16.000 de mile marine cu Breaza, călare pe trei continente (3)

Dan MIHĂESCU ■

Fiesta cu cașaloți, rechini și marinari

3

■

„Breaza” se apropie de destinație. Pe covertă și în sala mașini concentrarea eforturilor este maximă. De aici și o stare de tensiune care se instalează la echipaj de parcă un nor magnetic i-ar fi încărcat cu particule pozitive sau negative, pe fiecare în parte. A trecut vremea amabilităților, orice întrebare pusă poate naște suspiciuni când nu te aștepți. Sar scântei!

Nici vremea nu ajută la destinderea atmosferei. De câteva zile, cerul s-a întunecat și cu intermitențe, ne vizitează câte o ploaie măruntă, mocănească, și un vârf de octombrie-românesc. Dacă trombele de apă, suflate de sifoanele cașaloților ne-au stâns pe toți pe punte urmărind spectacolul jocului uriașelor cetacee ce-și expun dezinvolt și grațios uriașele spinări, catifelate, ca de pluș, în schimb aripioarele dorsale, plimbate periculos și amenințător, pe sub hublourile cabinelor ca niște periscoape de submarine vrăjmașe, de către rechinii ucigași ne-au stârnit fiori. Încolțiseră probabil vreo pradă pentru că i-am lăsat în urma noastră rotindu-se în cercuri ce se tot strângeau.

Ploaia câinească de afară și cașaloții sunt însă excepții în această zonă, precum sărbătorile la bord. După Botezul Ecuatorului care a alungat duhurile rele de pe navă, sperăm că aniversarea comandantului Pater Stavre să readucă cerul senin și atmosfera braziliană la care visasem atâta, acasă!

Rio Grande

5 octombrie 1993

Capitolul V

Pentru români, Argentina n-are lebede

Traversarea Atlanticului s-a încheiat. De două zile stăm în ancoră, în rada de așteptare a portului Buenos Aires. Estuarul unuia dintre cele mai mari sisteme hidrografice naturale din lume – Rio Parana – este calm și galben. Pe el se circulă ca pe autostrăzi, pe benzi bine delimitate. Ieșirea din șenalul navigabil înseamnă eșuarea pentru că adâncimile variază de la un metru până la 8-9 metri. Este încă una din ciudățeniile cu care ne întâlnim pe mare: privirea nu poate cuprinde lărgimea estuarului, dar adâncimile sale, foarte mici, sugerează expansiunea apelor asupra țărmului. Aluviunile cărate de fluviu își fac simțite prezența încă din largul oceanului ( de la peste 100 mile distanță de port, verdele de cleștar al apei s-a murdărit cu ocrul mâlului brazilian, uruguayan și argentinian). Într-o luptă continuă, marea aduce înapoi aluviunile și le depune în gura estuarului.

Vom mai rămâne câtva timp la ancoră pentru că am ajuns mai devreme și într-un moment mai delicat: sfârșit de săptămână și sărbătoare națională – ziua lui Columb (12 oct). Argentinienii sunt foarte scrupuloși cu istoria și sărbătorile lor, având înscrise în calendar vreo 10. Urmărindu-le, poți desfășura istoria acestor locuri sud-americane.

Un tărâm al istoriei inflamabile

Primul european ajuns aici a fost spaniolul Juan Diaz de Solis, care a explorat Rio de la Plata în 1516 fiind omorât aici de băștinași indieni. 27 de ani mai târziu, Pedro Mendoza a întemeiat o așezare pe locurile unde azi se află Buenos Aires, izbindu-se, însă, și el de ostilitatea indienilor care l-au obligat să închidă această colonie în scurt timp. După aceste încercări nereușite, în 1580, Juan de Garay a întemeiat Buenos Airesul de astăzi. Orașul s-a dezvoltat încet, devenind capitala viceregatului La Plata, un teritoriu care includea Argentina, Paraguay, Uruguay și Bolivia. Lunga dominație colonială spaniolă este contestată și atacată de tinerele națiuni dezvoltate aici, începând cu 1811 când izbucnește războiul de independență. Viceregele este alungat și în 1853, după o lungă perioadă de războaie civile și anarhie, este adoptată noua constituție și în baza drepturilor garantate de ea, 6.000.000 de imigranți italieni și spanioli se așează în Argentina (comunitatea italiană este foarte puternică numărând 3% din populație) contribuind puternic la dezvoltarea ulterioară a țării. Argentina a cunoscut aceleași răvășiri istorice ca și celelalte țări sud-americane, regimurile autoritare de sorginte național-socialiste alternând cu lovituri de stat ale juntelor militare și reveniri la societăți civile democratice. Alegerile din 1983 au însemnat revenirea la Constituția din 1853, amendată în 1898. Cu sistem legislativ parlamentar și președinte și vicepreședinte aleși de către cei 600 de membri ai Colegiului elector ( desemnați prin alegeri generale) pentru o perioadă de șase ani. Între 1973-1983, țara cunoaște o viață politică extrem de agitată, perindându-se la conducerea statului 7 personalități dintre care 4 au fost generali. Criza s-a sfârșit o dată cu alegerile din 1983, ceea ce nu înseamnă că venirea la putere a lui Carlos Saul Menem – în iulie 1989 – ar fi pus capăt scandalurilor politice, actualul președinte fiind ținta unor atacuri vehemente vizând îndeosebi viața sa particulară și fenomenul corupției. Cazul Maradona, la rândul lui, poate fi înțeles și ca un simptom al societății argentiniene.

Cu 2000 de dolari și devotament latin față de stat ajungi argentinian

Sechelele luptelor politice s-au regăsit în sistemul economic, Argentina fiind practic obligată, în 1990, să treacă la un amplu program de privatizare menit să stingă datoria publică de 5 miliarde dolari. Taxele agricole pentru export au fost abolite în martie 1991, aceasta fiind poate implicația importului masiv de cereale efectuat de europeni, prețurile degrevate de taxele de export fiind foarte mici. Cu toate acestea, doar 3,35 mil. de locuitori lucrează în agricultură, zonele agricole imense așteptându-și forța de muncă. Este și motivul pentru care s-a lansat un program la nivel național de încurajare a imigrărilor în această țară, cu obligativitatea nou veniților de a popula aceste pampasuri. Poate vă mai amintiți de val de frenezie, vecină cu isteria, i-a cuprins atunci pe românii care au luat cu asalt Ambasada argentiniană de la București, datorită informațiilor incomplete. Într-adevăr, Constituția țării permite oricărei persoane să se așeze aici cu condiția să posede o lichiditate de minim 2000 dolari și în timp de 5 ani să manifeste devotament față de statul argentinian și legile lui. Cu 2000 dolari în buzunar, plus alte câteva mii pentru biletul de avion, un român și-ar deschide un butique acasă și nu s-ar mai deranja să desțelenească pampasul care nici măcar nu are…lebede. De aceea, probabil, Aldo d’Agostino, pilotul care ne-a adus pe șenal de la Recalada la Buenos Aires, nu auzise ca un conațional de-al nostru să se fi pripășit pe aici. Străbunii lui sicilieni s-au încetățenit aici încă de la sfârșitul sec 19. Aldo are 60 de ani. 24 de ani a fost comandant de cursă lungă, iar de 10 ani este pilot pe River Plata. Recalada este o navă-pilot, cu poziție fixă, așezată la intrarea în estuar, între Uruguay și Argentina . Poate găzdui 25 de piloți care fac de permanență, fiind dotată cu săli de agrement, cu video-proiectoare, jocuri, electronice și chiar dame de companie. Cei 63 de piloți s-au constituit într-un S.R.L., serviciile și ținta îmbunătățindu-se vizibil de când s-au privatizat, ne spune comandantul Stavre Pater, care a mai fost pe aici.

O zi de vacanță

Din păcate, șederea aici nu este pigmentată de niciun fapt divers. Suntem la fel de plați ca și apa mocirloasă care ne înconjoară. Atmosfera ne este atât mai nesuferită cu cât, în urmă cu câteva zile, nava a repidat de bună dispoziție. Toți ne-am dăruit două zile de vacanță, simțindu-ne niște turiști americani în weekend, evident, extrapolând proporțiile. În apropierea coastelor uruguayene, înconjurați de foci jucăușe ce navigau în prova bătându-și aripioarele pe burtă sau dând ocol vaporului cerând de mâncare, intersectați de o balenă de numai 50-60 de m, s-au desfășurat ca un arsenal de război unelte de pescuit rechini (abia scăpați de sub aripa părinților), merlucius necongelat, stavrizi oceanici, scrumbii – două bucăți și un calamar plin de cerneală. Peștele sabie nu a vrut să-și încrucișeze armele cu noi nici măcar momit cu reflectorul de 500 w. Maestrul în pregătirea peștelui pentru grătar, s-a dovedit Vasile Doiul (of. II, prelimbajul mirenilor, Vasile Jitaru), în ațâțarea jarului Costică Marica ( lunga sa practică în Delta Dunării punându-ne pe butuci). Saramura ( cu ciușca de la… timonieri) a fost ținută în frâu de Mihai (Bejenariu). Noi ne-am ales cu partea cea mai ingrată, întreținând atmosfera prin gustarea bucatelor mării. Dacă în față nu ni se arată Crucea Sudului, iar în dreapta Scorpionul, am fi crezut că ne aflăm lângă voi, acasă, în marginea unui lac, nici foarte fericiți, nici încrețiți de gânduri. Niște funcționari onești care-și permit, o dată pe trimestru, să iasă la iarbă verde și la un grătar, melancolizând subțire la plăcerea libertății de a evada în natură și la dulcea povară a captivității de lefegii care suntem în viața noastră de fiecare zi.

Calmul ultimelor ore nu este de bun augur. Atât meteorul, cât și barometrul, ne indică apropierea unei tornade. Ne grăbim să închidem corespondența pentru a nu realiza performanța transmiterii în direct a unei furtuni. Vom părăsi rada de așteptare îndreptându-ne spre gurile fluviului Parana. Vom urca apoi 450 de km spre portul de încărcare San Lorenzo. Cum legile interzic folosirea aparaturii radio în apele teritoriale ale unei țări străine, este posibil să ne reîntâlnim abia după ce vom fi din nou în largul oceanului. La noi este ora 17, la dvs. ora 22 așa încât vă spunem „Noapte bună, oriunde v-ați afla”, deși nu este sâmbătă seara nici pentru noi, la River Plata, nici pentru voi la Constanța sau București.

Buenos Aires,

11 octombrie 1993

Capitolul VI

Amintiri de la începutul lumii

            Fortuna promisă în estuarul la plata ne-a ghicit pe fluviul Parana, la San Lorenzo. Atunci, tornada s-a lăsat către ocean, la noi ajungând numai semnalele ei luminoase și amenințătoare. Dar sâmbătă (16. oct.) nu am mai scăpat. După o zi caniculară (36° C – 38° C), s-a stârnit o vijelie care în câteva minute a măturat tot praful de la Buenos Aires până la Rosario și l-a înghesuit pe fluviu. Navele ancorate pe fluviu au început să-și schimbe amenințător poziția. Toate au pus în funcțiune radarele și au început să încălzească motoarele pentru a putea face manevre în cazul în care vântul le-ar fi împins spre limbile de nisip din apropiere. O ploaie primordială s-a revărsat asupra noastră. Avem un fluviu nervos sub noi, vântul îi schimbase cursul împingându-l înapoi spre izvoarele din Brazilia, un altul – la fel de furios – venea din cer. Fulgerele tăiau orizontul precum maceta băștinașilor nuca de cocos.

            Dimineața, navele erau răvășite pe întreaga lățime a fluviului, comandanții erau însă fericiți că n-au pierdut nici una din ancore. Norocul nostru a fost că tornada n-a ținut decât un ceas. Ea ne-a arătat că aici, aproape de capătul lumii, totul are proporțiile începutului de lume: gigantic și sălbatic.

            Obișnuiți cu dezlănțuirea naturii, oamenii intervin prea puțin în desfășurarea ei. Am urmărit Rio Parana pe cei 450 km cât am urcat pe el, în interiorul Argentinei. Nu există nicăieri un semn al constrângerii omenești. Fluviul a fost și este lăsat să-și afle singur drumul modelând insule, grinduri, brațe, canale. Prudenți, oamenii nu s-au apropiat de el decât în zonele unde mailurile, mai înalte, oferă siguranță. În rest, imensă luncă este în voia fluviului.

            Vegetația este stranie, amestec de arbori de esență albă și moale și arbuști contorsionați, ghimpoși cu lemn tare, specifici zonelor aride, pâlcuri de stuf și păpuriș înconjurate de petece de pajiști ca un gazon englezesc. Sfidând orice regulă, mai apar palmieri, cocotieri, chiparoși. E devălmășia naturală de după potop.

Poco trabajo

            De la La Plata până la Nueva Palmira, am navigat în apele teritoriale ale Uruguayului, Rio Parana fiind granița sa cu Argentina. Ceea ce spun cifrele uscate ale enciclopidiilor – Uruguayul are un nivel de civilizație și de trai mai ridicat decât al vecinilor săi – am văzut cu ochiul liber. Așezările, mai mari sau mai mici, Colonia, Carmelo, Nueva Palmira, sunt cochete, viu colorate, cu iz de stațiuni turistice. Pe malurile uruguayene se poate zări câte o vilă cu centrală eoliană, cu debarcader, cu ambarcațiuni, cu automobile și cu oameni ce ne fac cu mâna de parcă și noi am fi în vacanță. La o populație de 3 milioane de locuitori, Uruguayul primește anual peste 1,5 milioane de turiști. Mulți argentinieni își petrec week-end-ul în Uruguay. Există curse rapide între Buenos Aires și Montevideo. Ele sunt atât de obișnuite încât aceste nave de pasageri sunt numite „autobuze”.

            Cu Argentina am luat cunoștință la scurt timp după ce piloții s-au urcat la bord ( pe fluviu nu se circulă și nu se fac manevre fără pilot local). Citisem și văzusem la televizor că argentinienii se confundă cu yerba mate. În timonerie am fost întâmpinați cu un ceai fierbinte. No, gracias, senior, sono salud. Așa deci: și la ei ceai beau numai bolnavii. Și bineînțeles, turiștii! Gregorio Chamarro are 62 de ani și pe fluviu se orientează ca strămoșii săi din spița indiană. Nu știe din engleză decât strictul necesar navigației. Ne întrebă, în spaniolă, dacă suntem ziariști. I-au atras atenția aparatele noastre de fotografiat și camera video. Si, senior. Oficialles… delegaciones…? Yes. Clătină din cap a compătimire. No buen. E un moment greu pentru Argentina. Why? Recessiones…poco trabajo… Înțelegem și mai bine când ne arată, cu semnul internațional al degetelor, relația dintre poco trabajo și bani. Ne mai spune că no bien în justiție, învățământ, asistență socială. Îl întrebăm dacă tot senior Menem e presidente. Tace. Apoi, cu o voce ca numai pentru el A… si… Menem… Gregorio e profund afectat. Deși are 62 de ani și un job.

            Despre presidente Menem se vorbește mult în aceste zile. A fost internat într-o clinică de cardiologie pentru o operație coronoriană. Știrile se succed din oră în oră. El presidente de Nacion este în afara oricărui pericol, a declarat medicul său personal Alejandro Tfeli; el presidente a fost vizitat în salonul 314 de su espasa, Zulema Yom și su hija, Zulemita, Itamar Franco visita al presidente en la clinica. Și evenimentul fotbalistic numărul unu – derbyul River Plata – Boca Juniors ( 0-1, pentru microbiști) este adus la scara bolii președintelui: Carlo Menem a urmărit la televizor, într-un cadru mai restrâns, 90 de minute, meciul River – Boca.

            Suntem în America de Sud.

Orașele suprapuse

Spuneam că sunt puține semne ale omului pe malurile fluviului în zona argentiniană. Au fost câteva stâni sărăcăcioase. Sărăcia se vede după numărul animalelor, nu mai mult de 10-20, vaci, cai, oi, porci laolaltă, dar și după adăposturile păzitorilor de vite, gaucheros: colibe înălțate pe folie de plastic și cartoane. O improvizație bună între două viituri. Acolo unde există un adăpost mai consistent – cu două încăperi, joase, construite din pământ și scânduri – există și un canal și un mijloc de transport: o ambarcațiune care poartă și ea semnul provizoratului.

Fluviul seamănă, pe largi porțiuni, cu o deltă dar fauna este săracă. Vegetația nu e luxuriantă ca pe Orinoco – acolo unde primii europeni, vizitând-o, au crezut că au descoperit paradisul biblic – și nici grandioasă ca pe Amazon. Principala menire este de a fi calde de transport. Adâncimile și lățimea sa permit urcarea până departe a unor nave de mare tonaj. De serviciile lui beneficiază Brazilia, Paraguay, Argentina și Uruguay. El n-a fost pricină de gâlceavă, fiecare vecin știind cât de vitală este calea de apă pentru celălalt. În schimb, un petec de pădure – Chaco – a fost casus belli între 1932 – 1935, între Bolivia și Paraguay. Un alt război crâncen (1865 – 1870) pustiise Paraguayul, populația sa scăzând de la 600.000 la 232.000. Erau urmările lungii dominații coloniale care lăsase în urmă: anarhie, lupte interne și dispute teritoriale.

După ce-am părăsit apele teritoriale uruguayene, am urcat pe Rio Parana Guazu ( sunt nenumărate Rio Parana!). La km 180 am întâlnit un prim semn al civilizației argentiniene, un pod impresionant în înalțimea și lungimea sa. Nu l-am găsit trecut pe hârtiile din 1976 ( cele mai recente). Nici piloții nu-i știau numele. Pare firesc să nu aibă un nume pentru că nu leagă două localități ci cele două maluri ale fluviului. Este foarte circulat, îndeosebi de camioanele de marfă. Până la San Lorenzo ( km 445) nu am mai întâlnit alt pod.

Viața se petrece îndeosebi pe partea dreaptă a fluviului. Pe acolo am văzut stânile, tot pe acolo, ca la Punta Constanza, câte o vilă de vacanță ne-a obligat să declanșăm aparatele de fotografiat și camera video. Dar, pentru că nu suntem angajații unei companii de turism și nici agenți de publicitate, am privit lung și cocioabele înșirate de-a lungul tuturor orașelor: San Pedro, San Martin, San Nicolas, Rosario, San Lorenzo.

Contrastele cele mai mari le-am văzut la Rosario. De la depărtare, orașul se decupează asemenea New York-ului din reclame. Apropierea își detaliază orașul, te lasă să-i descifrezi trama stradală, să-i citești edificiile. E, sau pare, un oraș al oamenilor de afaceri, nervos în plan vertical, latin pe orizontală. Unul dintre cele mai impunătoare blocuri este sediul mai multor firme, hangarele de tablă ondulată, ruginită, din malul fluviului este însemnul industriei argentiniene: William & Sons Comp.

Nu insistăm pentru că vom reveni la Rosario și ne vom face o imagine mult mai apropiată de realitate. Ceea ce frapează este viața de sub oraș. Malul înal și drept pare o secțiune longitudinală în subsolurile orașului. Depozitele de gunoaie vin până în apă, țevile de canalizare devin afluenți ai fluviului. Folosind grotele naturale săpate în lut, unii și-au încropit un acoperiș deasupra capului din ceea ce alții au aruncat. Predomină plasticul și tabla de conservăraie. O scară din mal sau pentru trecerea de la un adăpost la altul. O tragică ironie face ca bordeiele acestea să imite structura, etajată, a zgârie norilor care se reflectă în apa fluviului.

Poco trabajo, ne spusese Gregorio Chamarro. Puțin de muncă, puțini bani. După cele văzute, ne spunem că nu le-am lua ăstora pâinea de la gură. Cifrele vorbesc de milioane de vite, de milioane de tone de cereale. Noi, care am trecut printr-un regim socialist dictatorial, am devenit neîncrezători în fața cifrelor, știind că ele sunt îndeosebi bune în ochii organismelor internaționale care permit exportul de materii prime agricole.

Mulți români visau Argentina. Și-au vândut apartamentele ca să facă rost de bani de drum. Cunoscând folia din țară, l-am întrebat pe funcționarul de la oficiul de emigrări venit la navă dacă ne poate furniza câteva date despre acest fenomen. „No problems. Tell your agent Nubsa. No problems.” N-am insistat cu întrebările de teamă să nu producem o confuzie și mai mare. Am lăsat-o baltă neavând niciun chef să devenim gaucheros.

Două zile negre cu inspectori la bord

            Este puțin de lucru în Argentina, iar cei care au o slujbă și-o fac cu o conștiinciozitate rar întâlnită. Am simțit-o pe pielea noastră când nava a fost controlată înainte de a intra la încărcare. Meticuloșii agenți de asigurare ai Clubului P & I au luat magazia la controlat. Au închis și au deschis capacele de zeci de ori. Le-au verificat etanșitatea cu manica de incendiu. Sub directa lor supraveghere s-au remediat toate deficiențele băgându-i pe ai noștri în priză, făcându-le două zile negre și două nopți albe. Era week-end, compatrioții lor ieșiră cu bărcile pe fluviu. Îi priveau cu jind, dar nici un moment nu s-au arătat grăbiți sau nervoși . Sigur că plata a fost dublată, lucrându-se în zile de sărbătoare, dar aici nimeni nu cârtește când e vorba de prestigiul, interesele și banii companiei.

            Cel mai scrupulos, s-a dovedit a fi, însă, inspectorul fito-sanitar. Statura impozantă, aerul foarte important păreau rizibile în raport cu misia sa: depistarea cuiburilor de gărgărițe și a larvelor de fluturi, care pot influența marfa. Și-a văzut imperturbabil de treabă trecându-și degetul pe limbă și introducându-l în fiecare crăpătură. Scotea larve din unghere atât de imposibile încât l-am bănuit pe Roberto că le aduce de acasă în diplomatul lui „Samsonite”.

Un moment de comedie mută s-a consumat între nea Garbis timonierul și niște barcagii. După ce le-a ancorat șalupa, nea Garbiș s-a uitat dacă totul este O.K. Un brunet, cu un gest tare cunoscut nouă, i-a cerut ceva de stingerea setei. Nea Garbis n-a zis nimic: nici că le dă, nici că nu. Și-a văzut de treaba lui: deschiderea hidrantului de apă. Niște sunete disperate, de jos, l-au făcut să se uite mirat peste bord. Barcagii protestau vehement, în felul lor, față de șuvoiul de apă venit de la hidrantul direct în șalupa lor. Nea Garbis nu le-a răspuns.San Lorenzo

19 oct. 1993, Argentina

Capitolul VII

Argentina, între tangoul politicienilor și rapp-ul străzii

            Navigând spre locuri necunoscute, descoperitorii lumii noi reperau uscatul după frunzele sau trunchiurile de arbori aduși de curenți, după speciile de pești prinse și după resturile din burțile păsărilor marine. În absența unor informații, în ciuda unui sistem eficient de comunicare cu care compania Tanker Shipp Management (TSM SRL) a dotat nava Breaza și noi ne-am văzut în situația de a înțelege din semnele pe care natura ni le-a pus la dispoziție, cam ce poate fi pământul spre care am navigat mai bine de o lună de zile și pe care l-am urmărit, tot de pe apă, sute de kilometri în adâncimea lui. Cam întregul drum nu am făcut altceva decât să deducem și să transmitem informații în absența oricărui feed-back. Răspunsurile ne-ar fi fost necesare pentru că informația are nevoie de corelări, de așezare într-un sistem pentru a căpăta relevanță. Metoda deductivă ne-a transformat în niste paleontologi care reconstituie întregul dintr-un singur oscior. De aceea, emoțiile noastre se nu au fost mici când am coborât în portul San Lorenzo și am avut posibilitatea de a ne confrunta observațiile și intențiile cu informații ample și sigure.

            Este cazul să spunem că o altă prejudecată asupra romantismului și aventuroasei vieți de marinar a fost spulberată. Munca pe navă se intensifică în porturi (supraveghere continuă a încărcării mărfii, manevre pe parâme sau cu motorul, balastări și debalastări repetate în funcție de calculele de rezistență, repararea sau retușarea unor defecțiuni ivite în timpul marșului, aprovizionarea cu apă și alimente, etc.). Sunt navigatori care de-abia văd orașul în cate-o noapte, dar sunt și cazuri când unii dintre ei nu apucă nici măcar să calce pământul. Și, în orice caz, marile orașe sunt văzute de la 15-20 de mile, cercetate cu binoclul dacă Dumnezeu vrea ca vizibilitatea să fie bună.

            Nerăbdarea ne-a scos din cabine la prima oră a dimineții când ceața nopții încă nu se risipise, vântul de baltă îți îngheață sufletul. Ne-am strecurat printre elevatoarele terminalului însoțit de mirosul dulceag-vomitiv al soiei măcinate și umezite de ploaie, am inhalat până la leșin damfurile de sulf ale rafinăriei de lângă terminalul Vicentin și am admirat mărăcinii impozanți delimitați de sârmă ghimpată și numiți de o pancardă proprietate privată. Când am ajuns în șoseaua care duce la San Lorenzo ne-am spus cu voce tare performanța: Iată-ne și în Argentina!”. Ne-am propus ca în zilele în care vom rămâne în țărm să o scotocim cât mai bine din toate punctele de vedere.

De la opulență la faliment

Argentina este o a doua țară ca mărime din continentul Sud-American și a opta în lume ca suprafață ( 2,8 milioane km², la care argentinienii adaugă încă un milion al ținuturilor din Țara de Foc, Antarctida și Insulele din Atlanticul de Sud). Războiul din 1983 pare a nu se fi terminat de îndată ce, în 1990, Argentina și-a declarat suveranitatea asupra Malvinelor și a altor insule britanice din Atlanticul de Sud, considerându-le parte integrantă a teritoriului național, iar o comisie a Scotland Yard-ului este prezentă în țară pentru a cerceta crimele comise în războiul Falkland!

Așezările urbane concentrează 83 la sută din populație ( cele mai mari orașe: Buenos Aires – 9,92 milioane de locuitori, Cordoba și Rosario cu aproximativ 1 milion), restul de 17 %, din cele 32 milioane, trăind în mediul rural. Pe un teritoriu atât de vast este firesc să existe mai multe zone climatice – umedă și foarte rece în Sudul extrem, fierbinte și aridă în Nord și Vest, cald-temperată, cu precipitații în toate anotimpurile, în Est. Aici, acum, este primăvară, cu o diferență de 10-15 grade între noapte și zi, cu cerul mai mereu acoperit de nori, deși nu a plouat decât de vreo două ori mai zdravăn.

În majoritatea dicționarelor și enciclopediilor, istoria este prezentată cam de la descoperirea țării de către spanioli. Este evidentă însă încercarea de a se impregna populației istoria de după obținerea independenței. Plăcile comemorative fixează cel mai adesea personalități locale sau simboluri ale muncii. Vom reveni mai târziu asupra acestui aspect.

Din punct de vedere economic, evoluția Argentinei este foarte interesantă și nu trebuie să faci prea multe eforturi pentru a găsi similitudini cu ceea ce s-a întâmplat prin alte părți. Până în anii ’30 ( cu o creștere de 4 la sută în economie și 3 la sută la prețuri), Argentina a fost considerată ca una din primele 10 țări bogate ale lumii. Exportul de cereale, vite și alte materii prime crea 25 la sută din produsul național brut. Bunurile de larg consum și materiile prelucrate erau importate. Recesiunea economică mondială ce-a urmat a dus la o scădere dramatică a prețurilor la materiile prime exportate și la o creștere descurajantă a prețurilor la bunurile (prohibitive) importate. Marele val de imigranți europeni care nu-și mai găseau de lucru în agricultură a sporit criza politică. Pe fundalul colapsului economic puterea se concentrează în mâinile militarilor. Anii ’50 reprezintă încercarea de a ieși din criza economică printr-un regim național-socialist care substituie capitalul privat, insuficient, cu masive fonduri guvernamentale. Guvernele următorilor ani au naționalizat afacerile din industrie, comerț și servicii. Prezența considerabilă a statului s-a făcut simțită în toate afacerile, astfel încât cheltuielile guvernamentale au crescut de la 11 la sută , în 1940, la 31 la sută, în 1970. Pentru a-și proteja industria națională, Argentina a fost nevoită să intrăducă taxe și tarife protecționiste. Pentru satisfacerea importurilor a creat, împreună cu alte state din jur, o piață comună. Cu toate acestea, inflația a crescut și a fost nevoie de importante împrumuturi externe penru acoperirea deficitului bugetar. Datoria externă s-a ridicat la 45 miliarde de dolari, în timp ce PNB a crescut cu doar 10 la sută. După scăderea interesului SUA în stoparea inflației în America de Sud ( între 1978-1981), Argentina a fost obligată să declare faliment de stat, fiind în imposibilitatea de a-și plăti datoriile externe. Între 1985-1989, inflația a avut o rată anuală de 863 la sută.

Reformele menemismului

1989 este anul în care Carlos Menem câștigă alegerile prezidențiale și începe aplicarea așa numitului menemism considerat de unii analiști argentinieni, ca neconservatorim popular.

Reforma economică începe cu aplicarea planului de privatizare. 32 de întreprinderi de stat, falimentare, sunt scoase la vânzare. Intenția este de a se reduce cheltuielile publice și de a sugera fondurile pentru echilibrarea balanței bugetare. La sfârșitul anului 1992 se încasaseră 5,3 miliarde dolari din datoria externă. Se prevedea că până la începutul lui ’94, toate întreprinderile de stat să fie privatizate, aducându-se încă 1,1 miliarde de dolari, în lichidități și reducându-se cu încă 1,9 miliarde dolari datoria externă. Au fost privatizate: Compania Națională de Telecomunicații, Liniile aeriene, Compania de aparatură electronică din Buenos Aires, Societatea mixtă siderurgică, Rețeaua de alimentare cu apă, Rețeaua națională de distribuire a gazului, Societățile de televiziune și radio, Căile ferate și erau în privatizare Căile navale, Terminalele cerealiere din porturi, Compania navală de stat, Concernul petrolier, proprietate de stat, Yacimientos Peroles Fiscales (YPF), nu era inclus în planul pe 1993. El este estimat la aproximativ 8 miliarde de dolari și, pentru vânzarea sa, se prevedea organizarea unei licitații internaționale.

Pentru a-și putea aplica planul de privatizare, Carlos Menem a dus o luptă aprigă cu sindicatele, anihilând marile uniuni sindicale, iar pe cele mici atrăgându-le de partea dureroasei reforme.

În 1991, Carlos Menem aduce la guvernare, în funcția de ministru al economiei, pe dr. Domingo Cavallo, președintele celui mai mare concern economic național. La 20 martie 1991, dr. Cavallo începe aplicarea Planului de convertibilitate, cea mai importantă măsură, pe drumul reformei, în stoparea spiralei inflaționiste. Într-o primă etapă australul – moneda de atunci a țării – a fost cotată la o rată de 10.000 australii la 1 dolar american, garantându-se convertibilitatea sa totală.  Un an mai târziu, s-a introdus noua monedă națională – peso – având paritatea 1/1 cu dolarul american pentru simplificarea schimburilor și a plăților.

Acum, în Argentina, nu există bursă neagră. Multe magazine acceptă plata atât în dolari americani cât și în peso. E adevărat că argentinienii se hotărăsc cu mare greutate să scoată lichidități în valută forte din bancă, iar taxele pentru vărat e ca se așteaptă ca în lunile următoare să se producă o devalorizare a monedei naționale, dar deocamdată se vorbește numai ca de o supoziție.

Spre o modificare a constituției

            Operația suportată de președintele Menem a rețint atenția mass-mediei multe zile în șir. Nu știm dacă a avut ca scop sensibilizarea opiniei publice sau, pur și simplu, ziarele și presa vizuală fac front comun în jurul instituției prezindențiale. Cert este că a fost un bun prilej pentru președinte de a-și arăta disponibilitatea la continuarea reformei și de a-și îndrepta imaginea – șifonată – de familist. Vizita soției sale, „ex prima doamnă”, cum o numesc ziarele, la spital, a fost urmată de știrea că soții Menem au început tratativele pentru reconciliere matrimonială. Activitatea de la Casa Rosada a fost urmărită, de asemenea, îndeaproape în săptămâna considerată ca decisivă pentru reforma constituțională având de trecut examenul votului în Senat. Pentru a-și asigura 32 de voturi (minimul necesar pentru ca proiectul de reformă să treacă) blocul partidului justițialist (de orientare peronistă) a acceptat, după furtunoase tratative, propunerea sanjuanistului Leopoldo Bravo (74 de ani, din care 50 de experiență politică) de reducere a numărului de modificări de la 88 la 9. Senatul a aprobat reforma, stabilind pentru 21 noiembrie, plebiscitul. Printre cele mai importante modificări sunt: Posibilitatea realegerii președintelui pe o perioadă de 4 ani (la ora actuală nu este permisă candidatura imediată); durata mandatului pentru președinte și vice președinte de 4 ani (în loc de 6), reducerea mandatului senatorilor de la 9 ani la 6 ani; a fost suprimată condiția ca viitorul președinte să fie de cult catolic; printr-un amendament se poate modifica doar un singur articol din Constituție; perioada de timp acordată sesiunilor ordinare ale Congresului se dublează; se reduc la trei instanțele de revizuire a proiectelor de legi; iar dacă o comisie nu ia în discuție în 120 de zile un proiect, el este considerat aprobat din oficiu; cetățenii pot propune proiecte de legi; Congresul poate convoca națiunea pentru a se pronunța asupra unei legi înainte de a fi supusă votului.

            Data, asupra căreia s-au purtat multe discuții, a fost decisă de faptul că în ultima săptămână a lunii noiembrie , președintele Menem ca efectua o călătorie în Europa, unde îl va întâlni și pe papa Ioan Paul al II-lea.

            Reforma economică – și rezultatele ei – sunt urmărite cu multă atenție. Fiecare semnal al organismelor internaționale este analizat pe toate părțile, fiecare semn de bunăvoință dar și de criticare a reformei devin subiecte de pagina întai. În timp ce oamenii de pe stradă se arată mai sceptici față de o îmbunătățire a nivelului vieții prin aceste reforme radicale, ziariștii se arată optimiști, acordând credit total lui Carlos Menem și ministrului economiei Dominigo Cavallo. O dovadă este că nici nu au băgat în seamă că înaintea aprobării proiectului de reformă constituțională, de pe patul spitalului, Carlos Menem și-a anunțat viitoarea candidatură. De altfel, el este implicat în aproape tot ceea ce reprezintă eveniment în Argentina, numai intervenția hotărâtă a reprezentanților bisericii catolice l-a determinat să anuleze întrevederea cu Madona – care a concertat aici pe stadioanle din Buenos Aires, spectacolele starului merican fiind etichetate drept „erotice, pornografice și imorale”.

            Argentinienii nu sunt preocupați numai de politică. Partida cu Australia, pentru calificarea la C.M. ’94 din SUA, se bucură de transmisii zilnice de la Sydney, naționala azzurilor fiind plecată acolo cu două săptămâni înaintea disputării partidei. În centrul atenției stă, bineînțeles, întoarcerea lui Maradona la echipa națională, un atu moral extrem de important, după cum îl califică comentatorii sportivi.

            Corupția este și ea prezentă ca subiect zilnic. Frumoasa Amira Yoma, fosta secretară a Audiențelor la Prezidențiale, este audiată si se pare foarte implicată în spălarea narcodolarilor. După audierea în fața judecătorului federal, Nerio Bonifanti, a fost revocată măsura închisorii preventive, Amira afișând o bunp dispoziție care te pune pe gânduri.

            Dispariții de copii, un dezastru ecologic prin deversarea în Rio Parana a 800.000 tone de gazolină, un accident de circulație în care au murti patru tineri, scandalul plajelor pentru nudiști, satisfacția pentru salutul pe care regina Elisabeta l-a adresat soldaților argentinieni din Cipru, campania împotriva holerei, certificatul de bună purtare acordat de Bill Clinton, Argentinei, în problema respectării embargoului asupra insulei Haitti completează tabloul vieții argentiniene văzute de la înălțimea politicienilor și blocurilor turn unde se află redacțiile ziarelor „La Nacion”, „Clarin” ( din Buenos Aires) sau „La Capital” (din Rosario). De la nivelul străzii, viața este mai puțin spectaculoasă, dar ceva mai cruntă.

Puerto General San Martin

20-23 oct. 1993

Capitolul VIII

Întâlnirea cu Marta

            Marta știe când a sosit un nou vapor în port. Pizzeria unde servește se umple de băieți gălăgioși. Se asează la mesele – numerotate – de lângă geam și stau ca pe ghimpi. Își proptesc privirile în geamurile telefoanelor de vizavi, așteptând să li se facă un semn de legătură cu „Rumania” a fost făcută. Sar ca arși, doi-trei odată, unul intră în cabină și începe lungul dialog al lui „alo, alo, alo”, în care intervine și americanca prin care se face conexiunea cu Europa prin satelit. Uneori, legătura nu ține decât pentru un anunț, „Te sun din Argentina”, alteori, telefonul de la capătul celălalt al firului sună dușmănos în gol. Pentru a-ți accentua deprimarea, telefonista te anunța cu voce ei imună la emoții: „la acest număr nu răspunde nimeni”.

            Deși nu știe decât spaniolă, Marta este foarte comunicativă. Te privește cu multă simpatie și-ți arată pe bonul d marcat cum o cheamă – Marta Beatriz Riquelme. Pe o bucată de hârtie îți face un mic plan al orașului. Știe cam ce-i interesează pe marinari și-i avertizează asupra obiceiurilor locului. Învață repede numele navei și-ți spune ce grupuri dintre ai tăi au mai trecut pe acolo. Cu toate că ai stat cu ei mai bine de o lună, întâlnirea cu oamenii de pe vapor – aflați în grupuri mici prin magazine sau pe terasele berăriilor – se petrece de parcă ai da ochii, la capătul lumii, cu un cunoscut. Se schimbă informații – unde se află magazinul cu prețurile cele mai avantajoase, cât costă un bilet de autobuz, cât se face până la Rosario, etc.

            Până când te vei hotărî dacă-i vei face o vizită sau nu acasă, la adresa pe care ți-a scris-o fără să te dumirească dacă este o invitație, ieși pe strada principală cu durerea de cap insuportabilă provocată de descărcarea corpului de electricitate statică acumulată pe vapor. Încheieturile sunt rigide, iar după câțiva kilometri te cuprinde febra musculară.

Buticuri, sclipici și industrie locală

            În San Lorenzo nu ai cum să te rătăcești. Orașul este așezat în lungul fluviului, având câteva străzi paralele lui și altele perpendiculare care duc de la fluviu la margine. De acolo începe câmpia argentiniană.

            Avenida G-ral San Martin – strada comercială – este lungă cât o zi de voiaj, traversând tot orașul și ducându-se cale de 25 km., până la Rosario. Magazinele sunt lipite unele de altele. Toată lumea vinde. Puțini cumpără. Ca și la noi, este o adevărată febră a buticurilor. Cele mai multe sunt deschise în holurile caselor. Dincolo de draperia care le delimitează spațiul, se vede dormitorul. Au aceleași mărfuri ca și la noi: bomboane, țigări, brichete, lichioruri, biscuiți, pixuri. Au aceleași ambalaje cu sclipici și uneori sunt chiar aceleași mărci. Atâta doar că pe ele scrie „Industria Argentina”. În afara unor macete (Made in Brasil sau Columbia) care ar aminti de un specific național, nu găsești nimic ca amintire argentiniană.

            Articolele de pielărie sunt sărăcuțe în sortimente (aceiași și aceiași nobuk, piele întoarsă) la prețuri extrem de mari. Un argentinian ar da pe un pantalon sau o scurtă din piele mai mult de jumătate din salariul lui pe o lună. Parfumurile sunt franțuzești, blue-jeans-ii americani, răcoritoarele – Coca Cola și Pepsi. Cele autohtone sunt chimicale curate, dar prețurile sunt tot pe acolo (2 dolari sticla de 1,5 L). Orice magazin seamănă cu un bazar în care Europa, Asia și America stau pe același raft. Nimic nu este, însă, original. Totul este fabricat în Argentina sub licență.

            Americanii nu sunt iubiți aici, în Argentina. Am deslușit cu greu ce înseamnă inscripția întâlnită pe toate zidurile: „NOB – la puta de America”. Nob este o echipă de fotbal din Rosario, la care joacă și Maradona, finanțată de un american. Din această pricină, cotele de popularitate ale starului sunt în scădere. Și, totuși, argentinienii nu se sfiesc să cumpere licențe de la americani, dar privesc cu nostalgie către fosta metropolă, Spania, și nu se hătărăsc spre ce stil de viață să apuce: european sau american.

            Orașu este înțesat de mașini americane, veterane ale celui de-al doilea război mondial, sau fiind chiar dinaintea lui. Circulă Dodge-uri, Ford-uri ale anilor ’40, cu portiere de Mercedes-uri luate de la un întreprinzător care dezmembrează mașini, cu umbrele pe post de capotă sau cu faruri scobite ca un craniu istoric. Un Ford fin 1924 se odihnește pe un petec de iarbă și este, bineînțeles, de vânzare. Are volanul pe dreapta și bordul din lemn. În altă țară ar fi fost declarat valoare de patrimoniu sau și-ar fi odihnit bătrânețile într-un impozant muzeu. Aici, însă, totul se cârpește. Se împerechează mărci care nici nu visează că în Argentina cooperează admirabil. Cum benzina este scumpă (doi dolari și jumătate litrul), toată lumea folosește gazolina. Lumea bună circulă în Renault Dauphine. Sâmbăta, toată familia iese la cumpărături: bărbatul stă răstignit la volan, copilul se zgâiește pe geam, iar femeia răscolește magazinele. Mașinile noi sunt foarte scumpe, cea mai ieftină fiind „Dacia” noastră (cam 10.000 de dolari), atâta doar că se pot cumpăra în rate.

            La salariile lor – până în șase sute de dolari – coșnita este destul de scumpă. Ieftin este numai ceea ce dă natura locală. O pâine costă 1,20, carnea 4-5, fasolea verde -2, ceapa-0,60, un ziar – 1,20, transportul – 0,75. Bananele se vindeau, însă, și cu 1,50 – 2 kg, iar vinul popular, la damigeană, 3 dolari – 5 litri. O sticlp de vin „Menem”, cu etichetă aurie, era 3,90 dolari. Nu i-am încercat gustul.

            Pe fluviu, la terminalele de cereale, se pescuiesc somni, grași ca niște porci, umflați de soia. Din răpitori au devenit potențiale victime, așa că și-au dezvoltat un sistem de apărare format din țepi solzoși pe lateral și pe spate.

            În așteptarea pescarilor, un întreprinzător scosese la stradă o masă pe care așezare o terezie și un anunț. Vendo. Nu știa încă ce vinde. Munca, atâta câtă e, e împărțită frățește. Toată lumea trebuie să aibă de o bucată de pâine. Schimburile sunt de 6 ore, dar pauzele de masă și cafea sunt respectate cu sfințenie. De la 12 la 16, orașul doarme. Magazinele și chiar o parte a cârciumilor trag obloanele. Străzile sunt pustii. În fața caselor zac prăbușiți, într-un somn adânc, până și câinii vagabonzi.

Timpul are răbdare. Și argentinianul.

            Argentinienii au timp. Mult timp. Rar vezi oameni grăbiți pe stradă. Încă de dimineață, în intersecția străzilor, bărbații fac politică, părând că păzesc și afișele electorale ale trecutelor alegeri locale. Așteaptă răbdători să se deschidă cafeaneaua pentru a răsfoi ziarele, a juca domino sau cărți și pentru a discuta…politică. Totul se face, însă, fără patimă sau gălăgie. Vânzătoarele te așteaptă răbdătoare să te hotorăști. Îți numără restul cu o grijă materă, simțindu-se datoare să-ți arate „un peso egal un dolar”. Doar un bărbat în aversiunea sa față de americani, a râcâit îndelung și ostentativ bancnota de 50 de dolari să vadă dacă nu cumva este falsă. Autobuzele sunt capodopera lentorii vieții de aici. Stațiile sunt doar de decor. Fiecare călător urcă și coboară când vrea. Șoferii opresc cu multă atenție și schimbă vitezele cu gesturi largi de parcă s-ar gândi dacă este bine sau nu ceea ce fac. 25 de km. i-am făcut într-o oră și jumătate din pricina acestor opriri și a stopurilor înșirate pe ruta națională cam la jumătate de kilometru unele de altele. Numai comis-voiajorii sunt ceva mai săltăreți. Își cântă reclama la pixuri sau bricege imediat ce se urcă în autobuz, se agită, pun în mâna fiecăruia produsele. Nu vând nimic. Brusc, cântecul se frânge și tânărul își ia aceeași privire absentă ca a fiecărui om din autobuz.

            Traiul modest, la limita sărăciei, este înscris pe îmbrăcămintea și figura argentinianului. Cenușiul este culoarea dominantă. Fiecare poartă ce are , fără nicio stentație. O frumoasă adolescentă (raritate aici, femeile fiind mici și supra dimensionate în șolduri), cu blue-jeans și un tricou alb, ținea sub braț, drept canadiană, o bluză de trening, albastră, din material sintetic. De cele mai multe ori, Marta servește într-o fustă scurtă și o bluză neagră, ambele lustruite de atâta purtare. Când vrea să fie cochetă își pune o pereche de blue-jeans strânși pe corp și un pulover cu model. O bluză din material plastic și o rochie de vară cu bretele reprezintă ținuta de casă când are musafiri.

            Lunga educație catolică, ce propovăduiește modestia și decența, își spune cuvântul. Un mini jupe european, din care răsar două picioare zdravene, este purtat pe stăzile din Rosario de priviri ce-și rețin admirația, oprobiul și pofta. În general, privirile oamenilor de pe stradă sunt stinse, resemnate parcă.

            Negustorii sunt extrem de corecți la calcule, nimeni nu așteaptă bacșiș, la toate magazinele și cârciumile de zi există case de marcat. Cerșetorii sunt absolut întâmplători și sunt cu adevărat neajutorți. Străinii sunt tratați cu multă simpatie. Ei le aduc aminte probabil de strămoșii lor veniți în Argentina din Europa, niște amărâți de imigranți fără nici o avere, coborâți de pe vapor cu șapcă pe cap și-o haină pe umeri , după cum îi arăta statuia din parcul orașului San Lorenzo.  Au cultul omului simplu, muncitor și-l glorifică și în alte monumente cum ar fi cele dedicate femeii muncitoare (cu fusta până la pământ și cozi împletite) sau muncitorilor docheri. Au găsit aici ospitalitate și o bucată de pâine pe acest imens pământ și nu vor să supere pe nimeni.

            Chiar casele lor abordează decența. Sunt mici și înghesuite pe un petecuț de pământ. Au fost construite cu atâta parcimonie de parcă Argentina ar fi o limbă pe pământ la țărmul oceanului și nu o țară cât o jumătate de continent. Locuințele au un singur cat și se termină cu un planșeu de beton ce folosește ca uscătorie în aer liber. Uneori este locul de unde un câine păzește casa. Ușile și ferestrele dau direct în stradă. Cele mai dichisite case au uși din lemn masiv și jaluzele la ferestre. Lângă casă este o minusculă grădină. Unii cultivă flori pe petecul de pământ – florile de apartament se vând în ghivece la prețuri pipărate. Rar, în vreo curte vezi un palmier, care palmierii cresc spontan în marginea orașului. Cei care nu se îndură să strice banii pe flori naturale își aranjează în ferestre flori de plastic.

            Același tip de case le întâlnești și dincolo de centru orașului Rosario. Blocurile de 16-20 de etaje sunt sedii de firme. Sau bănci. Pe câteva dintre ele am văzut nelipsitul afiș cu „Vendo”. Proprietarii nu erau argentinieni.

            În trei rânduri am întâlnit și monumentalitatea. În San Lorenzo este un castel cu peron și parc impozant. Clădirea nu-i locuită, zidurile au început să se macine, iar parcul să se părăginească. A aparținut unui spaniol, dar vecinii nu-și mai amintesc numele lui, semn că a plecat demult de acolo. De pe fluviu am văzut un ansamblu de clădiri în stil italian. Pe cea care seamănă cu niște terme romane era scris „San Jose”. A fost proprietatea unui italian, Atucha. Lângă centrala atomică de la Zarate am tresărit în fața altui ansamblu care amintea de stilul conacelor românești. Pilotul ne-a spus că este într-adevăr domeniului Ghica. Nu am reușit să aflăm cum a ajuns acest descendent al familiei domnitoare de pe la noi să implanteze în Argentina o fărâmă din spiritul românesc. De altfel, sunt aproape inexistente pliantele turistice, hărțile sau vederile.

            Istoria începe de aproape pentru argentinieni. Ea este înscrisă îndeosebi pe plăcile comemorative sau prin altele care glorifică simbolurile naționale. Cel mai impozant monument este cel al drapelului național de la Rosario, un obelisc cât un zgârienori. În spatele său este un forum în care arde flacăra recunoștinței. În rest, orașele sunt pline de busturi ale unor personalități mai mari, mai mici. Găsim un bust modest al lui Borges în Parcul Spaniei, din Rosario, și mai multe ale Evei Peron, foarte populară și simpatizată.

            Cu deosebire la Rosario vremurile coexistă. Lângă clădiri de început de secol – Fabrica de pâine „Noua Europa”, 1918 – întlnești un supermercador ultra elegant, cu interoare de sticlă și oglinzi, etajele având balcoane și multe dantelării, impozante bănci sau modernul stadion pe care s-au disputat, în 1978, meciuri ale Campionatului mondial de fotbal, organizat de argentinieni. Această față a orașului poate fi o promisiune pentru mulțimea de tineri văzută pe străzi. Chiar și îmbrăcați în uniformele colegiilor religioase pe care le urmează, tinerii afișează mai multă deschidere și mai multă poftă de viață. Trei puștoaice zvăpăiate ne-au abordat pentru a le da un bănuț. Nu cereau mult – 10 – 20 de centime – în schimbul unui serviciu. N-am știut ce anume ne-ar putea ajuta, așa încât au găsit ele soluția: se vor lăsa fotografiate împreună cu noi.

            Nu numai tot secolul XX poate fi întâlnit aici, ci și toate națiile pământului. Rosario este fondat de italieni, nemți gasești în fruntea firmelor de construcții. La marginea orașului San Lorenzo am aflat o ucrainiancă plecată cu nemții când a început ofensiva sovietică, în al doilea război mondial. Are un magazin micuț, cu articole pentru copii, toate din plastic, și câteva articole de uz casnic din inox. Este fericită că poate vorbi rusește. Nu regretă că a ajuns în Argentina, deși aruncă fiecărui necunoscut: „scajite, scajite!”.

            Nu toată lumea-i împovărată de griji. Există și joburi bine plătite. Funcționarii Agenției maritime NABSA au peste 1000 de dolari, unii chiar 1500. E o leafă bună în Argentina, ne spune Charlie Hoyle. Nu cea mai bună, senatorii au peste 5000 de dolari, dar cu toate taxele pe care le plătește îi rămân pentru un trai de nivel european. Se vede după sacoul, cămașa și pantalonul său, după eșegantul birou al agenției, după atmosfera degajată care există între cei șase de acolo chiar dacă au firi deosebite: Oscar Turlione mai puțin expansiv, Gabriel Abascia cu privirea simpatică a funcționarului care te poate jupui fără să te superi pe el, Amalia Zarate zâmbind ca o indiancă neîncrezătoare dar sigură pe frumusețea ei, Liliana Arias, vioaie și temperamentală ca o spaniolă.

            NABSA reprezintă aici interesele navlositorului italian a cărui marfă este încărcată și transportată de compania românească Tanker Ship Managemen SRL. De când s-a înființat, filiala de la Puerto General San Martin a lucrat cu TSM-ul și colaborarea îi pare lui Charlie Hoyle, serioasă și de perspectivă.

Amorului îi stă în cale pisica neagră

            Noaptea toate pisicile sunt negre. Zicala-i valabilă și în Argentina, dar pentru a te convinge trebuie să mergi la BLACK CAT, un local care se deschide în miez de noapte și care oferă distracții celor văduviți de prezențe feminine timp îndelungat. În semiobscuritatea din local, fetele nu prea se deosebesc chiar dacă pe una o cheamp Olga, pe alta Paula sau Gabriela. Întunericul mai are un avantaj pentru ele: nu le poți ghici vârsta. Nevestele pot sta însă liniștite: unii, cu mușchi mulți, veghează ca singura preocupare a fetelor să fie consumația: 3 dolari votca pentru client, 6 dolari berea pentru fete. La fiecare bere pe care clientul o comandă pentru o fată, ea primește și o brățară, o tinichea pe care și-o pune la mână. Pentru cei care ar dori o distracție prelungită, fetele știu trucul cu ieșitul prin WC, chiar dacă toată noaptea au știut să sugereze lascivitatea și amorul.

            O noapte de promisiuni și visuri se sparge anost în geana dimineții cu obișnuita goană lentă a taxiurilor argentiniene către vapor.

            Orașul se trezește greu la viață, fiecare om repetând ritualul zilnic al gesturilor intrate în reflex de atâta amar de vreme.

            Aruncându-și o ultimă privire prin curtea casei sale, unde au început să foiască niște orătănii, Marta se gândește la băieții aceia simpatici de pe vapor întrebându-se, probabil, dacă vreunul, vreodată, îi va propune să plece cu el în lume.

Argentina Rosario

2 Noiembrie 1993

Capitolul 9

Filiera braziliană

            La 8 august 1963 avea loc furtul secolului. Trenul poștal Glasgow – Londra era jefuit de o mare cantitate de aur și bani. Investigațiile ce au mobilizat uriașe forțe polițienești, au dus la arestarea lui Richard Biggs, dar nu și la recuperarea banilor. Unde și cum au fost tăinuite milioanele, rămâne în continuare un mister. După numai 14 lui de închisoare, Biggs evadează și, cu ajutorul unor documente false , își începe perigrinările prin Franța, Belgia, Australia, Argentina, spre a se stabili în cele din urmă, în Brazilia.

            Făcuse trei operații estetice și avea 160 de puncte de de sutură pe față. Cele 2,5 milioane de lire sterline l-au ajutat mereu pentru a-și procura o nouă față și o nouă idenitate. În 1970 numele său era Michael Haynes și trăia în concubinaj cu brazilianca Raimunda Nascimineto Castro. Reperat de Scotland Yard, Biggs scapă de extrădare pentru că urma să aibă un fiu. Brazilia se va dovedi o țară extrem de generoasă cu el, astfel încât, o nouă încercare a poliției engleze de a-l aduce în Marea Britanie este sortită eșecului. Răpit de serviciile secrete britanice, și dus în insulele Barbados brazilienii exercită o puternică presiune prin canalele de televiziune – zilnic, fiul său de 7 ani apărea la telejurnale pentru a-și cere tatăl înapoi – dar și cu amenințări și sancțiuni economice la adresa insulelor încât acestea l-au eliberat pe Biggs, trimițându-l, bineînțeles, în Brazilia.

            Toată această poveste ar fi fost uitată, poate nu de englezi, răniți în amorul propriu, dacă Collorgate, nu ar fi adus în scenă fenomenul corupției și subtilele sale încrengături în societatea braziliană. Biggs trăiește acum ca un brazinian, are doi copii și o casă inclusă în circuitul turistic al agențiilor engleze („ a merge în Brazilia fără a-l vedea pe Biggs este ca și cum ai vizita Egiptul fără a vedea Piramidele” declară englezoaicele amatoare de senzații tari), cu intervenții la radio.

 În 1982, în ceea ce s-a numit meciul secolului, s-a confruntat în direct la televiziune cu un alt mare spărgător Albert Spagiari (ce-a ușurat seifurile Societății Generale din Nisa de 6 milioane de franci). Principalul implicat în superscandalul care a dus la suspendarea din funcție a președintelui Braziliei, Paolo Cesar Farias, a fost descoperit de curând la Londra. Ex-tresorierul ex-președintelui a simulat o fugă în Paraguay și Argentina spre a sosi la Londra, neuzitând, însă, nici de operații estetice și nici de documente false. Între guvernul brazilian și cel englez nu există un tratat care să reglementeze extrădările. Ministrul Relațiilor Externe, Ceslo Amorim, a cerut ambasadorului brazilian din Londra să înceapă demersurile diplomatice pentru ca Marea Britanie să facă o excepție ținând seama de gravitatea cazului. Englezii, care nu pot uita afacerea trenului poștal, ar face bucuroși această excepție, dar, se pare, le-au sugerat brazilienilor să facă și ei una cedându-l pe Ronald Biggs. Dar, omul nr.1 în istoria hold-up-urilor este apărat azi de legi braziliene și este considerat ca un cetățean al acestei țări. Farias, care a jefuit nu un teren, ci o țară, râde deocamdată în nas polițiștilor britanici și locuiește într-un hotel de lux în timp ce în țara sa natală superscandalul declanșat de dezvăluirea țesăturii mafiote prin care a spoliat, împreună cu președintele Collor, Brazilia, antrenează în vârtejul său funcționari, deputați, miniștri, guvernatori, partide sau lideri ai acestora.

Mecanismul corupției pus la punct de Farias este, în același timp, extrem de complicat și de simplu. Acolo unde există fonduri de stat, acolo unde statul este principalul administrator al avuției, acolo vor exista mereu cele mai accesibile căi de înavuțire prin corupție, șantaj, violență, decădere, morală. Iar toate aceste căi sunt larg deschise celor aflați la putere.

Lista delictelor este impresionantă, sumele sunt uluitoare. Ziarele de amețesc pur și simplu prezentând fraude, corupți, corupători. Ca și la noi, există o comisie Parlamentară de anchetare a corupției și a deturnărilor de fonduri din bugetul statului sau din bugetele regionale care lucrează pe subcomisii: economico-fiscală (care se ocupă de neregulile săvârșite în administrarea patrimoniului național și de evaziunile fiscale), bancară (care cercetează conturile secrete), o altă subcomisie verifică traficul de influență exercitat de înalții funcționari de stat și o alta se ocupă de soarta nefericită a subvențiilor sociale. Numele celor implicați nu ar spune nimic cititorilor români. Este suficient să spunem că tot ceea ce a reprezentat staff politic în timpul guvernării Collor este cercetat și că, folosindu-se de imunitatea parlamentară, unii dintre cei implicați nu vor să se prezinte în fața comisiei pentru a fi audiați. Dacă se va merge în acest ritm al dezvăluirilor, Congresul va fi redus practic la zero, declară o personalitate politică braziliană apreciind că 75-80% dintre congresmeni ar putea fi puși sub acuzare. Există voci care fac comparația cu situația comisiei americane din anii ’50 ce cerceta posibilele legături sau simpatii cu lumea comunistă, simpla audiere însemnând, practic, o îndepărtare din viața politică.

Un apropiat al președintelui Itomar Franco a demisionat sub presiunea acuzațiilor ce i-au fost aduse. Schimbul de scrisori între Henrique Hargreaves și presedinte au un numitor comun: încrederea că lăsarea liberă a cercetătorilor asupra oricărei persoane bănuite a fi inclusă în mafia bugetară va putea conduce către un climat moral atât de necesar recăpătării încrederii poporului în oamenii politici. Dar acesta este un caz singular.

Parlamentari mituiți cu dolari falși

Pentru a avea o imagine asupra afacerilor ce se fac în Brazilia, vom enumera câteva dintre cele ce acum sunt în curs de cercetare: vânzarea și cumpărarea biletelor câștigătoare la loterie, emiterea de cercuri fără acoperire, lansarea pe piață a zeci de milioane de dolari falși (a fost descoperită matrița, dar nu și imprimeria), alocarea unor importante sume de bani pentru investiții care nu s-au realizat și nu se vor realiza niciodată, aprobarea de către parlamentul regional și cel federal a construirii unei autostrăzi prin jungla statului Matto Grosso, finanțarea ei și cheltuirea de la buget timp de 10 ani a miliarde de dolari fără ca măcar să se defrișeze în acest răstimp vreun metru pătrat de pădure sau să se care vreo roabă de pământ, mituirea parlamentarilor. Fenomenul corupției și al falsurilor a căpătat un caracter de masă. Televiziunea braziliană a prezentat într-una din serile trecute un maldăr impresionant de cecuri false cu care brazilienii își făceau cumpărăturile în… Paraguay!

            Deputatul Joao Alves a admis în fața Comisiei de Anchetă că a emis o mulțime de cecuri în favoarea colegilor săi parlamentari, printre care și ex-directorului Departamentului Bugetului, Jose Carlos Alves dos Santos. Acesta din urmă a declarat: „ Joao Alves m-a plătit în general în dolari, dar este probabil să existe și două trei cercuri de care nu-mi aduc aminte”. Cercurile, datând din 1990, nu au fost altceva decât o mică atenție pentru directorul Departamentului pentru aniversarea zilei sale de naștere. Derobarea grabnică de primirea cecurilor are un substrat de farsă tragică: Jose Carlos Alves dos Santos a fost găsit cu o importantă sumă de dolari falși (cifrele vorbesc de 22,3 sau 40 milioane), dar el susține cu toată tăria că acești bani au fost primiți tocmai de la cel care azi îl acuză, Joao Alves. În fine, încurcate mai sunt căile corupției! Cum personajul a fost foarte important în afacerea Collor nu este lipsit de interes să mai citim și alte capete de acuzare în dosarul dos Santos: trafic de droguri, uciderea și ascunderea cadavrului soției sale și deținerea unei case de prostituție, în care se petreceau orgii sexuale.

            Citind diverse articole (nu există titlu care să nu conțină cuvintele: acuză, corupție, fraudă) și obișnuindu-te cu prescurtările care care se pare fac deliciul presei braziliene poți afla tot spectrul politic al țării. Permanent au loc sesiuni ordinare sau extraordinare ale diverselor formațiuni care fac schimbări de lideri debarasându-se în grabă de cei care sunt puși sub acuzare. Ca și la noi, cei acuzați folosesc orice prilej de a țipa că totul nu e decât o înscenare politică a adevrsarilor care manevrează poliția civilă, federală sau militară.

            În toată această situație care te duce cu gândul, inevitabil, spre brambureala care există în țară după dezvăluirile generalului Florică, nu lipsesc proiecte de legi care mai de care mai curioase, printre care unul ar limita independența justiției. Deși un înalt magistrat a luat poziție de această aberație, oficial nu am găsit o atitudine nefavorabilă fie că nu există interesul declanșării unei operațiuni de anvergura „Mâinilor curate” din Italia, fie pentru că „esquema” corupției și-a întins tentaculele până foarte departe. Poliția nu putea scăpa nici ea de acuze. Într-un discurs considerat extrem de dur, un deputat al partidului de guvernământ l-a atacat pe secretarul de stat al Siguranței pentru politica sa de „tăcere, omisiuni și iresponsabilitate” în exercitarea misiunii, precum și pentru folosirea torturei și a meteodelor violente în timpul anchetelor. Deputatul a citat o serie de informații din ziare care denunțau arestări ilegale, torturi și dispariții de persoane. „Trebuie rupt vălul tăcerii care acoperă delincvența oficială” și trebuie denunțată indiferența cu care Secretariatul de Stat al Siguranței reacționează la semnalarea unor cazuri concrete formulate chiar și de deputați în legătură cu cele întâmplate prin aresturile siguranței din Parana. Propunerea este cea cunoscută: înființarea unei comisii care să investigheze practica torturilor și metodelor violente.

            Brazilia se află într-unul dintre cele mai grele momente ale sale, declară un politician. Ea nu are decât șansa de a se îndrepta spre popor și spre valorile sale perene, altfel alterarea morală va continua să producă noi și noi dezastre. Corupția nordului a reactivat o mișcare separatistă a sudului  – „o Sule meu Pais” – dar, o separare a sudului industrializat de nordul marilor plantații și cu o mai mică putere de adaptare la rigorile civilizației ar adânci dezastrul economic al țării, se estimează aici de către unii politicieni.

Toți fură, este opinia omului de pe stradă

Sunt încercate programe educaționale pentru că tinerii reprezintă unica garanție în construirea unui viitor bun. Deocamdată însă, și în acest domeniu, trebuiesc eradicate hibe adânc înrădăcinate, delincvența juvenilă (deși cu drept opțional de vot de la 16 ani, tinerii nu răspund ca adulții de faptele penale până la 18 ani) și stoparea infestării cu virusul SIDA. Din 1994, în școli se va introduce ca materie obligatorie educația sexuală nu numai pentru a preveni îmbolnăvirile grave ci și pentru controlul natalității și al nașterii copiilor nedoriți. Ziarele braziliene au făcut mare caz de faptul că o costaricană, în vârstă de 10 ani, este pe punctul de a naște. Impresionantă nu este vârsta copilei-femei ci a viitorului copil pe care brazilienii îl văd ca pe încă unul dintre acei mici vagabonzi ai străzii împușcați de polițiști asemenea câinilor fără stăpân.

Fenomentul corupției este atât de prezent în viața socială și politică a Braziliei încât a ajuns o obsesie națională. Omul de pe stradă nu are nicio opțiune politică: „toți fură”, spune el. Și, totuși, chiar dacă știe că oricine va ieși în alegeri va face același lucru – va încerca și va reuși să-și umple buzunarele proprii – ordonat, mai ales brazilianul mai în vârstă, merge la vot, procentajul de prezențe la urne la trecutele alegeri fiind de 75-80%, după cum mi s-a spus.

Cu excepția unor știri mai importante din Europa (sitația din Georgia, stabilirea sediului Băncii Comune europene în Germania, etc), ziarele selectează din lumea întreagă tot cazuri de corupție. Nu știm în ce măsură este un paleativ moral sau este o încercare disperată de a face puțină educație. Iată cum arată o știre despre România, preluată în revistele braziliene din  „USA Today”, Washington: „Dracula se întoarce ca erou în România. Vlad Țepes, guvernator al Principatului Valahiei (Transilvania) între 1456 și 1462 s-a opus consecvent invaziilor turcești. Azi, la patru ani de la sfârșitul comunismului, în fața corupției, crizei economice și crimei, mulți români și-ar dori un nou Vlad Țepeș (care a inspirat personajul Dracula), un erou și un apărător al creștinismului”. Traducerea este, desigur, aproximativă pentru că în răstimpul petrecut aici nu am reușit să deținem și subtilitățile limbii portugheze.

În ceea ce privește veridicitatea informației, o puteți proba mai bine decât noi care nu știm cum s-au finalizat lucrările Comisiei parlamentare de anchetare a cazurilor de corupție semnalate de presă.

Oricum, vă putem anunța că președintele Itamar Franco chiar dacă riscă să rămână fără Congres, a declarat că nici nu se gândește la alegeri anticipate. Se recunoaște că președintele Ion Iliescu a vizitat de curând Brazilia și se spune că a învățat ceva.

Paranagua,

8 noiembrie 1993

Capitolul X

O țară cât un continent

Brazilia este o țară fabuloasă. Natura sa este stranie și atrăgătoare. Sunt porțiuni pe care le-a cedat oamenilor, dar sunt și numeroase zone la poarta cărora pare că a pus un avertisment: interzis civilizației! Adesea, cei ce nu au păstrat consemnul n-au mai apucat să spună ceea ce au descoperit. Există triburi de indieni în Mato Grosso și în bazinul Amazonului care refuză orice contact cu civilizația ducându-și probabil viața tot așa cum îl găsise în 1500, amiralul portughez Pedro Alvares Cabral. În schimb, în marile metropole – înșiruite de-a lungul celor 4000 de mile de coastă la Oceanul Atlantic – viața are trepidația și fastul unui europenism pe care s-au altoit pofta de viață și revarsarea tumultoasă a băștinașilor. Brazilia e cel mai mare amalgam de rase și etnii de pe întreg pământul. Portughezii așezați aici s-au împerecheat cu indienii, metiștii rezultați au întemeiat familii cu africanii duși ca sclavi, care la rândul lor și-au amestecat sângele cu italienii, germanii, olandezii și alți europeni veniți în număr mare prin anii 1850. Asia și-a trimis și ea 500.000 de japonezi, arabii și evreii conviețuiesc întru negustorie. Rușii fugiți de binefacerile socialismului și grecii pe care-i găsești oriunde se află o apă și o „bărcuță” și-au găsit și ei rost. Din amestecul acesta s-a născut un popor fascinant, clocotitor în patimi, răvășitor în bucuria sărbătorii și tragic în viața de fiecare zi. Ei toți sunt brazilieni. Viața este valoarea cea mai mare și, uneori, singura lor avuție, așa încât și-o trăiesc din plin și știu s-o prețuiască. Este suficient să aduci proba că o femeie braziliancă așteaptă un copil de la tine pentru ca legile să te protejeze ca pe orice cetățean al țării.

În privința resurselor naturale, Brazilia este o faimoasă „săracă țară bogată”. Se estimează că jumătate din rezerva de minereu de fier a lumii se află aici. Deține bogate zăcăminte de cristal de cuarț de mare puritate, de minereu de crom, de mică, berilium III, grafit, magnezită, minereu de titaniu, nisipuri care conțin toriu, minereu de mangan de mare concentrație, bauxită, sare minerală, tungsten. Din minele staului Para se extrag 16,7 tone de aur, din Mato Grosso 7,8, din Minas Gerais alte 14,5, astfel încât, Brazilia are o producție anuală de 55,5 tone de aur prelucrat. Tot anual exploatează diamante în valoare de 554.800 carate.

            Este cunoscută ca țară a cafelei dând producție de 2,359 milioane de tone și probabil că ea va crește odată cu legea care anulează monopolul statului asupra prețului la import și export. Produce 127 de milioane tone de cacao. Numai cele enumerate până acum ar fi sufient ca Brazilia, răsfățată de Dumnezeu și ajutată de oameni, să fie pământul făgăduinței. Dar, nu este, în ciuda milioanelor de turiști care vin aici, în ciuda unui trafic comercial năucitor (41.000 de vapoare intră sau ies din cele 21 de porturi).

            Brazilia importă fontă și oțel (în valoare de 710 milioane doalri), metale neferoase (de 412 milioane), mașini mecanice și electrice, echipamente de transport, produse chimice. Valoarea exporturilor a fost între 1987 și 1990 mai mare decât cea a importurilor pentru că țara avea legi protecționiste. Orice om, chiar și de pe altă planetă, s-ar întreba: atunci, unde sunt banii? Rolul centralist al statului s-a dovedit a fi falimentar degenerând, așa cum arătam în capitolul precedent, în marele scandal al corupției, al deturărilor de fonduri, al fraudelor.

            Planul național de reconstrucție din 1991 – care prevedea creșterea economică, dezvoltarea investițiilor și reducerea monopolurilor de stat – nu a fost însoțit de pachete de legi care să-l facă viabil. O analiză economică din ziarul „Folha de Sao Paulo” deplângea haosul din viața țării generat de aceste doar paleative și admira Argentina care a pornit pe drumul reformelor în același timp, dar care a știut legea pașilor mai mici, dar foarte fermi.

            Dintr-o populație de 155,6 milioane de locuitori, doar 76 de milioane știu să citească și să scrie. Sunt 206.000 de medici și 14.000 de preoți. Sunt 32.450 de spitale și clinici (din care jumătate particulare) și numai 6000 de farmaciști și 29.000 de asistenți medicali.

            Țara trece printr-o profundă criză mondială, nu numai economică. Scandalul Collorgate i-a determinat pe mulți brazilieni (sătui și de regimurile militare și mai repede sătui de democrația văzută) să se gândească la o repetare a istoriei din anii obținerii independenței. Viceregele portughez a fost desemnat atunci ca monarh al unui imperiu independent, ceea ce a dus nu numai la ruperea de tutela Portugaliei, dar și la o dezvoltare economică deosebită. Dar, asta se întâmpa în secolul al XIX-lea când încă nu apăruseră politicieni de profesie. Când deviza de pe drapelul național „Ordine și Progres” era un crez și, probabil, nu era atât de subminată, cum e astăzi, de două cuvinte care înspăimânta „Sărăcie și SIDA”.

Prostituția și hoția – soluții de viață

Un parc populat de o mulțime de bătrâni care privesc mult și vorbesc puțin între ei, câteva impunătoare sedii de bănci, mici magazine cu de toate și cu nimic de cumpărat, gara care-și păstrează clădirea, mobilierul și atmosfera din secolul trecut și care ne oferă curse de tren pe liniile înguste spre Curitiba ca pe niște excursii, cafeneaua Bar Cafe Vitoria cu lectura ziarelor și mai multe baruri și restaurante. Acesta e centrul orașului Paranagua, pașnic și somnolent în prima parte a zilei. Doar polițiștii cu „Colturile” de 45 la șold în port-armă fără clapă de închidere arătându-ți rapiditatea și fermitatea cu care le-ar putea folosi animă peisajul. „Winners”-ul are scaunele pe masă, barul este pustiu. Înecat în verdeață și cu o firmă simplă, el nu-ți sare în ochi. Mai promițătoare este reclama de pe clădirea vecină, cam dărăpănată, ea te îmbie cu un program de noapte cu dansuri specific braziliene, cu muzică și cu un nemaipomenit program de streap-tease. „Sevenseas” are în timpul zilei un lacăt mare și greu pe ușă, în timp ce „Winners” pare o pașnică mustărie.

De sub această platitudine izbucnește, la ora înserării, viața unui port brazilian. Taxiurile încep să descarce cu o frecvență uluitoare fetele. De la negrese autentice până la blondul nedefinit al slavelor se trece prin tot spectrul amestecului de rase. Îmbrăcămintea este mai lejeră și cât mai provocatoare. Toate au un singur nume, cel de „serviciu” pentru că niciunul nu și-ar declina adevărata identitate, Sandra, Silvana, Valeria, Maria, Janet, Miriam.

Se estimează că peste 20 la sută din populația feminină a orașului practică prostituția. În pliantul adus la bord de pilot – editat de Rotary Club – printre alte instrucțiuni legate de problema poluării, de condițiile arborării drapelului naționan, de iluminarea vasului, un capitol bogat se referă la SIDA. În iunie 1993 erau 83 de cazuri oficial înregistrate la o populație de 130.000 de locuitori, dar Departamentul Sănătății din statul Parana estimează că 8100 de persoane pot fi contaminate de virus, ceea ce ar însemna 6% din populația orașului. Comandanții sunt rugați să-și instruiască marinarii pentru a-și lua măsurile adecvate atunci când fac sex în timpul șederii în port și de a nu folosi decât ace de seringă de unică folosință.

Nu numai marinarii sunt speriați de posibilitatea contaminării ci și fetele. Toate îți dau asigurări că ele sunt curate și-ți cer să cumperi prezervative. Silvana, care se ocupă și de vânzarea prezervativelor, ți le arată: sunt destul de dubioase și au delicatețea și elasticitatea unei camere de bicicletă. Pentru numai un dolar poți achiziționa cauciuc natural de Brazilia, care se află din belșug aici. SIDA fiind principala sperietoare, nimeni nu-și face griji în privința restului de boli posibil de contactat de la hotelurile mizere la care te atrag fetele. Sunt mai multe hoteluri decât farmacii, magazine sau locuințe. Numele lor sunt pompoase: Tropical, Sultan, Continental, Europa, Palace, și se îngrămădesc unele de lângă altele amintind de înghesuiala căsuțelor cu felinar roșu din „Crucea de piatră” de altădată (dacă mai există bucureșteni care-și amintesc de celebrul cartier al fetelor). Pentru 10 dolari beneficiezi de o cameră minusculă dotată cu strictul necesar: patul (cu lenjeria care chiar dacă pare spălată a cunoscut probabil toate odoarele lumii) și baia, adică o chiuveta și un duș cu boiler electric, prost izolat și care în stare de funcționare produce șocuri capabile să-ți înmoaie sau întărească bărbăția. Bineînțeles și coșul de gunoi care folosește cu preponderență pentru aruncarea prezervativelor folosite. Pe holuri defilează doar cu un prosop în jurul brâului bărbați și femei, fie în căutare de alți clienți, fie pentru a aduce de la bar bere, pepsi sau votcă. Fetele folosesc prosopul ca și truc pentru a lăsa clienții cu buza umflată, echipați cu prezervativul în poziție de luptă, ca niște soldați ai plăcerii. Se dumiresc, după o oră sau mai multe de așteptare, că au fost „înțepați”, dar Wilson și Fatima ( ospătari la „Winners”) îi avertizează, când clienții sunt simpatici, că nu toate fetele sunt corecte și că dacă au posibilitatea să scape, scapă! „Banii înainte”, cum se zice și pe la noi, e o regulă a jocului, dar numai pe riscul clientului.

Maria era îmbrăcată într-un șort verde și un tricou simplu. Ne-a filat îndelung și când a reușit să ne prindă privirea ne-a întrebat dacă-i oferim o bere. Berea nu-i scumpă la „Winners”. Dar simpaticul Wilson (care-și ținea bicicleta în local, iar la ea avea un bidon de ciclist din care mai lua un întăritor de agua ardente – o băutură făcută din trestie de zahăr) i-a pus-o în față și-a umplut paharul și ne-a lăsat interziși pronunțând destul de bine: „mulțumesc și noroc!”. Apoi s-a apropiat încetul cu încetul de masa noastră surprinzând-o în dese rânduri că este atentă numai și numai la conversația noastră în limba română. Am chemat-o și i-am spus numai în românește că figura ne este cunoscută din țară, de prin subsolurile străzii Roma unde, prin anii ’70, se juca pocher și se adunau cei ce plasau fete macaronarilor – foarte în vogă pe vremea aceea – și care nu aveau decât un singur vis, să fugă din țară. I-am spus de Mony, de Ianțî, de Faraoanca, de Cleo. De faptul că, după ce băieții au șters-o clasic, prin Iugoslavia, ajungând în America sau Australia, una dintre ele, parcă o chema chiar Mariana, s-a prezentat la micul atelier de tinichigerie din Los Angeles al lui Ianțî. „Și eu ce să fac cu tine?”, i-a zis acesta. „Vezi și tu că aici nu mai e ca la București”. Maria nu ne-a întrerupt nici un moment. Nu s-a arătat plicticoasă de povestea noastră și nici un mușchi nu i-a tremurat pe față. A dat din umeri la sfârșitul povestirii, „nu știu”, dar nici nu a vrut să ne spună de unde știa chiar și cele câteva cuvinte românești. Peste câteva ceasuri, un client o cauta destul de nervos la „Winners” pentru că, povestea el, mersese cu el până la hotel și când dăduse ochii cu recepționerul îi aruncase în brațe un pachețel și o tulise. Recepționerul îi spusese că „aia” e o stricată, se ocupă de procurare și vânzare de marijuana.

De altfel, porturile Braziliene sunt noile căi de ieșire a drogurilor ce provin din Columbia, Bolivia și Paraguay, droguri ce se împânzesc mai apoi, pe rutele maritime, în întreaga lume.

La un tarif, negociabil, de 20 de dolari, fetele nu trăiesc în sărăcie. Pentru a supraviețui, în Brazilia ai nevoie de minimum 50 de dolari pe săptămână. Minunea supraviețuirii nu și-o pot explica nici politicienii, nici ziariștii, nici oamenii de pe stradă. Fiecare își are propriul miracol. De la cele mai fragede vârste, copiii cerșesc. Sunt ciopoare în jurul restaurantelor, stațiilor de taxi, magazinelor: „un mil cruzeiros, senior”. Cu o mie de cruzeiros nu prea ai ce face, dar dacă aduni câteva bancnote poți cumpăra o felie de pâine sau o portocală. Inflația este uluitoare, iar prețurile cresc săptămânal cu 10,2 la sută. Și se schimbă uneori și de două ori pe zi în funcție de rata de schimb a dolarului. De la 144.000 cruzeiros cât era când am sosit , ajunsese la 175.000 când am plecat. Vinerea după-amiază, supermercadosurile sunt luate cu asalt. Cine poate să cumpere, cumpără mult. Cărucioarele au vârf. Luni, deja, când se vor redeschide magazinele, prețurile vor fi mult mai mari.

            Copiii străzii se mulțumesc, însă, cu orice. Resturile de alune rămase pe farfurioara de la berărie, ultima înghițitură de pe țepușa frigăruiei (o astfel de pradă naște spontan o încăierare în miez de noapte), o gură pe fundul sticlei de pepsi. Îi însoțesc pe amorezi în alai până la intrarea în hotel sperând că dacă senor nu va fi darnic, măcar va fi neatent la buzunarele sale. Același pliant de la „Rotary Club” ne avertiza să ne luăm măsuri de siguranță în privința bunurilor personale, pe străzi, după ora 19 și să fie strașnic păzite echipamentele de la bordul navei care sunt o țintă perfectă a hoților. Nu în puține cazuri, un vas tras la cheu sau ancorat în radă a rămas doar cu radarul care nu a putut fi smuls.

Fetele încep prostituția de la 14-15 ani. Nu toate se ocupă numai de profesia asta. Unele sunt vânzătoare la magazine mai mari sau mai mici precum Zenoida Concela, altele, funcționare prin port. Noaptea doar își rotunjesc veniturile sau își ridică nivelul de trai. Mari Ester da Silva spune că n-ar face așa ceva dacă ar avea bani să-și termine casa pe care a cumpărat-o cu 6000 de dolari. Îi mai trebuiesc cam încă pe atât. În afară de asta îi mai trebuie bani și pentru că vrea să urmeze o școală de asistente medicale. Sandra are doi copii. Are un mic album cu fotografii ale copiilor lăsați în grija părinților într-un sat, departe de Paranagua. Nu-i mai văzuse de 8 luni. Valeria are casa ei. Destul de bine aranjată, cu trei dormitoare și o cameră de zi. Interioarele caselor braziliene nu sunt pline de mobile chiar dacă aparțin bogaților sau săracilor. Livingul are 2-3 măsuțe joase în jurul cărora se află niște fotolii, lampadarul și doar într-una din casele de pe Jose Lobo (bulevardul oamenilor cu stare) am văzut un colț amenajat ca bar.

Chiar dacă te invită acasă, trebuie să vii cu de ale gurii din târg. Onoarea gazdei constă cel mult în niște cuburi de gheață, dar  și pentru astea cam dă din colț în colț și-ți sugerează că e umezeală și ar fi trebuit cumpărate niște lemne pentru simulacrul de șemineu din dormitor.

În general, brazilianul se ferește de a fi ospitalier. Unii pentru că nu au cu ce, ații pentru că în sărăcia generală, a invita pe cineva acasă costă cam mult. Feiz Tana este arab, adică din părinți libanezi și căsătorit cu o braziliancă. Lucrează ca agent la Tibagi (care este un consorțiu elvețian). Are un salariu de 300 de dolari pe lună și este nemulțumit. Și-a început o casă care o să-l coste 100.000 de dolari, dar va fi ajutat de toți frații lui și de toate rudele soției. Ne-a lăsat în mașină, la poartă. A trebuit să-l întrebăm dacă aia e casa lui. Ne-a răspuns mult după ce ne-am îndepărat, „da”. Feiz ne va spune cât de greu se trăiește în Brazilia, că nimeni nu mai are încredere în niciun partid și în niciun om politic, că legea este una singură: să poți trăi. Cum și în ce fel, aproape să nu mai intereseze pe nimeni.

Un ziarist mut și o Dunăre Albastră – pe malul râului Tibere

            Jurnalul local este însă foarte vesel. „Dario do Litoral” este un săptămânal aflat în al patrulea an de apariție. Sediul său amintește de imprimeriile din orășelele americane ale westernurilor. O singură cămăruță pentru public și pentru redacție, un laborator foto ghicit în spatele biroului, unic din încăpere, și o altă cameră care e probabil biroul directorului.  Ne întâmpină – e un fel de a zice pentru că nu s-a deranjat de pe scaun – un bărbat. Zâmbește și se scuză tot timpul. Nu știe nicio limbă, dar nici măcar în portugheză nu ne răspunde dacă este patronul , angajatul sau paznicul ziarului. Doar pe o bucată de hârtie ne scrie că au un tiraj de 1500 de exemplare. Cum supraviețuiesc nu mai e nevoie să ne spună el. Răsfoind gazeta ne dăm seama și singuri: poze mari cu toate concursurile de miss (în fiecare zi se organizează câte unul!), cu reclame și multe poze ale prefectului. Îi dăm niște cărți de vizită, îi explicăm cam de unde venim. Zâmbește tot timpul. Când îi zicem de România zâmbește și mai abitir. În târg aveam să bănuim cam de ce râdea amabil: povestea unor gazetari români dintr-o suită oficială care au pornit-o romantici pe plaja de la Copacabana, după apusul soarelui, și s-au întors la hotel numai în slipuri, a ajuns și la Paranagua.

            Socotind orașul, am găsit pe malul râului Tibere, restaurantul „Dunărea albastră” (Donau Azul). Nici aici n-am avut noroc de un vorbitor mai expansiv. Patronul nu știe de ce se cheamă restaurantul așa. El este portughez. Donau este un fluviu în Europa, trece și pe la noi prin țară, îi explicăm noi. Se poate, ne zice el, așteptând impasibil să terminăm paharul cu apă minerală pe care-l cerusem.

            La „Winners”, la miezul nopții, oferta depășește cu mult cererea, chiar dacă la cheul portului vapoarele stau de parcă ar fi automobile parcate pe o stradă aglomerată. Câteva echipaje și-au lăsat numele vaporului și componența nominală pe pereții speluncii. Cei mai mulți, și mai expeditivi, și-au înscris însă data trecerii și fericirii lor pe acolo, pe pereții WC-urilor.

            La Sevenseas, goale sunt doar mesele și scaunele. Nu există nici măcar un client, deși fetele de la „Winners” mai încearcă să-i tragă pe cei câțiva bărbați și peste drum. În parcul orașului e mare animație. Pe străzi freamătă o mulțime pestriță. În jurul hotelurilor foiesc personaje de tot felul. Unul dintre cei care la recensământ nu poate să se încadreze în numai cele două sexe – bărbați sau femei – vinde flori cu gesturi lascive.

            Trebuie să trăiești! Trebuie să trăiești! Pare că-și repetă fiecare brazilian. Trebuie să învingi! Atâta doar că, cel mai adesea învingătorii iau SIDA.

Paranagua

16 noiembrie 1993

Continuare:

■ 16.000 de mile marine cu Breaza, călare pe trei continente (4)