Diana CÎRJALIU ■
Povestea sună așa:
Doamna are 80 de ani, merge anevoie și îi tremură grosier mâna stângă. Are Parkinson. Privește spre fiu, parcă rugandu-l pe el să spună ce şi cum. Şi el spune. ”Mama are o depresie cam de mult, dar s-a agravat rău în ultimele șase luni. Nu mai poate sta singură în casă. Locuiește cu fratele meu şi nepoții și, dacă el sau cumnata mea, numai o anunță că trebuie să iasă din casă, intră într-o agitație groaznică, începe să tremure din toate încheieturile și să plângă. A mai fost la doi psihiatri până acum şi i-au dat tratament, încă îl ia, dar e din ce în ce mai rău.” Îmi arată schema cu antidemențiale, un antidepresiv foarte ușor şi un tranchilizant.
Doamna și-a mai tras sufletul, s-a mai liniștit. Recunoaște că așa face și că o apucă disperarea cand pleacă fiul sau nora, că îi apar gânduri negre imediat ce se trezește din somn, că uită mult, că nu se poate concentra. Fiul subliniază că nu este lăsată niciodată singură, că unul dintre nepoți e permanent acasă, dar ea nu se simte în siguranță decât în prezența fiului cel mare sau a norei. ”Pentru că nepoții au treburile lor, stau numai pe tabletă, nu pot să-i deranjez, să intru peste ei. Îmi fac de lucru prin casă, gâtesc, mă-nvârt de colo până colo, numai ca să am o ocupație.” Fiul confirmă că le e foarte utilă, iar eu mă mir că un om diagnosticat și tratat pentru demență, care afirmă că uită foarte mult, le este util în gospodărie. Așa că îi fac un test de demență și iese perfect conservată cognitiv.
Ii spun că e cam normal să-ți fie teamă de singurătate când ai atatea boli și iei o groază de medicamente (îmi arătase lista cu hipotensoare, hipolipemiante, hipoglicemiante, antiparkinsoniene și altele). ”Nu, nu mi-e teamă de boli, îmi vin gânduri negre!” ”Ce fel de gânduri?” ”Gânduri urâte”. ”La ce se referă? Dati-mi exemplu de astfel de gânduri”. ”Ei, sunt gânduri de la Necuratul”. ”Ce gânduri?” ”Gânduri împotriva lui Doamne – Doamne”. Și uite-așa ne învârtim în jurul necuvintelor, eu insistând și ea refuzând să spună mai mult. Apoi cedează și, cu un aer de renunțare, îl roagă pe fiu: ”Cheamă-l pe George, că el știe”.
George e ceva mai explicit, dar nici el nu știe mai mult decât că gândurile care îi vin sunt răutați la adresa lui Dumnezeu și a Fecioarei Maria. Mama se scuză: ”Asta e de mult, de când mi-a murit soțul, acum 10 ani, de o moarte chinuitoare, după ce a fost operat degeaba și mie nu-mi zicea nimeni adevărul, mă mințeau că e bine și o să fie bine, și el a murit după o lună. Tocmai mie să mi se întample asta? Am ținut toate posturile, cântam în corul bisericii; m-am spovedit și duhovnicul a spus că-s de la Necuratul”. ”Cât de păcătoase sunt gândurile astea? Cum sună un gând?” Cu chiu cu vai îmi dă un exemplu: ”Privind icoana Fecioarei Maria am gândit cât e de urâtă”.
”Cat de dese sunt gândurile astea?” ”Sunt permanante, imediat ce mă trezesc din somn; dacă sunt cu lume multă, la o chindie, dacă fac ceva sau dacă stă cineva de vorbă cu mine, nu mă gândesc, dar cum rămân singură, știu că o să mă năpădească”. De aceea nu se simțea protejată de prezența nepoților, ei nu-i ocupau mintea, nu o țineau de vorbă. ”Vă place să fiți cu lume multă?” ”Da, îmi place să fie veselie în jur”. ”Gândurile astea vă împiedică să vă concentrați? Din cauza lor uitați ce vroiați să faceți”? ”Da, că altfel le ştiu pe toate, mă duce mintea, nu m-am prostit”.
Care va să zică, tulburare obsesiv-compulsivă. Nici vorbă de depresie sau de demență. Depresivul nu se simte bine într-un anturaj vesel.
De aceea nu a funcționat tratamentul.
Se simțea atât de vinovată de obsesiile ei de blasfemie, încat nu îndrăznea nici să le evoce. Obsesii de blasfemie fac numai cei foarte credincioși, la fel cum obsesiile reprezintă întotdeauna contrarul credințelor și dorințelor persoanei. În general, obsesionalilor le e teamă că-și pierd mințile și controlul, că sunt pe cale să înnebunească. Doamnei, confirmat și de duhovnic, îi era teamă că este posedată de Diavol.
De ce mi-a plăcut atât de mult cazul ăsta? Cred că de fapt mi-a plăcut de mine. Că nu m-am plafonat, că nu cataloghez aprioric o demență pe singurul criteriu, al vârstei, că m-am încăpățanat să-i deslușesc necuvintele.
Testarea psihologică periodică a duhovnicilor ar putea fi o măsură sănătoasă. Odată cu vârsta crește vulnerabilitatea, de care se profită in numele Domnului. Prea mult se insistă in biserică pe păcat și vinovăție ca fiind lucrările diavolului. Duhovnicii atinși de mercantilism, ba chiar împinși ierarhic a se deda la asta, abuzează și se fac că uită că Dumnezeu e in toate și, mai ales să ne indemne să-l căutăm în noi. Apoi se miră de ce tinerii nu sunt atrași de biserică. Dacă acasă părinții ți-ar spune într-una că greșești și nimic bun nu faci și nu e de capul tău, ce faci? Cauți altă casă, care te primește așa cum ești, cu bune, cu rele.