordinul mareșalului Antonescu, Veturia Goga a intervenit imediat pe lângă Mihai Antonescu, pentru ca Groza să fie eliberat fără proces, ceea ce s-a și întâmplat…
— Nu știu dacă a fost totalmente eliberat; mi se pare c-a fost trimis în lagărul de la Târgu Jiu când a ieșit de la Malmaison, unde – după câte povestește chiar el în cărțulia intitulată „În umbra celulei” – i se servea masa de către un chelner care venea de la Athénée Palace cu meniul pe care-l comandase la telefon. Nu se lipsea nici de șampanie! Groza era prieten cu Veturia de pe vremea studenției lor la Budapesta. Poate că și din recunoștință, a lăsat-o să stea în continuare la Ciucea. Moșia nu i-a fost luată decât după moartea lui, când a încetat protecția. Cine a mai beneficiat de un astfel de tratament pe vremea comuniștilor? Groza, de bine, de rău, a fost un prieten fidel. Cu unii cel puțin. Cât timp a trăit el, nimeni nu s-a atins de Onisifor Ghibu. Cum a murit Groza, acesta a fost arestat, dus direct la Jilava, băgat într-un proces cu oameni de care nu auzise în viață lui, condamnat și trimis într-un penitenciar, murind la scurt timp după eliberarea din închisoare!
— Groza era un fanfaron, dar avea un simț al onoarei tipic ardelenesc. Eliberat din închisoare, la intervenția Veturiei Goga, a vrut să-i mulțumească mareșalului Antonescu, însă acesta a refuzat categoric să-l primească la Președinția Consiliului de Miniștri. A spus că, dacă vrea să-i mulțumească, să vină la Predeal, la vila sa. Groza s-a dus, i-a mulțumit Mareșalului și i-a spus în încheiere: „Dacă nemții câștigă războiul veți fi stăpânul României, dacă îl câștigă englezii și americanii, va fi Maniu. Iar dacă îl câștigă rușii, voi fi eu”. Antonescu i-a răspuns pe loc, că ultima variantă va fi groaznică pentru România… Groza a fost un comunist calculat, încă din 1938. Obișnuia să spună: „Sunt mare moșier, am o bancă în uzina electrică, toată Deva este a mea, dar eu trebuie să fiu comunist. Pentru că viitorul este al lor!” Cu aceasta teză reușise să-l enerveze pe Ion Antonescu chiar în 1938, la înmormântarea lui Goga. Presupun însă că și Groza s-a înfruptat din seiful din Elveția al lui Goga…
— Mai întâi o precizare: Simțul onoarei este o însușire aristocratică, așa cum bunul simț este una populară. Specific pentru burghezie, căreia îi aparținea Groza, este simțul utilității, cu disprețul aferent pentru onoarea și bunul simt, considerate „niște prejudecăți” – pentru că sunt inutile. Ca să revenim la banii pe care apus mâna Veturia Goga; și eu cred că Groza a profitat de ei. Iată de ce. Împreună cu alt român, Groza s-a asociat cu un nazist britanic refugiat în România, Alfred Tester – avocat cu geniul afacerilor și tatăl balerinei Violeta Taylor – creând o societate de „salvare preventivă” a averilor evreiești din Transilvania. Toată lumea de peste Carpați știa că potentatul de la Deva era intim cu văduva lui Goga așa că, de fiecare data când acesta își trimitea oamenii pe la industriașii, bancherii și negustorii evrei, să-i informeze despre „iminente măsuri de naționalizare a proprietăților evreiești”, aceștia se gândeau că știrea provine „dintr-o sursă autorizată dar nu oficială”; concret, că este o indiscreție de-a Veturiei Goga. Capitalul societăților evreiești era fictiv vândut celor trei asociați, care erau remunerați proporțional cu beneficiile pe care le aduceau. Inițiată în afaceri cum era, m-ar mira ca doamna Goga să fi dat informații atât de prețioase în mod dezinteresat. Viceversa, m-ar mira ca Groza să fi scapăt prilejul de a vămui, la rândul lui, suma recuperata de Veturia din safeul de la Basel. Încă o paranteză, tot de la Lecca știu că unii oameni de afaceri evrei se aranjau cu Veturia Goga pentru a scapă de masurile de „românizare” făcând donații „Patronajului”. Eu leam întrebat pe fetele lui Eugen Goga, Ruxandra Goga și Anita Hariton, ca și pe mama lor, Cucoana Lizica, tot felul de lucruri despre unchiul, respectiv cumnatul lor. Mi-au povestit că, în vara lui 1936 sau 1937 își petreceau, ca de obicei, vacanța la Ciucea. Castelul avea trei saloane mari care dădeau unul într-altul, fiind despărțite de uși din sticlă care puteau fi deschise pentru a se forma o singură mare încăpere. Nepoatele lui Goga erau în salonul din mijloc, deschis spre parc și cu ușile închise spre cel în care era biroul scriitorului. S-a auzit un foșnet și Goga, care juca cărți cu fiicele lui frate-su, a sărit că ars, s-a dus în încăperea de alături și a revenit cu Veturia, pe care-o prinsese scotocind în coșul de hârtii. Ținând-o strâns de coc, a întins-o pe canapea și a început s-o lovească întrebând-o pentru cine-l spionează.
—Pentru cine spiona ea?
— Aceasta întrebare am pus-o și eu cumnatei și nepoatelor lui Goga. Nici ele nu știau, dar mi-au spus că nu era exclus ca în acea perioadă, Veturia Goga să fi spionat pentru Carol al II-lea. Am văzut că Lecca o bănuia că lucra pentru nemți. Cert este că Veturia Goga era o femeie „fatală și liberală” (gluma este a doctorului Ion Jovin). Era o personalitate „multilateral dezvoltată”, ca să folosim un termen la moda într-o anumită perioadă. Fusese căsătorită cu un preot ortodox, Triteanu, devenit protopop, dar care avea ambiția să fie episcop. Nu putea fi târnosit pentru că era preot de mir, deci căsătorit. Goga, care se îndragostise de Veturia, i-a spus protopopului: „Dacă tu îmi dai nevasta, eu îți dau cârja de episcop”… Zis și făcut! Cornel Veltianu, care a cunoscut-o pe Veturia Goga la Paris, după ce auzise de ea de la comilitonii lui, care o frecventaseră la Budapesta, unde cântase la operă pe când ei erau deputați în Parlamentul maghiar, spune că era o femeie extraordinar de frumoasă și de instruită, în al cărei salon se adunau cei mai străluciți bărbați din capitala Ungariei, din lumea politică, artistică și a afacerilor, din toate clasele sociale și de toate naționalitățile.
— Să revenim la Radu Lecca…
— Radu Lecca a fost coleg de celulă cu cei doi Antonești, cu Alexianu, cu generalul Pantazi și cu Eugen Cristescu, în perioada cât au fost judecați la București, în 1946. După condamnare, Mareșalul le-ar fi spus: „Ați fost condamnați la moarte, trebuie să acceptați sentință; ați luptat, ați pierdut, trebuie să vă comportați că niște soldați pe front, nu aveți de ce să cereți, ca civilii, grațierea!”. Lecca mai povestea că lui, mai mult decât lui Mihai Antonescu – care nu cunoștea în amănunt dreptul penal – i se datora faptul că Mareșalul a acceptat în cele din urma ideea cererii de grațiere, despre care rușii deciseseră că trebuia să fie semnată de către toți condamnații, pentru a fi luata în considerație. Dintr-odată, noaptea, Lecca și-a amintit că legea prevedea dreptul familiei și al avocatului, de a semna în locul condamnatului cererea de grațiere. Pe urma, patru din cei șapte au fost executați. Atunci comuniștii au lansat perfidul zvon că Ică Antonescu s-ar fi comportat nedemn, ca un laș, sar fi aruncat pe jos, etc. Astăzi, având acces la filmul original al execuției, turnat de operatorul militar Ovidiu Gologan, știm definitiv că acest lucru nu este adevărat: Mihai Antonescu s-a comportat foarte demn, exact ca și ceilalți. Condamnat pe viață, Radu Lecca a făcut mulți ani de închisoare, unde însă nu a stat până la decretul din aprilie 1964. A ieșit mai devreme, fiind „grațiat medical”. Este posibil ca evreii să fi intervenit din nou pentru el. La mijlocul anilor ’90, SRI a publicat o carte, atribuită lui Lecca, cu titlul „Eu i-am salvat pe evreii români”… De fapt este o prelucrare a depozițiilor lui Lecca din timpul anchetelor, deci încă o diversiune. În celula unde era și Lecca, toți oamenii erau interesanți, chiar și tâmpiții! Ionel Lugoșianu, fruntaș țărănist dintr-o familie înstărită – frate cu soția lui Mihai Popovici, era el însuși căsătorit cu una din fetele lui Stelian Popescu, proprietarul „Universului”; fusese ambasador la Roma și condusese apoi cotidianul socrului său. „Tâmpitul”celulei era Ilie Rădulescu, zis „Ilie Lăptărie”, editorul și directorul ziarului „Porunca Vremii”, de extrema-dreaptă, dar nu legionar, ci de scandal, la care scriau Popescu-Prundeni, unul din marile talente ale presei anticomuniste, și Istrate Micescu. Cinicul Radu Lecca, care era necruțător cu proștii și cu pretențioșii, îi „executa” de obicei în două, maximum trei cuvinte. Din păcate nu-mi mai amintesc acum ce spunea, fiindcă vorbele sale erau foarte hazlii. Găsea mereu astfel de „formule executorii”. Pe Lugoșianu, un intelectual ardelean prețios în exprimare, nu-l putea prinde pe picior greșit deoarece era tobă de carte. Dar îi șfichiuia lipsa de naturaleță și de umor. Alt „locatar” al celulei era Aurelian Bentoiu, avocat, demnitar liberal și tatăl compozitorului cu același nume. Deși tătărăscian, era un martor cinstit al evenimentelor, nu trăgea spuza pe turta lui.
—Era anti-antonescian…
— Era „anti-orice” când era vorba de a fi cinstit. Publicului din ani ’50 i se împuiase capul cu tot felul de romane politice ale unor scriitori comuniști de duzină. Unul dintre ei, Iosif Ludo, scrisese o carte, Regele Palaelibus”, care era o versiune tendențioasă și romanțată Afacerii Škoda, din care reieșea că regele Carol al II-lea fusese cel care luase comision pentru comanda de tunuri. Noi îl rugam pe Bentoiu să ne spună care este adevărul despre afacerea Škoda. El refuza mereu, spunând că: „Afacerea Škoda a fost un lucru urât din istoria României, un lucru care nu face cinste nimănui și nu vreau să vorbesc despre ea”. Cunoștea bine chestiunea deoarece fusese raportorul Parlamentului pentru anchetarea ei. Alții însă vorbeau, dându-și cu părerea. Sătul de atâtea prostii și invenții, Bentoiu s-a înfuriat într-o zi și ne-a zis: „Bine, am să vă istorisesc câte ceva, foarte puțin, dar edificator, căci de spus ar fi foarte multe. În momentul în care a venit la mine primul ministru Gheorghe Tătărescu și m-a anunțat că: „Dorința Majestății Sale este să dovedești cât mai repede vinovăția lui Iuliu Maniu și a apropiaților lui”, am hotărât să mă duc la Carol că să-i anunț demisia mea. N-am sosit bine la Palat că, în biroul Regelui, a dat buzna Tătărescu însuși, venit tocmai pentru a mă împiedica să abordez acest subiect! „Din discuția care a urmat, între Rege, Bentoiu și Șeful Guvernului, a reieșit că totul fusese născocit de Gheorghe Tătărescu, care voia cu orice preț să-l „înfunde” pe Maniu. Monarhul, furios pe primul ministru, care îi atribuise intenții străine de el, a spus că deși atitudinea PNȚ semănă a obstrucție sterilă mai mult decât a opoziție responsabilă, neoferind nicio alternativa concretă, nu putea fi de acord cu compromiterea lui Maniu: „Asta nu este o soluție acceptabila deoarece democrația nu poate să funcționeze – fără o opoziție puternică”. Bentoiu a continuat: „Mi-am dus mai departe mandatul, am prezentat raportul meu Parlamentului; în el nu era nimic grav pentru Partidul National Țărănesc sau Maniu personal. „Găinăria” lui Boilă era un caz individual, nu o afacere de partid, niciun scandal politic. Cu adevărat scandalos era faptul că Virgil Madgearu, care-l ajutase pe Bruno Seletzky să distrugă probele, nu era pus sub urmărire. Când totul se terminase, după ce am primit felicitările Regelui pentru felul în care mă achitasem de aceasta misiune neplăcută, m-am dus la clubul liberal, sediul partidului nostru, unde mă așteptau în capul scărilor Vasile P. Sassu și Dinu Brătianu. Cel dintâi era roșu de furie iar celui de-al doilea îi tremura barbișonul când mi-a spus, cu „n-urile” lui accentuate: „Domnule Bentoiu, din parrtea jurrist eminent ca dumneata, mă așteptam să scoți arrgumente și piatrră contrra lui Iuliu Maniu!”
— Mulți îi descriu pe liberalii din perioada interbelica, drept „canalii”…
— Păi, după moartea lui Duca, au cam fost canalii, nu „mari”, din lipsă de anvergură… Vaida-Voievod spune în memoriile sale că total duplicitară a fost și politica lor față de legionari. Pe de o parte îi oprimau, pe de alta îi susțineau cu bani. Însă asta nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea două lucruri: Primul, deosebita competență de administratori și reformatori a liberalilor, si al doilea, „afacerile” PNȚ-ului din aceeași perioadă, întru totul comparabile, dacă ne gândim la faimosul comision luat de Minai Popovici de la statul francez ca să accepte condițiile creditului acordat României. Duplicitatea lui Maniu în privința Regelui Carol al II-lea, pe care el l-a readus în tară, pentru ca apoi să le reproșeze liberalilor, care-l eliminaseră de la tron, că sunt oamenii Palatului… Armand Călinescu n-a fost decât un Tătărescu țărănist, la fel de talentat dar cu mai multă bărbăție. Memoriile lui Gafencu și jurnalul lui Călinescu ni-i arată pe Mihalache și Madgearu ca pe niște jalnici rivali „turnându-se” reciproc la Palat, în speranța de a fi numiți prim-miniștri… Conducerea PNȚ, “in corpore”, manifesta alături de comuniști aducând sprijinul său Frontului Popular din Spania, numai pentru că guvernul liberal recunoscuse regimul lui Franco… Titulescu a fost dat afară, între altele, pentru că negocia (peste capul Regelui și al guvernului, poate însă cu acordul lui Maniu…) cu Litvinov dreptul de trecere prin România a trupelor sovietice, în cazul atacării Cehoslovaciei de către Germania… Lichelismul politic din România interbelică se datorează sufragiului universal, care l-a adus pe mitocan în viață publica și la tribuna Parlamentului. Omul neinstruit, fără educație, a cărui singură motivare este reușita socială, adică procopsirea, poate eventual să fie un bun gospodar –adică un priceput administrator local – dar nu deputat și, cu atât mai puțin, ministru. Cum să reprezinte o națiune acela care nici pe sine nu este în stare să se reprezinte?! Cum să vegheze la destinele neamului niște oameni preocupați numai de micile lor interese?! Aceasta decădere a afectat în egala măsura partidele alternativei democratice, alienându-le simpatia opiniei publice și a electoratului, alimentând totodată simpatia pentru legionari, care înfierau racilele clasei politice. Însă, oricât de sincer le-ar fi fost Crezul, tot mitocani au fost și ei, ba chiar derbedei acolo unde, prin comportament, semănau cu comuniștii. Dar lumea n-a înțeles asta atunci, pentru că aveau – alături de ei, mai mult decât în sânul lor – o serie de cărturari străluciți și de oameni subțiri, a căror cauțiune le-a adus mai mult credit decât meritau, sau puteau sa onoreze.
Adevărul s-a văzut abia când au ajuns la putere. Pentru că tot sărim de la una la alta, de când am pierdut firul conducător al discuției noastre de azi, și pentru că veni vorba de Armand Călinescu, puțină lume știe cât de legat de acesta a fost Ion Antonescu. Prietenia lor, care data din copilărie, a fost curmata în iunie 1938, de brutalitatea masurilor de represiune pe care ministrul de interne le luase contra legionarilor, când generalul și-a predat portofoliul de ministru al apărării pentru că le considera intolerabile.
Mama lui Ion Antonescu s-a recăsătorit, când el avea șapte ani, cu viitorul colonel Baranga, fratele viitorului general Baranga, tatăl Adelei, viitoarea nevasta a lui Armand Călinescu. La rândul său, tatăl acestuia, tot ofițer (medic veterinar), era vecin de moșie și vechi prieten cu frații Baranga. Sărbătorile de Crăciun și de Paște, si apoi lunile de vacanță la țară, pe care le petreceau mereu împreună, făcuseră ca Armând și Ion să fie ca doi frați. Cu frumoase state de serviciu pe front, carliști convinși, ambițioși, capabili și apreciați de Rege, au jucat amândoi cartea Restaurației din plin, ajutându-se reciproc să facă strălucite cariere, care i-au dus în cinci ani la cele mai înalte funcții. Dar toate aceste digresiuni – și de data aceasta eu sunt de vină – ne îndepărtează, din nou, de subiectul pe care ne-am propus să-l discutam aici…
— Da, aveți dreptate, haideți să revenim la Antonescu, exemplu de șef de stat motivat de simțul demnității naționale. Spuneți-mi totuși, mai întâi, de unde cunoașteți atât de bine natura relațiilor dintre Antonescu și Călinescu?
— La Paris i-am cunoscut pe nepoții lui Armand Călinescu. De fapt, este vorba de nepoții de sora ai nevestei lui, Radu Lobei (fost director de cabinet al prim-ministrului Armand Călinescu) și Alexandru Dragomirescu-Baranga, care i-au fost și secretari în timpul cât a fost ministru de interne și Șeful Guvernului. Nu din nepotism ci pentru a face economii. Aparatul de stat fiind foarte restrâns înainte de venirea comuniștilor, cabinetele ministeriale nu aveau secretariate importante. Deși deveniseră absolut necesare în 1938 – 1939, nu puteau fi create pentru că nu erau prevăzute în buget. Lobei terminase dreptul la Paris, Baranga abia îl începuse. I-a luat pe ei și din motive de încredere, ministrul de interne fiind omul pe masa căruia se adunau toate secretele statului… Un ultim detaliu înainte de a reveni definitiv la Antonescu. Lobei și Dragomirescu-Baranga sunt cei care au redactat, la dictarea unchiului lor și ținând cont de remarcile lui Istrate Micescu, textul constituției din februarie 1938. Ceea ce aș vrea acum să adaug despre Mareșal, este o precizare de ordin „științific”, și un text pe care eu îl consider cel mai semnificativ în privință subiectului pe care ni l-am propus – „Antonescu, omul datoriei” – pentru că redă, pe scurt, viziunea lui politica, despre care am văzut, la începutul acestei discuții, că este una din condițiile sine qua non ale înseși existenței statului. Mai întâi precizarea: regimul antonescian nu a fost fascist, nici totalitar, deoarece nu s-a întemeiat pe dictatura unui singur partid; a fost o dictatură militară clasică, de cea mai permisivă speță. Mi-ar plăcea să încheiem cu un text înălțător, acest capitol al discuțiilor, deoarece e manifestarea cea mai grăitoare a ideii pe care Antonescu o avea despre statul și neamul său, din a căror slujire și-a făcut ambiția supremă, tocmai din cauza circumstanțelor tragice ale momentului istoric. Omul acesta era inteligent și avea simțul răspunderii. El știa că există conjuncturi – spre pildă conjugarea agresiunii externe cu subversiunea internă – în care regimul democratic este incapabil să asigure integritatea teritorială, supraviețuirea statului și chiar ființă națiunii, mai ales dacă adversarul este o mare putere. Dictatura a fost pentru el o opțiune lucidă, dar nu o preferință politică. Era strict legată de misiunea de sacrificiu pe care era decis să și-o asume cu prețul propriei lui pieri, așa cum făcuse și Marghiloman cu Pacea de la Buftea, în 1918. Dacă s-a râs de el, pentru felul în care se desemna pe sine, vorbind la persoana a treia ca și Generalul de Gaulle, s-a râs pe nedrept. Aidoma celui care a redat Franței simțul demnității și locul în lume, Antonescu își iubea țara până la a se confunda cu ea. Acest sentiment nu are nimic în comun cu pseudo-amorul de țară al agentului sovietic Ceaușescu, care în paranoia lui de vătaf ce se vedea împărat, ajunsese să creadă în minciunile patriotice pe care i le fabricau intelectualii „linge-blide”, senatorii de azi! Am serioase motive să cred că naționalismul de bâlci al ciubotarului din Scornicești este tot o născocire marxistă, menită să compromită în mod durabil, dacă nu definitiv, simțul demnității naționale a românilor. Ceea ce a trecut drept megalomanie, la Antonescu, n-a fost decât voința de a-și cinsti patria „ducându-se pe el la cel mai înalt nivel a ceea ce în concepția sa, țara se aștepta să-i ofere. A fi conștient de valoarea ta, atunci când totul se prăbușește în jur din cauza mediocrității generale, incapabile de a pricepe situația, de a imagina soluții și de a-și asuma răspunderile, și când știi că tu poți face față greutăților până la capăt, fie numai din curaj pentru că trebuie să le înfrunți, nu este megalomanie ci simț al realității la cel mai înalt grad; al conștiinței locului unde politica se întâlnește cu destinul. Las acum celor care ne vor citi prilejul să judece singuri cea mai simplă dar și cea mai elocventă lecție de demnitate pe care Antonescu o lasă urmașilor săi, celor cărora le va reveni sarcina de a reprezenta interesele reale ale românilor și de a-și asuma, în mod cu adevărat responsabil, conducerea statului român. Valoarea textului este scoasă în evidență de faptul că, dupămai bine de 60 ani își păstrează intactă valabilitatea și actualitatea. Mai mult, în momentul grav în care românii l-au desemnat șef al statului pe un om care își datorează ieșirea din anonimat, statutul social și prezența pe scena politică după 1989, rolului de mandatar al unei puteri străine, demnitatea lor națională, atât cât le-a mai rămas după 50 de ani de daltonism marxist, ar trebui să se trezească la citirea acestui text! Iată deci, răspunsul Mareșalului la declarația de Război pe care Anglia, la cererea Rusiei sovietice, a adresato României la 7 decembrie 1941:
„Declarația de Război nu are niciun temei. Regret că atât de puțin s-a înteles zbuciumul și tragedia în care de secole se zbate bravul și necontenit încercatul și nedrept lovitul popor român, care a luptat și vă lupta întotdeauna pentru a-și apăra ființă și dreptul său la viață, la libertate, la liniște si la unire, apărând civilizația și împlinind o misiune de jertfă în Carpați și pe Dunăre. Marea Britanie nu a mai cunoscut de secole tragedia și umilințele ocupației străine. Noi am trecut de două mii de ani, nu numai în cursul veacurilor, dar și în cursul aceluiași veac, din luptă în luptă, din ocupație în ocupație, din umilință în umilință, din tragedie în tragedie. Marea Britanie se bate de secole pentru a cuceri, noi ne batem pentru a ne apară. În aceasta luptă aspră și neegală am fost de multe ori înfrânți, am îngenuncheat, dar niciodată n-am cedat, n-am renunțat. Azi, ca și în trecut, avem credință în izbânda noastră și în dreptatea noastră și lăsăm conștiinței universale și istoriei dreptul să judece și să ne judece. România primește aceasta provocare, având credința nezdruncinată că luptând împotriva comunismului, ea slujește nu numai crezul național, dreptul de conservare și onoare al poporului român, dar slujește, ca și în trecut – prin lupta și jertfa ei – Civilizația însăși, de care Marea Britanie nu poate fi străină”!
Niciun cuvânt din acest text nu este deplasat, de prisos sau depășit, în ciuda marilor greșeli politice pe care le-a făcut, Ion Antonescu vă rămâne în istoria noastră drept pildă. El a reușit ca niciun alt om de stat, într-o perioada atât de critică pentru tara noastră, să le impună prin ținuta sa demnă, atât lui Hitler cât și reprezentanților celeilalte tabere, respectul față de România. Niciun om serios și de bună credință nu-i poate contesta Mareșalului Ion Antonescu meritul de a fi asigurat, populației în genere, un nivel de trai cum nu se mai pomenea nicăieri în Europa copleșita de poverile Războiului și izolată de blocada aliata. Precum nu poate contesta faptul că le-a garantat evreilor o oază de supraviețuire cum numai în Spania au mai găsit, ceea ce a făcut ca pe toată durata Războiului, și nu numai, din țările vecine s-au îndreptat către România, unde știau că vor fi lăsați să trăiască și nu riscau să fie predați nemților. În perioadele de adversitate, când circumstanțele sunt vitrege, a reduce suferințele la cel mai scăzut nivel posibil înseamnă chiar a face binele!
[/responsivevoice]
