Teodor DUMITRU ▪
Vasile Dîba s-a născut la 24 iulie 1954 în localitatea Jurilovca, judeţul Tulcea fiind considerat cel mai bun kaiacist român al tuturor timpurilor. El a fost singurul kaiacist, care a reprezentat România, şi a obţinut titlul suprem, la Jocurile Olimpice Montreal 1976 în proba de k1-500m. Totodata el a mai obţinut încă trei medalii olimpice, în aceiaşi ediţie a Jocurilor Olimpice Montreal 1976 în proba de k1-1000 a câştigat medalia de bronz şi la ediţia Jocurilor Olimpice Moscova 1980 a câştigat medalia de argint în proba de k-4 1000m alături de Mihai Zafiu, Ioan Geantă şi Nicuşor Eşeanu şi medalia de bronz în k-1 500m.
Vasile Dîba este deţinătorul a cinci titluri de campion mondial şi două de vice-campion mondial.În Mexico City 1974 a obtinut două medalii de aur în probele de k1-500m şi k1-4x500m alături de Ernst Pavel, Atanase Sciotnic, Mihail Zaifu. La Sofia, în 1977 a câştigat doua medali de aur în probele de k1-500m şi k1-1000m. La Belgrad, în anul 1978 a excelat în proba de k1-500m şi tot la Belgrad, în1975 a obţinut două medalii de argint în probele de k1-500m şi k1-4x500m alături de Nicuşor Eşeanu, Mihail Zaifu şi Ion Dragulschi.
Sfârşit de septembrie 1977. O superbă zi de toamnă aurie oferea un cadru absolut generos desfăşurării celebrei Regate Snagov de Kaiac-Canoe, cu o puternică reprezentare internaţională. Mă aflam pe pontonul de acces pe lac, în echipajul de K4 juniori al Şcolii Sportive nr.2 Constanţa, pentru proba de 1000 m. Pontonul era arhiplin, nouă echipaje încercau să-şi facă loc pentru lansarea la apă, din dorinţa justificată de a învinge emoţiile fireşti de la startul competiţiei. Pe lângă cei 36 de sportivi implicaţi şi bărcile lor, erau prezenţi antrenori, marangozi, susţinători. Forfota aceea zgomotoasă şi nesuferită amplifica evident starea emoţională. În acea vâltoare frenetică îmi scăpă padela din mâini şi sunetul produs de contactul cu suprafaţa pontonului mi se păru asurzitor. Mi-am dat seama că, brusc, se aşezase o linişte nefirească peste noi. Din poziţia în care eram, spre capătul de larg al pontonului, am întors capul spre înapoi, să mă dumiresc. Un incredibil culoar se făcuse subit de-a lungul acelui ponton populat iar din capătul lui, în razele dulci ale soarelui, păşea imperturbabil şi maiestuos… Prinţul. Îmbrăcat într-un superb pantalon alb de sport, cu vipuşcă tricoloră şi un maiou albastru, de campion naţional, Vasile Dîba păşea relaxat de parcă plutea pe acel culoar iar toţi îl priveam muţi, ca pe un sfânt.
Aşa şi arăta pentru noi. Razele soarelui, care-i veneau din spate, îi confereau parcă un soi de aură şi îi scăldau pletele blonde aşezate zglobiu pe umerii laţi, viguroşi. Era prima dată când îl întâlneam în toată splendoarea pe prinţul kaiacului nostru, campion olimpic şi mondial, cel mai valoros sportiv român al genului. Mi se păru nedrept că pe tot parcursul culoarului nimeni nu-i oferise măcar un mic compliment sau un salut, aşa că , ajuns în dreptul meu, sării spre el cu mâna întinsă:
– Te felicit, campionule ! Să ne trăieşti ! Vreau şi eu s-ajung ca tine… mă trezii turuind vorbele, fără să le aleg în prealabil.
Prinţul îmi strânse mâna calm :
– Să trăieşti, creţule ! Şi eu aş vrea să fiu ca tine! Succes! Şi, bătându-mă de două ori pe ceafă, păşi mai departe spre o rudă aflată în echipajul Tulcei, s-o încurajeze.
Am intrat iar în muţenia de dinainte, mulţumit de caldura arătată de prinţ dar oarecum bulversat. Cum adică, domnule, ar vrea să fie ca mine !?… Nu înţelegeam. Imediat cum s-a întors, l-am reţinut brusc, apucându-l de braţ.
– Cum adică ai vrea să fii ca mine ?
– Vârsta puştiule, vârsta… mi-a răspuns în mare grabă.
După competiţie, antrenorii nostrii au avut marea inspiraţie să organizeze tinerilor sportivi întâlniri gen conferinţă de presă cu marii campioni Vasile Dîba şi Ivan Patzaichin, pentru ridicarea nivelului de motivaţie sportivă şi desluşirea unor aspecte tehnice de abordare competiţională. Discuţiile interactive realizate au evidenţiat clar că performanţele sportive pot fi realizate numai pe suportul ferm al unui caracter de excepţie.
”Talentul nu este suficient,băieţi „,spunea Prinţul. „Profitaţi de tinereţe pregătindu-vă fizic foarte bine, mai mult decât v-o cer antrenorii, depăşindu-vă mereu propriile bariere, etapă cu etapă spre vârful de formă, mânaţi de un singur gând, acela de a fi campioni.”
Voinţa a jucat, fără îndoială, un rol esenţial în obţinerea marilor sale performanţe. La început ea era concentrată doar pe ţintirea primului în orice cursă la care participa.Apoi, voinţa era alimentată gradual de dorinţa de a învinge marii performeri ai vremii – Geza Csapo, Zoltan Sztanity, Rudiger Helm, Igor Lizunov, Oreste Perri – sau chiar vitregiile vremii.
O atenţie specială a fost acordată, în cadrul întâlnirii, memorabilei curse de K1 500 m de la Montreal, la capătul căreia Vasile devenea campion olimpic şi, totodată, cel mai mare vitezist al lumii.
Era în ziua de 30 iulie 1976. Sorţii îl amplasaseră pe culoarul 9, la marginea bazinului olimpic din Insula Notre-Dame, acolo unde, dacă rămâi în urmă, trebuie să iei în vârful bărcii valurile lăsate de caiacele din faţă, acolo unde, dacă bate vântul, mai ai de depăşit încă un adversar, poate cel mai puternic dintre toţi.
Vasile a luat în calcul toate acestea şi-a alimentat voinţa împotriva tuturor vicisitudinilor şi a adoptat o strategie simplă: să conducă întreaga cursă, de la cap la cap, cum se spune. Şi i-a ieşit ! Cert este că la trecerea liniei de sosire el avea suficient avans pentru a nu se apela la instalaţia video.
Vasile Dîba cucerea astfel cel mai preţios titlu din cariera sa şi din istoria caiacului românesc, titlul olimpic, fiind cronometrat cu 1:46,41, în timp ce Sztanity realizase 1:46,95, iar Rudiger Helm sosise în 1:48,30.
Fiu al deltei, născut la Jurilovca, la 24 iulie 1954, Vasile Dîba a adunat în întreaga sa carieră o impresionantă panoplie cu peste 100 de medalii naţionale şi internaţionale, din care se disting cele de campion şi vicecampion olimpic, cele 5 de campion mondial, 14 de campion balcanic, 30 de campion naţional, plasându-l în galeria de aur a sportului mondial, fiind unul din cei mai mari sportivi pe care i-a avut România vreodată. Cinste lui!
Cinste lui!!!