Dr. Diana CÎRJALIU ■
Caz 1
În clipa în care a intrat pe ușă am văzut că este excesiv de modestă. Apoi am observat că este concisă, organizată în gandire și în expunerea faptelor, analitică, inteligentă și extraordinar de autentică. Mergea de patru luni la psiholog și starea ei era din ce în ce mai rea așa că s-a hotarăt să facă pasul de care tot fugise, adică să caute un psihiatru. Faptele au fost așa:
În urmă cu trei ani absolvise, odată cu soțul ei, Facultatea de Arte Plastice și pictau biserici, ca angajați ai unei firme. În urmă cu opt luni începuseră pictarea interiorului unei mânăstiri din Iași, ceea ce presupunea lucrul pe schelă, sub tavan, în frig, în poziții chinuite. Problema a fost că după o lună, două, trei, nu i-a platit nimeni. Patronul spunea că nu a primit banii de la stareț, starețul îi purta cu vorba. După încă o lună, l-au abordat pe acesta la modul concret și tranșant și l-au informat că opresc lucrările dacă nu sunt plătiți imediat. Starețul i-a jignit și i-a insultat, agresiv: ”Cine vă credeți? Voi sunteți niște mucoși, eu discut mai sus, nu cu voi. În loc să ziceți mersi că primiți casă și masă?!”
”Du-te dracu!” i-a zis ea în gând. S-au întors umiliți în chilia în care erau cazați, tineri și înfrânți de aroganța starețului.
După ce i-a mai trecut revolta, s-a îngrozit de gândul și reacția ei. Erau amândoi foarte credincioși și cică în general e tare rău să drăcui, iar să drăcui în biserică e de-a dreptul o blasfemie. Mai ales dacă Fecioara Maria e cu ochii pe tine, măcar că e pictată pe zid. Gândul ăsta a început să o macine și s-a transformat într-o vină de neiertat, care nu i-a mai dat pace. Si-a pierdut pofta de mâncare, a slăbit cinci kilograme, și-a pierdut somnul și a început să creadă că își merită soarta, că starețul are dreptate, adică nu are nicio valoare. Nu se mai putea concentra la lucru, pentru că gândurile astea de păcătuire și blasfemie îî acaparau toată energia. În cele din urmă a mers la psiholog.
Psihologul a concluzionat că în subconștientul ei Fecioara Maria o simbolizează pe mamă și că prin urmare pe mamă a drăcuit-o, deci trebuie să lucrăm la relația cu mama. ”Sigur te-a traumatizat în copilărie.” ”Ba nu, am o mamă minunată care mă iubește, a avut grijă de mine, m-a ajutat cât a putut”. ”Ba nu, te-a neglijat emoțional, te-a abandonat, altfel nu o drăcuiai”. În patru luni, doamna psiholog nu a priceput că e tulburare obsesională și s-a tot chinuit să scoată la iveală și să convingă fata de niște frustrări care nu existau și de vina maică-sii, din moment ce așa a postulat Freud. Pelteaua s-a lungit cu ”rezistența” fetei în a recunoaște rolul nefast al mamei și inducerea unor noi dubii, legate acum de autenticitatea iubirii pe care și-o purtau mamă și fiică. La un momemt dat, pacienta și-a dat seama că își pierde timpul și că tot ce i se sugerează acolo este o aiureală.
Caz 2
Acum cateva zile a venit la mine o tanără de 32 de ani, căsătorită, mamă a unui băiețel de cinci ani. Psiholoaga la care mergea de cateva luni a sfătuit-o să schimbe psihiatrul, ”să caute unul cu care să empatizeze”. ”Păi ce îi reproșați, ce așteptări aveați de la psihiatru?” ”Doamna dinainte doar mă întreba cum mă simt și îmi scria rețeta”. Îi răspund că asta fac psihiatrii, îi interesează diagnosticul și medicația care să facă să dispară simptomele. Deși îi simțeam dezamăgirea, am întrebat-o care sunt simptomele pentru care s-a adresat psihiatrului (în urmă cu an) și apoi psihologului.
” Nu-mi place de mine, sunt permanent tristă, nu am chef de nimic, nimic nu mă interesează, totul mi se pare inutil, inițiez tot felul de proiecte care mi se par interesante, apoi le las baltă, nu am fost deloc ușă de biserică, din contră, am consumat și droguri, mă simt bine numai cand ies cu gașca și beau, devin penibilă cand îi cerșesc soțului meu semne de iubire. Iau tratament de un an pentru depresie, fără niciun efect.” ”E tristețe sau mai degrabă o senzație de gol interior, o imposibilitate de a te bucura, pentru că o persoană depresivă evită anturajul și ieșirile, ori ție par să-ți priască…” ”Exact, de gol, totul mi se pare de rahat, o lipsa de sens”. ”Te-au crescut bunicii?” ” Da, tata era navigator și mama are Asperger, nu prea se uita la mine”. ”Ai tulburare de personalitate borderline, acceptă-te așa cum ești, pentru că nu sunt niște defecte personale ci caracteristicile generale ale borderlineului, sentimentul cronic de gol interior, instabilitatea, teama de abandon și anxietatea care decurge de aici. Nu ti-ai ales tu istoria de viață, așa s-a întamplat și asta nu poți schimba, dar poți deveni mai bună, ca să începi să te placi. Și pentru asta nu trebuie decât să lucrezi pe ceea ce ai numit drept defecte”.
Face ochii mari. Înțelege ce îi spun, dar nimeni nu i-a pomenit pînă acum de borderline. ”Şi atunci ce discuți cu psiholoaga?” ”Ce am spus eu, ce a răspuns soțul meu, din astea…” Şi psihiatrul pentru ce îţi dădea tratament? Care a fost diagnosticul?” ”Pentru depresie”.
Din punctul ăsta a mai urmat o discuție de vreo oră, ca să-i explic că ”borderline” nu este o boală, ci un mod particular și defectuos de structurare a personalității, deci nu necesită tratament medicamentos, că cei cu asemenea personalitate sunt mult mai predispuși la conflicte psihologice, la anxietate, reacții emoționale și comportamentale care pot necesita medicație, dar că aceasta trebuie să fie de foarte scurtă durată- câteva zile. Baza terapiei în orice tulburare de personalitate trebuie să fie pihoterapia cognitiv-comportamentală țintită și specifică patternului acelui tip, în cazul nostru borderline. Dar cum să o faci, dacă nu reușești nici măcar să realizezi că despre asta e vorba?
Cazul 3
Ana nu a luat bac-ul, s-a căsătorit foarte de tânără şi a fost casnică până la 39 de ani. Atunci a început să simtă că s-a săturat de rutină și că, deși are o viață cam prea searbădă, totuși nu e pregătită să devină independentă și să facă față unui loc de muncă, deși și-ar fi dorit. Într-o zi a avut o iluminare: are nevoie de ședințe de dezvoltare personală. A găsit un psiholog care a învățat-o că trebuie să fie asertivă și cum se face asta. Ana a început să practice pe soț, că pe el îl avea la îndemană. S-a emancipat, nu a mai gătit, a devenit cochetă, și-a pus unghii false, a început să-l contrazică la orice pas. După ce s-a dezvoltat personal până l-a scos din minți (asta a durat cam un an), au divorțat.
Cazul 4
Rina are 61 de ani și o fiică de 33 de ani. A divortat la vârsta de 43 de ani din cauza nepotrivirii de caracter, dar a rămas prietenă cu fostul soț (mai prieteni decât atunci când conviețuiau). După divorț, a cunoscut un francez cu care părea că e pe aceeași lungime de undă și, când fiica avea 18 ani, s-a mutat în Franța, unde a locuit timp de șapte ani, făcând la două luni vizite acasă. A fost foarte apropiată de fiica ei și înainte și după plecarea în Franța, unde fata o vizita în fiecare vacanță, uneori cu câte vreo prietenă. Vorbeau zilnic la telefon. A educat-o în spiritul libertății de cuget și al independenței, iar fata a evoluat frumos profesional, prin ambiție și muncă. Relația Rinei a eșuat și s-a întors în țară, cu mai puține iluzii și cu descoperirea că pacea și liniștea trebuie căutate în propriul sine. Apoi s-a întamplat că, în timp ce Rina își descoperea un cancer mamar, fiica, recent separată de prietenul cu care locuia de câtiva ani, s-a dus la psiholog… Care a scormonit și a tot scormonit, până a postulat și a convins-o pe fată că Rina, care a abandonat-o, e cauza tuturor eșecurilor și nemulțumirilor acesteia. Ca să te eliberezi de resentimente, i-a spus psihologul, procedezi așa: dacă persoana e vie, îi scrii o scrisoare în care îi spui tot ce nu i-ai spus vreodată; dacă cel care ți-a făcu rău e mort, îi scrii scrisoarea și o rupi.
Rina a primit primul mesaj pe whatsapp în spital, la trei zile după operație. Își trimiteau des poante pe whatsapp și l-a citit abia a doua zi. De atunci a trecut un an în care fiica merge în continuare la psiholog și refuză să vorbească cu ea, dar îi trimite mesaje din ce în ce mai otravite și incriminatoare. În ultimul scrie: ”Vaco, eu nu te-am jignit niciodată. Din cauza ta trebuie să merg ani de zile la terapie! Ani! Te-ai folosit de mine, mă invidiezi, nu mi-ai dat niciodată un sfat bun, nu ți-ai cerut iertare niciodată, m-ai distrus ca să vă fie vouă bine, mizerabililor!”. Nu știu dacă psihologul este la curent cu rezultatul terapiei de un an, dacă observă schimbarea și este multumit de ea, dar faptele astea sunt. Rina nu a fost invitată vreodată de psiholog și nu știe cine este acesta, pentru că ar fi vrut să intervină, așa că nu poate decat să accepte mesajele, ca singura posibilitate de a fi la curent cu starea psihică a fiicei.
Ce vreau să spun cu toate poveștile astea? Trageți singuri concluziile. În ultimii ani sunt din ce în ce mai puțini pacienții psihiatrici care să nu fi participat anterior la un număr de ședințe de psihoterapie cu rezultate discutabile, dacă nu nefaste, ca în cazurile relatate. Îi identific după primele cuvinte, pentru că nu știu să se exprime liber. ”Sufăr de un blocaj mental. Am fost rejectată din constelația familială. M-am identificat cu mama, nu știu cine sunt și nu mă regăsesc”. Când îi întreb ce vor să spună cu asta și ce simt exact, nu mai știu, pentru că nu își amintesc chiar toate cuvintele și explicațiile psihologului. Ca în orice domeniu, reclama e sufletul comerțului, iar specialiști foarte buni și foarte slabi există peste tot. Psihopatologia și psihodiagnosticul sunt insuficient aprofundate în facultate, iar cunoașterea teoretică a simptomelor unei tulburări psihice nu echivalează experiența și nu garantează recunoașterea lor în practica de cabinet. Mai nou, aflu că, indiferent ce studii superioare ai, poți deveni consilier pentru dezvoltare personală și îți poți deschide cabinet prin participarea la un curs online care durează practic trei zile. Totul cu diplomă, legal, acreditat și cu bonusuri. E cam trist, așa că fiți cu grijă!
