16.000 de mile marine cu Breaza, călare pe trei continente (4)

Dan MIHĂESCU ■

Capitolul XI

Singurătatea marinarului de cursă lungă

Odată cu încărcarea ultimei tone de marfă în portul brazilian Paranagua, prima jumătate a voiajului Breaza s-a încheiat. Am traversat în sens invers Atlanticul și prin strâmtoarea Gibraltar am intrat în Mediterană pe drumul de întoarcere. Nava își va încheia voiajul însă odată cu golirea totală a magazinelor și pregătirea pentru o nouă traversare. Abia atunci armatorul va putea trage linie și va face bilanțul acestui voiaj. Un transport cu beneficii înseamnă și că eventualele deficiențe semnalate la încărcare, legate de cantitatea și calitatea mărfii să nu i se treacă în cont.

Să facem un test

Marile descoperiri geografice și literatura lor, romanele de aventuri cu precădere ale lui Jules Verne și nu în ultimul rând, o impresionantă cantitate de maculatură sentimentaloidă au pus în circulație un fel de mit al marinarului dur și melancolic, singuratic și în același timp, ducând dorul societății instabil dar având sub pleoape batista sa dragă fluturată de pe țărm la despărțire.

Am vrut să verificăm ce mai rezistă din aceste locuri comune cu observațiile din cele două luni și jumătate, cât am dus aceeași viață ca și echipajul, cu un chestionar. Rezultatele conturează o privire din interior a meseriei de marinar a mutațiilor ce s-au produs în exercitarea ei. Am distribuit 32 de chestionare cu 21 de întrebări. Am primit răspunsuri de la 18 membri ai echipajului. Unii dintre ei au ținut să-și completeze chestionarul și prin relatări orale așa încât răspunsurile mai ample le-am înregistrat pe casetofon. Relevante sunt și refuzurile (și motivațiile lor) pe care le vom descifra cu altă ocazie.

Un șantier al flotei române

Vârsta medie a echipajului este de 35 de ani și 11 luni, iar cea a anilor de navigație – 10 ani și 5 luni. Ținând cont că TSM a folosit formula echipelor de sudori ambarcați pentru lucrări ce nu necesitau prezența navei în șantierul naval (deci, unii fiind la primul lor voiaj), putem spune că avem a face cu un echipaj tânăr și cu experiență. Dovada o mai constituie și faptul că membrii echipajului au navigat pe aproape toate tipurile de nave: tancuri petroliere, vrachiere, Ro-ro-uri, psagere și cargouri. Au fost atinse aproape toate zonele lumii, cele mai puțin accesibile fiind: Australia (38,8%), America de Nord (27,7%), Canada și Japonia (16,6%). Nu putem suprapune această hartă de navigație peste cea a legăturilor comerciale ale României pentru că din 1990 navele noastre lucrează în diverse formule de contract pe piața internațională, urmând interesele și afacerile brokerilor și navlositorilor care le angajează. Până în 1989 voiajele cele mai lungi erau în medie cam de două luni, în timp ce acum, contractele prevăd o perioadă de 6 luni la companiile românești și 6-9 sau 11 luni la companiile străine. Din aceste motive considerăm că echipajul „Breaza” poate fi un eșantion reprezentativ.

Motivația

Când s-a plâns pe umărul flotei noastre strategice, unul din argumente a fost cel al îndelungatei tradiții în formarea navigatorilor români. Statistica în privința motivației alegerii profesiei relevă o cu totul altă realitate:

1. Dorința (de a călători, de a cunoaște lumea, de a câștiga bani) – 38,8%;
2. Întâmplarea – 33,3 %;
3. Eșec (în alte domenii) – 22,4%;
4. Nemotivați – 5,5%;
5. Tradiția în familie – 0%.

Corelând aceste cifre cu răspunsul „la ce vârstă ați văzut prima oară marea” (media 10 ani) și cu harta regională în funcție de proveniența navigatorilor: Dobrogea 45,7%, Moldova 28,5%, Muntenia 17,1%, Ardeal 8,5%, putem înțelege și mai bine de ce întâmplarea și eșecul adună cam jumătate din motivațiile alegerii profesiei. Ponderea ofițerilor este și ea relevantă: Moldova 54,6%, Dobrogea și Muntenia 18,1%, Ardealul 0,9%. Dobrogenii au devenit navigatori pentru facilitățile oferite de profesie (deținere de valută, plecări din țară, etc), în timp ce moldovenii au găsit în Institutul de marină o posibilitate de a îmbina absolvirea unei școli superioare cu atingerea unui anumit prag social.

Exercitată în condiții mizere în anii ceaușismului (lefuri obișnuite, deci, mici, diurnă între 90 de cenți și 1,20 $) marinăria a fost considerată meserie de sacrificiu. Câștigurile se datorau în cea mai mare parte din mărfuri pentru piața neagră, dar spectrul miliției și securității plana mereu asupra navigatorilor.

Cel ce a gustat din amarul acestei pâini (și a reușit și atingerea unui prag al relativei bunăstări) nu și-a mai îndemnat fiul spre marinărie.

Relații familiale

Nu știm o altă profesie care să izoleze individul de mediul familiei o perioadă mai îndelungată decât navigația. În mod obișnuit, participarea/prezența sa la evenimentele familiei se realizează prin mesaje date/ primite. Am considerat mesaj orice posibilitate de a primi/trimite informații: radiograme, legături telefonice, scrisori.

Mesaje trimise în voiaj:

1. Niciunul – 5,5%;
2. În mod obișnuit, niciunul – 11,1 %;
3. 1-3 mesaje – 50%;
4. Mai mult de trei – 11, 1%.

Mesaje primite în voiaj:

1. Niciunul – 16,6%;
2. În mod obișnuit, niciunul: 16,6%;
3. 1-3 mesaje – 61,1%;
4. 4-6 mesaje – 5,5%.

După cum se poate observa, semnalele de răspuns sunt mai puține din partea familiei și ele se referă în principal la telegrame de felicitare, la aniversări sau onomastici. Celor de acasă le este suficient, probabil, că știu numele navei și unde se află ea (poziția navelor românești fiind publicată și oricum ea poate fi zilnic aflată de la companie), antrenându-i prea puțin (prin informații casnice) pe navigatori la cursul firesc al vieții de familie. Din această pricină se instaurează sindromul de părăsire, de uitare, cu care se confruntă aprig cel care este plecat în vreme îndelungată pe mare. Cei care au avut posibilitatea să navigheze pe nave străine, dotate cu sistem de telefonie prin satelit, se interesau, în convorbirile telefonice, tocmai de amănuntele vieții de familie. Aflarea lor le crea iluzia participării continue la viața lăsată la țărm. La întrebarea „care dintre bucuriile de la uscat vă lipsesc cel mai mult pe mare”, 66,6% au indicat familia, 28,9% altceva (femeile și automobilul, muntele și plimbările), iar veștile fericite primite la nava s-au referit, în proporție covârșitoare, tot la evenimente familiale. 88,9% nu au primit vreo veste nefericită atâta timp cât au navigat. Procentul trebuie explicat: până în 1990, orice mesaj era trecut prin filtrul comandantului. El era cel care decidea dacă navigatorului i se va înmâna telegrama sau nu. Erau considerați psihologii colectivității! Ei presupuneau cum va reacționa omul la aflarea unei vești. Această cenzură s-a transformat într-o prejudecată („lege nescrisă”!)care spune că omului aflat pe mare nu i se trimit vești rele.

Gelozia, sentiment care poate măcina o familie, se face simțită la 50% dintre subiecți, 11,1% dând răspunsuri ambigui, iar 38,9% negând existența sentimentului. Argumentul celor din urmă: „Dacă ești gelos, nu ai ce căuta pe mare”. Fără a fi obiectul vreunei întrebări, din povestirile și destăinuirile celor cu care am navigat, am înțeles, însă, că proporția de divorțuri respectă în bună măsură raportul geloziei, dar nu aceasta a fost motivul divorțului!

Factorul de risc

Este navigația o profesie atât de periculoasă pe cât s-a acreditat? Răspunsul a fost testat prin patru întrebări: două directe, una căutând o posibilă explicație și o alta de tip capcană care să testeze sinceritatea cu care s-a răspuns la întrebările directe.

Meseria dumneavoastră este:

1. Periculoasă – 37%
2. Aventuroasă – 26%
3. Obișnuită – 37%

Știți să înotați:

1. Nu – 33,3%
2. Da – 66,7%

Ați fost în situații critice:

1. Da – 50%
2. Nu – 38,8 %

Marea vă:

1. Îngrijorează – 0%
2. Neliniștește – 5,5%
3. Nu vă impresionează – 84,5%

Dacă riscul meseriei este corect corelat cu situațiile critice (cei care au trecut printr-o întâmplare dramatică, au răspuns, deci, firesc, că meseria este periculoasă sau aventuroasă), răspunsurile însă pot fi subinate de proporția covârșitoare a celor care nu sunt impresionați de mare (nici măcar cei care nu știu să înoate) și de cea a celor care nu sunt îngrijorați de posibilele capcane ale mării.

Iată, transcrisă de pe bandă, una din situațiile critice descrise: „Când am trecut de Socotra, s-a întâmplat ceva la mașină”, „pe ce navă erai?”, „Feldioara”, una mică de 7.800, căram fosfați și comandantul a zis să ancărăm că știe el că a mai fost pe acolo și sunt adâncimi bune”, „n-ați rămas în derivă?”, „nu, că dacă a zis comandantul că știe el locurile că a mai fost pe acolo, asta se întâmpla pe la 11. Ziua.  Noi am ieșit la pupa la pescuit, se prindea știucă”, „Știucă?”, „Da, erau niște știuci uite-așa de mari și seara a venit din comandă cineva, cine era de cart, și i-a zis comandantului că vine o șalupă la noi. La cât e? La vreo 10 mile. Bine, când o fi la 5 să mă chemi. L-am chemat dar n-am mai avut timp că ăia aruncaseră așa niște căngi și se urcaseră la bord. „Cum așa?”. „Nava era mică și eram plini. Au început să tragă cu armele în sus și să țipe că le-am încălcat apele teritoriale și că fără 200.000 de dolari nu plecăm de acolo. Și tot timpul trăgeau cu pistoalele. Căpetenia lor era unul, Aziz, era mai școlit, mai altfel decât ăilalți, mâncau cu mâinile și mă puneau pe mine să gust din mâncarea lor, să nu-i otrăvim. Doctoru’, doctoru’, adică numai eu să-i servesc și să gust din porcăriile alea. Ne-au devastat cabinele, au luat tot, treiul săracu’, când am ajuns, n-a avut cu ce să coboare la țărm, așa de-i luaseră tot ăia de stătuseră la el în cabină. Și pe urmă ne-a dat Aziz un număr de cont dintr-o bancă, parcă la Abu D’Abi, că dacă nu se trmit banii, jumătate din noi, 16 inși, îi împușcă pe punte, 15 ia prizonieri și scufundă nava de n-o mai găsește nici dracu’. Niște nenorociți. Într-o zi mi-au furat leucoplastul.” „Ce, leucoplastul?!” . „Da, veneau mereu la mine pentru orice zgârietură să le pun leucoplast, le plăcea culoarea aia roz. Și mi l-au furat.” „De unde știi că ei ți l-au luat?”. „Păi, mi l-au dat înapoi că i-am spus lui Aziz și a venit unul d-ăla și mi l-a dat. Niște nenorociți!”.

Alături de piraterie, care se practică în zona Somaliei, Saharei Spaniole, coastelor braziliene (terminalele de petrol), sau Strâmtoarea Malacca, alte pericole mai sunt trecerea prin zonele de conflict militar, furtunile și incendiile la bordul navelor.

Bolile profesionale cele mai frecvente: avitaminoza, afecțiuni ale stomacului și tubului digestiv, ale danturii, rinichilor și cele de piele. Doi subiecți au indicat și boli psihice.

Neadevăruri şi prejudecăți

Cele mai mari neadevăruri care se spun, se scriu despre marinari au fost sintetizate într-unul din răspunsuri: „Că sunt bișnițari (mai mari decât cei de la uscat), că sunt mai bețivi (decât cei de la uscat) și mai afemeiați decât alți bărbați. „Printre neadevăruri au mai fost numite: curajul, temeritatea și „că au o meserie ușoară, fără riscuri”.

Așadar, vechile șabloane – ale matelotului care cântă la prova amețit de farmecul mării sau ale marinarului care toată ziua freacă puntea – nu rezistă nici unei priviri mai serioase asupra profesiei. De punerea în circulație a unor prejudecăți se fac vinovați, uneori, chiar marinarii care pentru a se apăra sau a le face pe plac celor de pe uscat, confirmă enormitățile ce le sunt atribuite.

Capitolul XII

Slovenii – cei mai mari câștigători din Balcani

Milițieni în uniformă O.N.U.

La sud de capul Santa Maria di Lucia, înainte de a intra în strâmtoarea Otranto (care face legătura între Marea Ionică și cea Adriatică), nava noastră a fost survolată la joasă înălțime, de un avion militar de cercetare, mare cât un IL-18. Abia după două ore, după ce, probabil, au fost citate fotografiile realizate în timpul zborului, ofițerul de cart a fost contactat prin radio-telefon cerându-i-se identificarea navei și a transportului. S-au solicitat date bine amănunțite despre navă, despre echipaj și oamenii aflați la bord, despre ruta parcursă și despre destinația transportului. De altfel, nu era decât o confruntare de informații pentru că toate acestea erau știute deja, prin fotografierea navei și prin contactul realizat cu agentul care anunțase cu o săptămână în avans sosirea noastră. Comandantul navei a fost anunțat că se va efectua un control de bord de către o corvetă, F 302 „TRONDHEIM”.

De la ora 14:50, cele două nave au fost în legătură, corveta de control ordonând navei „BREAZA”: „jumătate” și „încet mașina”, reducându-i viteza la 6 noduri. Puțin mai târziu, după un rondou prin pupa, nava de control s-a așezat în pupa tribord, la o distanță destul de mică de „BREAZA”. Noi i-am putut admira armamentul amplasat pe navă – lansatoare de rachetă și tunuri ușoare – precum și drapelul norvegian și însemnele NATO. În absența oricăror înscrisuri ONU am dedus că F 302 „TRONDHEIM”, venea, probabil, de la baza NATO de la Brindisi. În acest timp, cei de pe corvetă ne-au tot numărat pentru că se ceruse ca toți oamenii aflați la bord să se înșiruie pentru a putea fi văzuți, la pupă, apoi în tribord. După ce și bucătarul și-a părăsit grătarul (era dumincă și duminica e zi de grătar pe navă!) și a venit la numărătoare, o ambarcațiune de asalt s-a lipit de „BREAZA” ȘI 6 soldați norvegieni s-au repezit pe punte luând dispozitiv de luptă. Comandantul care se prezentase pentru a-i primi la bord, a fost somat să nu se apropie. Echipajul a fost înghesuit la pupa și sechestrat cât timp a fost scotocită nava. Au fost cercetate toate cabinele și magaziile (s-a cerut ca orice cabină să fie cu ușa la perete și lumina aprinsă), iar acolo unde un lacăt nu voia să se descuie, ungherul era cercetat cu raze X. Ambarcațiunea a mai adus un transport de trupe, dar încrederea soldaților norvegieni nu a sporit. Dacă totul ar fi durat câteva minute ne-am fi amuzat ca de un joc de-a războiul, mai ales că cei ce aveau pistoalele mitralieră păreau aproape niște copii, cu cercei într-o ureche sau ambele. Dar cum gluma s-a întins cam mult, n-am gustat-o. Ba, mai mult, determină să ridicăm sumedenie de semne de întrebare privind modul în care se transpun în practică rezoluțiile nr. 713, 757,787 și 820 ale Consiliului de Securitate. Nu este exclus ca prin acest mod de a efectua un control, trupele să-și atragă, cel puțin, antipatia. Sechestrarea de persoane, amenințarea cu armă, ținerea unui echipaj sub interdicția de a se deplasa sau de a face alte mișcări decât cele ordonate încalcă multe legi internaționale. Indiferent sub ce nobil scop a fost pus acest control, el a încălcat, în primul rând, acea lege de care se face atâta caz în dreptul civil european: prezumția de nevinovăție.

După o oră și 10 minute, soldații norvegieni s-au retras după toate regulile unei lupte: cu spatele înainte, în fața unor civili neînarmați (și care se dovedise că nu au nici arme și nici nu încalcă vreo lege) interzicând ieșirea pe punte timp de 10 minute după ce ei au părăsit nava.

Informațiile pe care le-am solicitat unui ofițer – câte nave sunt controlate pe zi, dacă au fost cazuri în care s-au găsit la bordul unor nave mercenari sau arme – au primit un singur răspuns: „TOP SECRET”. Afirmația că ar fi controlate toate navele care intră în zonă, nu-și primește confirmare, din păcate pentru sinceritatea unui ofițer, pentru că echipajul navei „Dumbrăveni” cu care ne-am întâlnit la Koper, ne-a declarat că ei nu au fost interceptați sau opriți. Zelul arătat de nava de control se explică fie prin mentalitatea milițianului care nu are ce face și oprește mașini pe raza comunei lui, fie prin prezența la bord a unor ziariști români pentru care s-a dat un mic spectacol. Din păcate, nereușit!

13 cazinouri pe un litoral de 15 kilometri

Războiul din ex-Iugoslavia ne ne-a mai deranjat până la Koper. Am străbătut o Adriatică mai mult pustie decât animată, mai mult cețoasă decât interesantă. Singurele focuri pe care le-am mai văzut au fost cele de artificii de pe coasta italiană, trase nu știm din ce pricină, de îndată ce primul primul tur de scrutin pentru alegerile locale și de primari în unele localități s-a încheiat în multe cazuri cu balotaj.

Koper a apărut oarecum neașteptat ca port de descărcare pentru noi, așa cum și Slovenia a apărut, ca stat, surpinzând o parte a diplomației europene. Cei mai sceptici s-au arătat a fi italienii, Gianni de Michelis (fost ministru de externe) declarând că „slovenii nu au avut niciodată și nu vor avea niciodată un stat în adevăratul sens al cuvântului”. Considerați provinciali, intoleranți și lipșiți de abilitate politică, slovenilor li s-a prorocit  că nu vor fi recunoscuți vreme de 50 de ani. Și, totuși, după aproape doi ani de la anunțarea intenției de a se separa de fosta Iugoslavie – și chiar după câteva lupte care au avut loc aici – Slovenia își declara totala independență la 8 octombrie 1991. Germania o recunoaște rapid ca stat independent (la 23 decembrie), urmată fiind de Comunitatea Europeană la 15 ianuarie 1992. Gianni de Michelis avea să afirme că „slovenii sunt singurii câștigători din Balcani”.

Acum, în Slovenia este pace, iar ecourile războiului din ex-Iugoslavia nu pătrund nici măcar prin mass-media. Slovenii află despre atrocitățile din Bosnia-Herțegovina sau Croația de la televiziunea italiană. „Oamenii sunt sătui de război și de ororile văzute la televizor. Presa trebuie să-i ofere altceva”, afirmă Vitko Kogoj, jurnalist la „Primorske Novice” (care apare de două ori pe săptămână la Koper). Patetismul cu care a încercat să ne convingă, ne-a făcut să fim mai atenți la cele văzute și să căutăm noi înșine un răspuns.

Numele oficial al orașului este Koper-Capodistria și el reprezintă o cheie de intrare și în trecut și în prezent și, cu o oarecare prudență, în viitor. Veche cetate antică, orașul a avut de-a lungul istoriei sale multe nume în funcție de cei care îl stăpâneau: Aegida (un fost port grecesc pentru negustorii care se aventurau în Adriatica septentrională), Capris (după îndeletnicirea obișnuită a locuitorilor: creșterea caprelor), Giustinopoli (după ce bizantinii au ocupat cetatea la jumătatea secolului al VI-lea), Capodistria (din momentul în care viața sa a depins de republicile Venețiene și Genovese), Koper ( după cel de-al doilea război mondial).

Capodistria a fost timp de aproape un secol în stăpânire austriacă (1813-1918) și încă aproape o jumătate – sub cea italiană. După 1945, orașul a fost centru administrativ al zonei B din teritoriul liber al Triest-ului pentru ca,  urmare a Memorandumului de la Londra din 1954, zona B să fie atribuită Iugoslaviei, iar zona A – Italiei.

Vestigiile trecutului sunt excepțional conservate atât la Koper-Capodistria cât și pe litoralul sloven (la Isola sau Piran) straturile istoriei fiind adânc încrucișate în arhitectura și urbanistica orașelor. Toate aceste tulburătoare întâlniri cu istoria și arta medievală produc frământări prezentului și nu se știe cum vor fi folosite ca argumente mâine.

Să ne întoarcem în trecut numai pentru a descifra mecanismele economice. Ele care presează azi cel mai puternic. Lunga dominație italiană i-a făcut pe mulți peninsulari să se așeze aici. Litoralul a fost al lor, teritoriile din interior ale slavilor. Sub austrieci, Koperul și tot litoralul a crescut sub influența și prin legăturile economice cu Imperiul, chiar dacă declararea Triestului ca zonă liberă (la 1719) și mai ales construirea liniei ferate Veneția-Triest, aveau să-i reducă din rolul predominant în comerț. Sorții au fost schimbători și nu are rost acum să înșirăm măririle și decăderile ce s-au succedat de-a lungul anilor. Dominat de Triest ani îndelungați, Koper se animă în anii 1950 și se bucură de mari investiții începând cu 1960. Întreaga lui activitate, ca și întreaga industrie a Sloveniei, a fost orientată către occident, fapt ce a avut repercusiuni pozitive în întreaga viață socio-economică și a făcut ca reorientarea economică după obținerea independenței să nu producă o criză puternică. În Slovenia, marile firme de autoturisme (Mercedes, Volkswagen, Cytroen) au investit în constuirea de fabrici subansamble, iar alte firme occidentale (de mobilă și textile) au deschis întreprinderi aici, acaparând forța de muncă, obligând-o la ținerea unui standard european în profesiune și plătind-o mai bine decât au putut s-o facă socialiștii sau comuniștii chiar și iugoslavi. Principalii investitori sunt: Germania, Croația, Italia, Austria.

Leafa medie este de 600-700 de mărci (aici totul se socotește în mărci germane), iar prețurile, fără a intra în amănunte, sunt la un nivel absolut rezonabil. Rata inflației este de 2 la sută lunar, paritatea 1 DM = 76 tolarjev, fluctuând doar cu câteva zecimi sub sau peste acest nivel. Cu toate acestea, nici slovenii nu se pot lăuda că au făcut pași importanți în domeniul privatizării. Și ei au primit niște cupoane cu care, deocamdată, nu au ce face și la ei întreprinderile mari, de stat, sunt falimentare, dar nimeni nu are curajul să le declare în acest sens. Ziarele nu au un proprietar cert (sunt gândite moduri de a le privatiza), dar au scăpat de cenzura de partid. S-a realizat o inventariere a fondului locativ. Locuințele fără proprietari sau cele rămase în fondul de stat prin despăgubirea foștilor proprietari au fost scoase la vânzare. Pentru cele cărora li s-au găsit proprietari sau urmași direcți ai acestora urmează să se găsească o reglementare amiabilă, curentul comun fiind cel am despăgubirilor.

Multe case din centrele istorice sunt în renovare, sub supravegherea strictă a arhitecților, cei care au devenit proprietari cu drepturi depline investind pentru a atrage turiști. În Slovenia se petrec aproximativ 8 milioane de nopți turistice într-un an. Tărâmul dantelat al Adriaticii, superbul peisaj și tentațiile atrag turiștii. Slovenia are 13 cazinouri (Italia doar 3!). Ivano Musizza (șeful recepției) ne-a prezentat întregul cazinou de la Porto Roz (Porto Rose). Fast, strictețe (nu am avut voie decât să admirăm cu ochii, fiind interzise fotografierea sau filmarea în interior), numeroase posibilități de a te juca de-a șansa: ruleta, baccara, poker, black-jack, roata norocului. Miza este între 2.000 și 50.000 lire italiene. Aici socoteala se face în lire italiene, pentru că italienii sunt cei care se avântă peste Adriatica să-și blesteme sau să aducă mulțumiri cerului pentru norocul sau nenorocul lor. Miza este relativ modestă (sunt un fel de cazinouri populare). Câștigul cel mai mare de-a lungul timpului a fost cam de 150.000 de dolari. După cum se prezintă portul turistic (întins pe câteva zeci de hectare, cu ambarcațiuni foarte luxoase) este clar că nu orice italian își permite să-și petreacă sfârșitul de săptămână în cazinourile de pe litoralul sloven. Localnicii nu au acces în cazinouri. Nu este o măsură discriminatorie ci una de protecție a crupierilor care lucrează aici. Cazinoul oferă locuri de muncă pentru 180 de oameni. Ivano câștigă cam 2000 DM, dar se gândește destul de serios la viitor pentru că viața de cazinou nu este făcută pentru un familist.

Incertitudinea domină și în alte pături sociale și în alte domenii. Portul Koper face mari eforturi pentru a câștiga competiția cu cele italiene (care au un prost renume din pricina sistemului birocratic care le sufocă activitatea ) sau cu Rijeka (față de care are legături feroviare mai bune). În ultimii doi ani, activitatea s-a redus substanțial. Austria nu a mai avut exces de cereale – deci n-a mai realizat export – , iar principalul importator de grâne – Voivodina, a fost blocat. Războiul din ex-Iugoslavia are consecințe multiple: turiștii se opresc pe litoralul sloven, firmele din occident își mută întreprinderile din Croația în Slovenia, autostrada Barcelona – Kiev a fost a fost întreruptă către Croația, dar schimburile comerciale sunt serios afectate. În plus, recesiunea economică își arată niște colți tot mai ascuțiți. Se realizau 5,5 milioane dolari beneficii înaintea războiului, acum ele nu vor atinge 4 milioane. Slovenii nu-și ascund îngrijorarea în fața valului crescut al extremismului din Italia și din Europa, în general. Ei sunt conștienți că o parte a liniștii de care se bucură se datorează intereselor puterilor occidentale de a ține conflictul din Bosnia-Herțegovina și Croația mai departe de mittel – Europe (Slovenia având granița cu Austria, Ungaria, Italia). Nu știm cum este în interiorul țării, dar pe litoralul sloven mocnește tăciunele naționalismului. Hotărârea Consiliului director al televiziunii din Koper de a dubla emisiunile în limba italiană a stârnit multe discuții în contradictoriu. Italienii nu vor să uite că ținutul le-a aparținut. Slovenii vorbesc despre italienizarea forțată din timpul dominației. Italienii agită steagul drepturilor minorităților creditând ideea că sunt discriminați. Slovenii amintesc perioada în care școlile bilingve au fost interzise de italieni, iar intelectualii lor prigoniți.

Koper/Capodistria este un oraș extrem de plăcut și de civilizat. Este reconfortat prin curățenia sa și a oamenilor. De aceea, poate, ne stăruie atât de mult în minte o secvență: am fost interpelați de un individ, care era clar că-și depășise măsura de sliboviță, foarte crâncen: „Eu sunt musulman, ați înțeles? Eu sunt musulman, să pricepeți bine!”. Dincolo de faptul că știam că religia îi interzice alcoolul, tipul ne-a reamintit câtă tragedie se poate isca din capete amețite de alcool, fanatism religios sau naționalism.

Koper – Capodistria /20.11.1993

Capitolul XIII

Bizanțul Occidentului

Ravenna strălucește în ghirlandele de lumini stelate ce-au transformat străzile în arcuri triumfale. Vitrinele sunt fastuos împodobite și îmbietoare. Este perioada marilor reduceri de prețuri. Fiecare magazin pare a te trage de mânecă. Reclamele – de pe străzi, din ziare, de pe canalele televiziunii – sunt atât de insistente încât dacă nu te dumirești la timp riști să te trezești cumpărând dispozitiv electric pentru curățat dinții, cutii de carton cu pește care face „croc” dero care albește absolut (piu bianco non si piu!), felicitări muzicale. Caritatea este un pandant al negoțului. Câștigă nu cel ce vinde mai scump ci acela care vinde acum, în timpul sărbătorii, cât mai mult, chiar dacă mai ieftin.

Fastul bizantin al Ravennei glisează din monumente (basilici, mausolee, palate, vile) în viața cotidiană. Este reflexul epocii de aur a cetății și o explicație a solului fertil pe care s-a așezat aici bizantinismul. Ravena își datorează prestigiul lui Teodoric, regele got care nu a reușit în timpul copilăriei sale petrecute la Constantinopole să învețe să scrie sau să citească. Legenda spune că pentru a-și pune semnătura, Teodoric folosea un șablon de aur pe care cu migală apoi îl umplea. Paradoxurile istoriei și ale puterii au făcut ca notorietatea culturală a acestui oraș să fie legată de un migrator pentru care tainele învățăturii au rămas de nedescifrat!

Puține locuri în lume au luminat atât de puțin ca durată dar atât de puternic încât să-i fie suficient mai mult de o mie de de ani. Istoria ravisantă a Ravennei se produce între 402, când devine capitala Imperiului Roman de Apus și 540, când armatele bizantine conduse de Belizar pun capăt domniei gotice , fastul politic și cultural – îmbinare a Orientului și Occidentului – agonizează apoi pentru a se stinge definitiv în secolul al VIII-lea.

Încercările lui Honorius de a salva Imperiul Roman de Apus prin mutarea capitalei de la Milano la Ravenna (considerat a fi necucerit din pricina poziției sale lagunare) au eșuat sub loviturile regelui barbar Odoacru. Șansa orășelului avea să se ivească tot printr-o cucerire: Teodoric, proaspăt uns rege al goților, pornește cu 300.000 de oameni asupra lui Odoacru și, după un asediu de trei ani, cucerește Ravenna în 493. Timp de 33 de ani, regele got va conduce cu înțelepciune, într-un climat de toleranță rar întâlnit. Va reface apeductul lui Traian, va înfrumuseța monumentele de cult catolic și va construi pentru ai săi biserici de cult arian și păstrate. Secolele V și VI sunt cele mai bine reprezentate în monumentele Ravennei de azi. Mausoleul lui Teodoric, ridicat într-un fost cimitir al goților impresionează prin originalitatea acoperișului său (o calotă circulară construită dintr-un singur bloc de piatră de Istria, cu un diametru de 11m, cu o grosime de aproape un metru și o greutate de peste 500 de tone) și prin ambientul său (un parc cu alei ce amintesc de celebrele drumuri romane în dale de piatră). Baptisierul construit de Teodoric în vremea când arianismul era religia oficială a curții, a păstrat numai mozaicurile cupolei interioare, prezentând botezul lui Cristos în apa Iordanului. Este un Crist ușor absent, gol complet, într-o apă transparentă, asupra căreia coboară Duhul Sfânt (simbolizat de porumbel). Un alt însemn al cultului arian îl aflăm la Basilica di S. Apollinare Nuovo, transformată în lăcaș de cult catolic o jumătate de secol mai târziu, și reprezintă succesiunea istorică în simultaneitatea picturală, pentru că mozaicurile originale au fost completate sau retușate în funcție de perioada parcursă. Se păstrează splendidul mozaic al palatului lui Teodoric, de exemplu, dar elementele cultului arian au fost șterse, considerat a fi o erezie și înlocuite cu cele bizantine.

Amintirea lui Teodoric va supravițui secolelor atribuindu-i-se și construcții ce nu datează din perioada sa, așa cum este Palatul lui Teodoric, o construcție perfect conservată, în cărămidă roșie, integrată atât de bine peisajului înconjurător încât ar putea trece neobservată, fără un ghid la îndemână.

Moralitatea în istorie nu se judecă după canoanele bunului simț ordinar (în sens de comun). Sfidarea locurilor comune ale epocii nu mai înseamnă, în perspectiva timpului, decât anecdotică. Ravenna datorează enorm unui rege got nedatat scrisului și unei femei cu viață aventuroasă: Gala Placidia.

În prima jumătate a secolului al V-lea, Galla Placidia – fiică a lui Teodosiu – a guvernat Imperiul Roman de Apus de la Ravenna, fie că a fost luată ca parteneră egală la demnitățile imperiale de soțul său (Constantin III), fie ca regentă în numele fiului său Valentin.

Mausoleul – comandat chiar de ea – este cel mai vechi monument păstrat fără alterări, din secolul al V-lea. Din exterior el pare azi modest pentru că proporțiile au fost pierdute, dar interiorul este somptuos, fiind decorat cu motive antice romane (interes acut pentru forma plastică a figurilor și pentru elementele de peisaj). Exaltarea culorii este un element nou și obsesiv (tonurile nocturne de albastru fiind predominante). Tema creștină se petrece într-o atmosferă caldă, simbolurile (cerbi, oițele Domnului, porumbelul) refăcând tensiunea spirituală într-o manieră bucolică. Crist și Evangheliștii, aureolați de galbenul auriu, emană vitalitate, forță.

Basilica di San Vitale (a cărei construcții a fost începută de episcopul Eccllesio la 522) este considerată „gloria cea mai pură a artei bizantine în Occident”. Prin mozaicurile sale prezentând curtea imperială (cu Teodara în prim plan) basilica este și un excepțional izvor istoric.

Decăderea Ravennei nu a însemnat distrugerea monumentelor ci doar transformarea lor. Dar declinul a fost evident și aproape total. Păstrând proporțiile, exilul lui Dante la Ravenna este comparabil cu cel al lui Ovidiu pe țărmurile Pontului Euxin, dar că întemeietorul limbii italiene literare a căzut prada jocurilor politice din epocă. Avatarurile construirii unui monument demn de gloria lui Dante Alighieri (precum și târzia trezire a orgoliului Florenței de a-și recupera poetul) sunt tot atâtea prilejuri de reflecție amară asupra ingratitudinii cu care operează patima conjugală, lupta politică meschină, cotidianul asupra valorilor perene.

Zona prin ceea ce simbolizează Dante Alighieri este considerată ca perimetru al reculegerii, al liniștii. Zona di silenzione, se atenționează pe plăcuțe.

Cu excepția zilei de duminică, 5 decembrie (când a avut loc derbyul electoral pentru alegerea primarilor în unele dintre cele mai mari orașe ale Italiei) și de miercuri, 8 decembrie (ziua celebrării concepției neprihănite – Immaculata Concezione), zona nu a avut deloc pace.

Jurassic school

Lungul expozeu istorico-cultural cu care am început corespondența de față consemnează două realități: istoria copleșitoare a Revennei care te obligă să iei act de ea, precum și necesitatea noastră psihică de a ne reculege (și de a găsi, într-un univers absolut bulversant, un punct de sprijin) după bombardamentul informațional sub care am stat mai bine de două săptămâni.

La prima descindere pe țărm, la Ravenna, am fost luați în primire de mișcările contestatare ale elevilor și studenților, mișcări denumite „Jurassic school”. Fațada liceului științific era pictată cu tot soiul de lozinci, dominantă fiind cea motivând greva (occupo ergo sum), iar de spânzurătoare atârna un manechin ce-l întruchipa pe Jervolino, ministrul instrucțiunii publice. Ne-am întâlnit, apoi, cu coloanele de manifestanți ce se îndreptau spre piața San Francesco (în spatele zonei mormântului lui Dante) care vuia de revendicările scandate de elevi. Într-o Italie scindată și plină de controverse, elevii, profesorii și părinții se află pe aceeași baricadă, opunându-se vehement legii cadru nr.4 de reorganizare a învățământului. Ea prevede, în esență, privatizarea masivă a învățământului italian, considerat a fi rămas mult în urma sistemelor similare din alte țări occidentale sau americane. „No President Manager” scria pe o pancardă, „Stop la Reforma”, „Privatizzione No” – pe altele. De ce este privatizarea o sperietoare?

Răspunsul este greu de dat chiar și de către contestatari. Ideea care revine în dialogurile cu elevii sau profesorii este că statul are obligația să suporte taxele de școlarizare „pentru că generația tânără este o investiție pentru viitor”. Nu este singurul slogan socialist pe care l-am auzit din gura manifestanților. Marginalizarea tineretului, neimplicarea sa în luarea deciziilor sociale, sentimentul alienării într-o societate de consum, amintesc de sloganurile marcusiene ale studenților francezi din mai ’68. Timpul însă a mai erodat din furia revoluționară a sorbonarzilor, revendicările sunt clamate în numele unui mercantilism destul de facil și nu au nicidecum fundamentul ideologic al anilor ’70 (descătușarea corpului de morala filistină burgheză). Chiar dacă se declară apolitică și spontană – nu cu teoria revoltei spontane a tinerilor și-a consolidat în 1990 și Frontul Salvării Naţionale (FSN) puterea politică în România?! – mișcarea creată a folosit stângii italiene. În preziua balotajului în Piazza del Popo (un fel de Cișmigiu politic) erau împărțite afișe cu iz electoral: „Școala de azi pregătește tineretul de mâine, autogestiunea este o injustiție socială, dacă doriți să contribuiți la salvarea școlii priviți cu atenție, înainte de a vota, modul în care candidații promit rezolvarea problemelor învățământului”.

O duminică istorică pentru stânga italiană

Campania electorală pentru alegerile locale a fost dusă în cel mai desăvârșit spirit latin. La 21 noiembrie, la primul tur de scrutin, s-a consemnat balotaj pentru funcția de primar în unele din cele mai mare orașe ale țării: Roma, Napoli, Veneția, Genova, Trieste. Confruntarea se polarizase: stânga împotriva dreptei. Rezultatul votului la Roma și Napoli a consumat cele mai multe energii. Rar un nord în mâinile dreptei (reprezentată îndeosebi de Liga Nord adeptă a federalismului și împotrivindu-se ideii statalismului centralizat) și un sud în cele ale MSI (Mișcarea Socială Italiană) ar fi însemnat divizarea (cel puțin politică) a țării în trei regiuni.

În același timp, stânga contra dreapta polariza excesiv spectrul politic italian și așa suficient de receptiv la extremisme. Sesizând culoarul liber rămas (mai ales după înfrângerea umilitoare a democrat-creștinilor care în aceste alegeri nu au făcut altceva decât să asiste la propria disecție), marele magnat la presei, Silvio Berlusconi, a ieșit în arena politică încercând crearea unui partid sau a unei coaliții de centru, realizate în jurul câtorva personalități politice. Reacțiile au fost vehemente, contestându-se dreptul unui proprietar de ziare și de canale de televiziune de a participa direct la viața politică. Este un atentat la obiectivitatea presei, o lovitură dată democrației, s-a clamat după apariția lui Berlusconi (după o absență de 10 ani) pe un canal propriu de televiziune (Canal 5). Cum și la Taranto, un candidat în funcția de primar își folosea postul de televiziune local pentru a-și ataca adversarii, problema a căpătat proporții naționale. Nu știm dacă întâmplător sau nu, dar exact în plină campanie electorală, operațiunea mani pulite s-a abătut asupra presei. A apărut, așadar, o nouă obsesie națională „pene pulite”. Mai mulți gazetari din presa scrisă au fost radiați din profesie. Gianni Locatelli, directorul general al RAI, fost director la „Sole 24 ore” este încă în anchetă și pus într-o situație delicată pentru că el însuși trebuie să ia măsuri împotriva unor redactori, operatori și tehnicieni de la RAI care au fost depistați la un control financiar cu deconturi false: note de plată de la un hotel din Somalia care nu mai există din 1990, de la un altul din Sarajevo distrus de bombardamente, note de taxi de la o societate care nu a existat niciodată. Prejudiciul se estimează cam la 250 de milioane de lire.

Chiar și asupra serviciilor secrete plutește acuza de deturnarea fondurilor în conturi particulare. În aceste condiții, faptul că 800.000 de mafioți se dedau criminalității economice (extorcând prin varii metode, imense sume de bani de la întreprinzătorii particulari) nu mai miră pe nimeni și nici nu mai indignează. Victimele chiar se tem de a depune reclamații, în ciuda garanțiilor date de poliție că poate asigura anonimatul.

Nici prințul de Monaco, Ranieri, nu știe cum să reacționeze la cererea fostului casier Maurizio Broccoletti, de a i se asigura protecția. Acesta a fugit din Italia fiind acuzat că a trecut în buzunare particulare 14 miliarde de lire, din fondurile negre ale serviciilor de informații externe italiene.

Cu cât se scurmă mai adânc în mocirla corupției, cu atât ea seamănă mai multă neîncredere în instituțiile italiene. Operațiunea mani pulite a avut efect de bumerang asupra actualilor guvernanți, dovedindu-i incapacitatea de a face cu adevărat o Italie curată. Exasperați probabil de ineficiența metodelor guvernamentale, italienii au apelat la soluții sentimentale și spirituale: copiii italieni au citit într-o bisericp o scirsoare către Toto Rina, povățuindu-l să se căiască și să apuce calea credinței recunoscându-l pe Iisus drept conducătorul suprem.

Toate acestea s-au interferat cu programele și luptele politice în actuala campanie electorală. Și toate au fost folosite ca argumente. Deviza a fost, după cum amar titrează un cotidian, Tutti contro Tutti (Toți contra toți)!

Iată cum s-au împărțit mandatele în cele 99 de localități (cu peste 15.000 de locuitori): Partidul Democrat al Stângii (fost comunist) 47, Democrat-Creștin 2, Liga Nord 24, Mișcarea Socială Italiană 11, Alte partide sau alianțe 15.

Este greu de descifrat cum s-au orientat alegătorii când au votat cu stânga sau cu dreapta. Un fapt e cert: a învins spiritul național-popular în contra spectrului unei Italii fărâmițate (federalizate) vânturate de Liga Nord și Mișcarea Socială Italiană. O altă posibilă explicație a victoriei stângii constă în neutralitatea abordată de democrat-creștini în al  doilea tur de scrutin dând carte albă electoratului său, în timp ce catolicii, la Roma și-au ghidat alegătorii spre candidatul (Partidul Stângii Democratice – fost comunist), Francesco Rutelli

Anti-dreapta au fost și marile ziare ale Italiei (Repubblica, Il Messagero, etc) precum și multe canale de televiziune.

Dreapta înfrântă e totuși în creștere

Sigur, stânga jubilează de aproape 20 de ani ( de la victoria în referendumul privind divorțul în 1974, pe vremea comunismului Berlinguer) nu a mai obținut o victorie atât de categorică. Dar, comentatorii lucizi apelând la date comparative au sesizat o creștere a procentajului favorabil dreptei. Chiar dacă global, candidatura ei a frizat mai mult pitorescul, trebuie reținut că Alessandra Mussolini (Benita, doamna în negru, cum i s-a mai zis) a obținut mai multe voturi pentru MSI decât au creditat sondajele. „Am avut totul împotrivă” s-a plâns nepoata Ducelui, amintind că n-a beneficiat măcar de o liră pentru a-și face campanie electorală. Adversarii nu au iertat-o însă: un poster, înfățișând-o pe Alessandra la manifestările fasciste compet goală, doar cu o eșarfă fluturându-i între picioare avea ca legendă: să arătăm fascismul nud. Explicații (ca și în cazul federalismului care nu ar fi trebuit confundat cu separatismul, a zis Umberto Bossi, liderul Ligii Nord) nu au putut contrabalansa impactul posterului: spectrul reîntoarcerii cămășilor negre a fost intens speculat. Dovadă a sensibilității opiniei publice în fața pericolului drepte (asimilate fascismului) o constituie pioșenia cu care s-au sărbătorit la Ravenna 49 de ani (o cifră rotundă, nu-i așa?) de la eliberarea orașului de fascism, în săptămâna fierbinte a turului al doilea de scrutin.

În tabăra învinșilor (ca peste tot) s-a ivit discordia, liderul Ligii Nord fiind învinuit de felul defectuos în care a condus campania electorală și în care a ales candidații. Toate partidele și-au anunțat congrese extraordinare ce se vor derula mai mult decât probabil la începutul anului viitor, adică după sărbătorile de iarnă.

Editorialele ziarelor favorabile stângii nu ezită să vorbească de un sistem de alianțe capabil să învingă și în alegerile anticipate din luna martie sau aprilie. Achille Occheto, secretarul general al PDS, se pregătește de-o guvernare, a stângii, deși dorește ca tot Ciampi să fie prim-ministru, și dă asigurări că sunt apărători ai economiei și democrației.

Rezultatele alegerilor din Italia au fost urmărite cu multă atenție de toate celelalte țări occidentale. „Ceea ce se întâmplă azi în Italia, poate fi mâine urmat de alte țări ale Comunității Europene”, scrie în „Il Messaggero”, Erich Kusch, președintele Asociației presei străine din Italia, adăugând: „Din punct de vedere al unității europene, o victorie a MSI ar fi reprezentat un factor negativ”, amintind că Gianfranco Fini (candidat din partea MSI la funcția de primar al Romei) a declarat că partidul său se opune Tratatului de la Maastricht. Victoria stângii este considerată un semn al stabilității politice, dar și economice, și în prima zi după alegeri lira și-a îmbunătățit considerabil cotația față de dolarul american și marca germană, după două săptămâni de scădere continuă a puterii sale.

Pentru o zi, viața politică a înghețat în stop cadrul duminicii votului. Noul primar al Romei, Francesco Rutelli (care în prima sa zi de muncă a mers cu motocicleta la primărie arătând că împărtășește îngrijorarea romanilor privind sufocarea traficului auto), a avut onoarea de a se întâlni la sărbătoarea religioasă cu Papa (care își liniștește drept-credincioșii și după accidentul suferit: „aveți în fața voastră un papă deficient, dar nu decăzut”!). Spiritul a suspendat politicul. Pentru numai câteva zile. Imediat, cursa de urmărire a reînceput: mani pulite, pene pulite, piedi pulite, coruzzione, tensioni sociali, etc, etc, etc. Italienii își vor regăsi consensul din campania electorală: tutti contra tutti.

RAVENNA/ 9 decembrie 1993

Capitolul XIV     

Levant după Bizanţ

După ce am petrecut pe străzile Ravennei cu pietatea şi festivismul specifice zilei din an definită de romano-catocici drept Immacolata Concezione iar de creştinii ortodocşi Zămislirea Sfintei Fecioare Maria, familia Breaza, în pragul sărbătorilor de iarnă, ridică ancora din Laguna Ravenna şi pune prova către Levant, adică ceea ce arabii denumesc al-Mashriq (Locul estic de unde răsare soarele), o zonă geografică vastă ce cuprinde astăzi Grecia, Anatolia, Siria, Palestina şi Egipt. 

După patru zile de navigaţie către est ajungem într-o vineri seara în rada Portului Alexandria, din Egipt, etapa finală a voiajului nostru de documentare; portul unde urmează să debarcăm pentru a fi repatriaţi pe calea aerului în ţară şi la scurtă vreme după controlul autorităţilor la bord căpitanul secund stabileşte serviciile şi înmânează paşapoartele restului de echipaj care are liber în oraş.

La scurtă vreme după ce-am ajuns pe cheu, la ieşirea din port, primul contact cu Alexandria şi cu Egiptul este năucitor – toată lumea este cu mâna întinsă şi pe un ton amical te apelează stăruitor: “Mister, mister, prasent, present…!”, şi-şi freacă degetele mîinii în mod sugestiv! Poliţişti, vameşi, hamali care stau de geaba în faţa barierei de acces în port, toţi te întâmpină cu zâmbetul pe faţă şi invocă un mic bacşiş pentru că aşa este obiceiul de bun venit, ne explică agentul navei care s-a oferit să ne conducă până la ieşire pentru a ne familiariza cu atmosfera şi ca să ne indice cel mai scurt drum către primul bazar.

Cucu de la Cluj…

În furnicăria de muşterii, clienţi şi animale, dintre tarabe şi vrafuri de mărfuri stivuite către balcoanele primului cat al locuinţelor aud un strigăt familiar: „Ioane, Gheorghi, măăăă …!  Ce  faci măăăăă !” Tresar şi mă îndrept  confuz către apelant. Un tuciuriu înalt, suplu, cu păr cârlionţat şi aliură mediteraneană îmbrăcat cu un tricou AC-DC, ce-şi numără cu mâna dreaptă mărgelele unui şirag de metanii, mă ia în primire: “Ce face mă; Ioane, Vasile, Gheorghi ”?

Sunt Dan, pe cine strigi, ai nevoie de ajutor, ce-i cu tine, frate, te-ai rătăcit?” mă arăt eu voluntar. Surpriza întâlnirii, din bazar, a fost însă de ambele părţi. Tuciuriul îmi spune că este egiptean, îl cheamă Haddid dar îşi zice Cucu porecla pe care i-o dăduseră colegii în facultate când a fost student în România, la Iaşi, la Agronomie, dar că preferă să facă negoţ în bazarul de lângă port, acolo unde acostează destule nave cu pavilionul nostru şi, beneficiind de avantajul conoaşterii limbii, are parte de muşteri români consacraţi. Mă despart de Cucu şi-l las în voia Domnului cu taraba sa, nu înainte să-i dau o listă cu micile cumpărături pe care doresc să le fac din Egipt, promiţându-i că trec peste două zile.

İnşallah !

Prima ieşire în Alexandria, ca turist, este şi cea mai mare aventură a vieţii mele, de până acum. Luăm un taxi, din care parcă urmau să se desprindă părţi ale caroseriei şi îi cerem să ne ducă în oraş în cea mai “prizată” zonă turistică de la riviera egipteană alintată de localnici “Cornişa” El Kornesh sau The Corniche, pentru turişti, o superbă esplanada la buza de est a Mediteranei, ce aminteşte de celebrul Malecon din Havana, şi care începe din est, de la Fortăreaţa Qaitbay, construită din ruinele celebrului Far din Alexandria, are peste 16 kilometri, şi se termină în zona rezodenţială de lux Parcul Montaza, din districtul cu acelaşi nume al oraşului.

Pornim deci cu un taxi caruia i-se bălăngănea agitată o plachetă cu o inscripţie cu “şerpişori”, spânzurată cu lănţişor, de oglinda retrovizoare din parbriz, şi plonjăm într-un furnicar cu autoturisme de toate tripurile şi mărcile, din toate epocile, uneori la concurenţă chiar şi cu cotige trase de măgari sau trăsuri cu cai albi. Sunt năuc şi speriat dar şoferul mă bate paternal pe picior, în sensul că nu trebuie să-mi fac probleme: İnşallah, îmi spune şi arată cu degetul către placheta de la oglindă. Cu puţin ajutor din limba engleză şi cu lilmbajul semneleor înţeleg mesajul: Dumnezeu să ne apere! Chiar că mă liniştesc de tot şi încep să mă bucur de priveliştea ce mă întâmpină.

Percep aerul vibrant roz-auriu, plin de energia valurilor molcome ce foşnesc şi sfârâie lichid când de sting la mal, într-un superb preludiu de înserare pe riviera de est a Mediteranei. Observ cum arhitectura colonială s-a păstrat de-a lungul unei părți uriașe a Cornișei, chiar dacă multe clădiri au fost renovate. Îmi apar în cale, din mersul maşinii, hoteluri fantastice, precum Cecil (Steigenberger Cecil Hotel), hotelul unde a stat și Winston Churchill în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi palate exotice ce-ţi stimulează imaginaţia.

La un moment dat şoferul opreşte şi ne invite la plimbare pe corso. Este momentul mult aşteptat doar că nu bănuiam că o să ne şi însoţească. E prietenos şi dornic să ne fie ghid. De-a lungul Cornișei descoperim plaje publice și private, cluburi, poduri, clădiri uluitoare, cafenele. Pe măsură ce soarele îţi caută loc de îmbăiere în siniliul mării încep să apară neguţătorii ambulanți de zaharicale, vată de zahăr, înghețată, sucuri gustări şi semințe prăjite, lume la plimbare.

Shisha, coffee, hashish?

Frumuseţea locului, peisajul marin … întregul ambient ne lasă fără suflare şi tocmai când eram în culmea exaltării, cu nările dilatate la maxim pentru a priza aerul vibrant ghidul nostrum de pripas, taximetristul Mohammed, meşter al sugestiilor pentru vilegiaturişti, ne propune să admirăm apusul de soare pe mare, în faţa unei cafele, la una dintre zecile de terase înşiruite ca la defilare. “Good, good, come with Mohammed, good here, Mohammed’s friend here, shisha, cofee, hashish…ok ?!” Ne lăsăm în voia soartei şi a profetului, care am avut şansa să ne însoţească, şi luă loc în jurul unei măsuţe din lemn negru, cu tăblie octogonală şi superbe intarsii din sidef. În faţă ni se deschide în imensa-i splendoare El Kornesh (Cornişă), bulevardul de promenade ce ne prezintă ca pe tipsie Marea Mediterană la apus.

Pe Cornișă este o atmosferă de sărbătoare în fiecare seară, totul este incredibil de intens, aidoma nopţilor braziliene.

Ne sorbim languos cafelele cu caimac făcute în ibrice de aramă, la nisip, ne bucurăm, depănăm vrute şi nevrute trecând în revistă cele mai spectaculoase momente ale voiajului pe trei continenete, fumăm narghilelele (pentru prima data în viaţă) şi nu ştim de ce, poate din cauza hiperglicemieiei provocată de curmalele dulci ca fagurele de miere  oferite ca antreu, sau de la cardamonul ce aromatize cafeaua, de la ionii din atmosferă sau de la briza marina începem să  auzim colorat, vedem melodia sunetelor şi simţim piepturile cum se umpluu de întreaga energie a planetei, pe măsură ce imensa vişină putredă de la pleacă la îmbăiere lăsând ân urmă orizontul vineţiu-însâgerat. Concluzionez la un moment dat că nu trebuie să ne obişnuim, totuşi, cu prea mult bine şi îi propun lui Costi să ‘achităm deranjul’ şi să ne întoarcem la vapor. Mohammed sare ca un leu şi onorează masa. A fost plăcerea lui de data asta dar în schimb ne propune să-l tocmim pentru un tur de oraş în ziua următoare. Zis şi făcut ! 

 Cocktail Alexandria

Pe 16 decembrie am plecat să descoperim oraşul, dis de dimineaţă, după ce Mohammed şi-a parcat taxiul chiar la schela navei. Ieşirea din port, pe la poarta de pasageri, conform tradiţiei locului, şoferul nostru a picurat câţiva bănuţi de aramă în palma poliţistului de frontieră şi zâmbind către noi ne explică: “Present, present !”

Cunoaştem deja. Trecem de barieră şi în faţă ni se dezvăluie în toată splendoarea Alexandria, al doilea oraș ca mărime din Egipt după Cairo cu 4,5 milioane de locuitori, întemeiat în jurul anului 332 î.Hr. de Alexandru cel Mare, la vărsarea în Marea Mediterană a brațului vestic al Nilului. Capitală a regatului din vremea lui Ptolemeu I (322-285 î.C.), oraşul s-a dezvoltat în toată perioada greco-romană şi pe vremea regilor Ptolemeu II și III era un bogat oraș comercial și renumit centru cultural fiind edificat pe un istm stâncos, îngust, situat între Marea Mediterană și lacul Mariut. Orașul vechi este stratificat sub cel modern și arheologia, aici, progresează doar cu ocazia lucrărilor urbanistice. Pe de altă parte, scufundarea unei fâșii de litoral a făcut să dispară sub apă cea mai mare parte din clădirile elenistice: nu se mai văd nici Farul nici Biblioteca, nici palatul Cleopatrei. Pe insula Pharos din faţa ţărmului era consemnat în antichitate un far de aterizare pentru navigaţie, înalt de 135 m, cea mai semeaţă construcţie din epocă, cunoscut drept a 7-a minune a lumii. În vârful Farului din Alexandria era amplasată statuia lui Poseidon, înaltă de 7 m. Tot în zonă, în apropierea farului era Marea Bibiotecă din Alexandria ce deţinea 900.000 de pergamente, aici funcţionând o fabuloasă şcoală ce reunea filozofi, matematicieni, astronomi, poeţi sau medici, ce au pus bazele, printer altele, Calendarului iulian sau geometriei moderne. Iniţial a ars parţial în timpul lui Iulius Cezar, accidental, ulterior continuând decăderea impunătoarei construcţii, atât în timpul stăpânirii romane cât şi în perioada arabă, ultimele fragmente din edifice fiind folosite la ridicarea Fotului Qaitbay, de pe cheul promontoriului.

În prejma ruinelor Marii Biblioteci din Alexandria mai dăinuieşte încă Serapheumul cu marea-i Coloană a lui Pompei și subteranele sale. Templul Serapheum a fost construit de către Ptolemeu al II-ea și dedicat lui Serapis, fiind una dintre anexele Marii Biblioteci. Urcând şi coborând scările în spirală sunt brusc uimit de prospeţimea aerului şi răcoarea ce ne învăluie pe parcursul vizitei. Mohammed ne lămureşte, este efectul sistemului natural de aerisire  prin coloane şi tuburi ceramice ce funcţionează asemeni unei instalaţii de condiţionare moderne, generând un flux continuu de aer rece dar uscat. Astfel au putut fi păstrate în stare bună şi mile de pergamente ale bibliotecii, în antichitate. Din ruinele templului răsare maiestuoasă o coloană de granit, cu un capitel corintic, una dintre cele mai mari coloane monolit construite vreodată. Coloana Pompei are 25 de metri înălțime și a fost construită în anul 297 d. Chr, în cinstea împăratului roman Dioclețian.

Traversăm pieziş Cornişa şi ne oprim pe esplanadă în faţa Citadelei, sau aşa numitul Fort Qaitbay, construit de sultanul Al-Ashraf Sayf al-Din Qa’it Bay în anul 1477, în dreptul insulei pe care s-a aflat Farul din Alexandria. Fortul constituia unul dintre cele mai puternice sisteme de apărare din Marea Mediterană, şi desi a fost și el distrus parţial de-a lungul timpului, păstrează încă în parte fortificațiile inițiale. De aici urcăm spre cartieru  Anfushi, plin de restaurante, baruri, shisha și multă vânzoleală, ce etalează patina arhitectonică interbelică. 

…Suntem rupţi de oboseală după ce ne-am desfătat cu acest cocktail arheologic alexandrin până la amiază astfel că tragem la o terasă, mâncăm, bem câte un ceai şi pe nepusă masă, la simpla sugestie a lui Mohammed hotărâm să dăm o fugă, în ziua următoare, şi până la Cairo. Ghizza, piramidele… ce-i de colo?

Saqqarah din Sahara

De la Alexandria la Cairo drumul pe autostradă, cu maşina lui Mohammed, a fost echivalentul unei retrospective Teleenciclopedia din anii 70-80.  Localităţi nebănuite, oameni cu obiceiuri nebănuite, sărăcie lucie, civilizaţie urbană, praful de pe tobă, dromaderi, măgari, asini, palmieri, palmieri, bananieri, grădini de legume, câmpuri cu varză, hulubare din lut de câte 9-10 metri înălţime, vegetaţie abundentă, plantaţii cu pază militară la poartă, steaguri: Rusia, Franţa, Rusia, Rusia, Anglia, Germania, Rusia…

Mohammed ne explică faptul că sunt ferme vegetale şi plantaţii de palmieri realizate de companii mixte şi din acest motiv sunt marcate cu steagurile altor naţiuni. Costi insinuează că ruşii ar fi exportat sovromurile şi în Egipt. “Cine ştie ce antene şi radare mai au pe după palmierii ăştia de la stradă, până-n fundu deşertului?”, izbucneşte el în râs! Deşert, deşert, deşert, cât vezi cu ochii gălbuiul calcarului tocit de vânturi până la limita prafului şi pietricele cu muchii ucigătoare, ici colo câte un dromader protejându-şi partenerul uman…Este începutul şi sfârşitul Saharei, limita estică a pustiului uscat ce cuprinde tot nordul Africii. Mohammed ne încântă urechea (aşa crede el) cu melodii arăbeşti monotone şi atonale asemeni caligrafiei lor cu şerpişori, şi noi ne spargem în râs când descoperim că ne îndreptăm către meleagul numit pe hartă Saqqarah, situat fix în marginea Saharei. El mustăceşte, noi râdem fiecare cu motivele lui; e minunat.

Ajungem la Cairo după prânz. Oraşul, cât o ţară cu 20 de milioane de rezidenţi, se dezvăluie în toată splendoarea sa în timpul traversării cu taxiul lui Mohammed. Circulaţia şi tranzitul rutier nedirijat, mai ales prin imensele pieţe publice, funcţionează tot după regula İnşallah! E bine; trec şi ei trecem şi noi, uneori din oglinzile retrovizoare mai sar aşchii dar nimeni nu are timp de riposte. Traversăm Nilul şi primul popas este la Muzeul de Egiptologie din Piata Tahrir. Este de-a dreptul copleşitor. Clădirea impunătoare, masivă şi totuşi denotând un aer romantic, ne adduce aminte de celebrul magazine de pe Calea Victorie, din Bucureşti, rămas în memoria românilor sub motoul: “ Victoria – 1000 de magazine într-unul singur”. Muzeul, întreg şi în parte este un veritabil mall arheologic, în cel mai pur stil, atât în formă cât şi prin conţinut. Vizităm fără ghid, căci Mohammed al nostrum nu ne este de niciun folos aici aşa că ne bazăm pe descrierile succinte ataşate exponatelor. Suntem oarecum în viteză căci mai trebuie să poposim şi la Giza, la piramide, aşa că, încet încet descifrarea mileniilor şi dinastiilor ce stau în partea exponatelor, ne oboseşte. Coborâm imensa scară central dar rămânem cu nedumerirea ce fel de matrice genomică aveau faraonii ăştia dacă tot ce-a rămas de pe urma lor, tronuri, lectice, arcuri cu săgeţi, lance sau podoabe, erau create ca pentru dimensiuni juvenile?

În sfârşit minunea minunilor, Marea Piramidă a faraonului Kufu (2589-2566 î. Chr), de la Giza. Este 17 decembrie şi simt profund în tălpi arsura solului, la scurt timp după ce am păşit pe platoul sitului arheologic. Avem de vizitat Marea Piramidă ‘Orizontul lui Khufu’ construită, aşa cum menţionau sursele arheologice, desupra centrului geografic al planetei, construită se pare în jurul unui imens sarcofag de granit, din 2,3 milioane de blocuri de piatră,  piramida lui Khafra, piramida lui Menkaura şi Sfinxul.

Nu sunt religios nu cred în extratereştri, alţii decât noi, dar atâta pot să spun, când am păşit în piramidă, pe culoarul strâmt şi scund, în şir indian, ca la vizitarea mumiei lui Lenin, am simţit pentru prima dată în viaţă ce înseamnă să ai extrasistole ventriculare. O nelinişte nefirească şi o transpiraţie rece m-au marcat instantaneu. Am urmat calea spre lumină şi m-am întors cu bine pe tărâmul celor încă vii.

Am simţit o uşurare ca atunci după ce-am coborât de pe ssingurul submarin de luptă la bordul căruia am fost. Pe afară, în peisaj, poliţia turistică împărţea indulgenţe vizitatorilor sub lozica: ”Present mister, hello, present!” Şi lumea ‚picură’ îngăduitoare firfirei din tablă arămie în palmele bătătorite ale gardienilor de relicve, de parcă ar azvârli monete port bonheur la Fontana di Trevi.

Lăsăm în spate Sfinxul, eternul paznic al sanctuarului, înveşmântat în schele semn că se pregăteşte de o nouă viaţă, şi dăm o raită, mai de voie mai de nevoie, pe la „faimoasele” parfumerii amplasate în calea grupurilor de turişti. Într-un singur loc, Mohammed ne garantează că este parfum orginal 100% făcut din reţeta Cleopatrei. Ne lăsăm prinşi în joc, prizăm, ne extaziem, ne ‘etilăm’ cu parfumul Cleopatrei şi de dragul ghidului nostrum plătim  câte 10 $ pe două sticluţe pe care ulterior i le facem cadou pentru familia sa. Astfel ne desprindem de Giza şi de Cairo şi în timp ce traversă podul peste Nil, privim cum barca lui Ra navigă către celălat tărâm.

Marea Evadare

…Se pare că vizita noatră en passant pe tărâmul morţilor a fost de bun augur căci reveniţi la bordul Brezei, skiperul ne anunţă că a primit instrucţiuni de la companie şi urmează ca a doua zi să fim debarcaţi pentru repatriere. Bucurie mare pe noi, bucurie şi pe echipaj, îmi ne dăm seama desi nu este făţişă. Nava se pregătea de o nouă traversadă a Atlanticului către America de Sud şi se eliberau de stresul gazetarilor supercargo de la bord. Nu că n-am fi fost noi de comitet dar e mai sănătos aşa! Săprbătorim, ciocnim, eu fel de repetiţie pentru Crăciun.

18 decembrie. Agentul navei a venit la bord şi ne-a înmânat biletele de avion cu zbor din Cairo, la miezul nopţii, comandantul Pater ne dă lista de echipaj cu o notă ce semnfică debarcarea noastră, ne luăm paşapoartele, ura şi la aerogară … Agentul ne îmbarcă în maşină şi ne duce în clpdirea administrative a Portului Alexandria unde urmează să facem formalităţile vamale şi de frontier, apoi ne aşteptă un taxi plătit în avans pentru transportul la aeroportul din Cairo. Suntem emoţionaţi, suntem nervoşi, fremătăm,. Parcurgem o despărţire pentru o revedere. Acum înţeleg perfect prin ce trec marinarii de cursă lungă; nu-i uşor. Te poţi adapta, poţi tece astea dar mintea omului nu a fost construită pentru aşa ceva. Lăsăm în urmă familia Breaza şi debarcăm pe peronul Alexandria Port Authority. Suntem din nou gazetari 100%, fără intruziuni marinăreşti sau viligiaturiste. În gara maritimă descarc pe banda rulantă sacul marinăresc în care-mi pusesem deavalma toate lucrurile de îmbrăcat, camere foto şi video, plus maceta, suvenir din Argentina. Hopa. Banda se opreşte în dreptul unui personaj galonat şi sunt chemat la desfăcut bagajul. Apar încă două ajutoare şi încep să desfacă ciorapi, chiloţi, tricouri, prosoape tenişi, papuci, câte şi mai câte îi trebuiesc unui marinar plecat patru luni de acasă. Apoi unu, două, trei aparate foto şi o video handycam Super VHS  Panasonic. “Mister, mister, present!”, zâmbeşte galeş oficialul egiptean în uniform cu fireturi. El insistă. Eu, nu. Nu-i picur nimic în palmă pentru că mi se pare ireal ce se întâmplă. De fapt nici nu s-ar fi sinchisit pentru firfirei din tablă arămie căci pusese ochii din prima pe o camera foto box model Hasselblad. Maceta, cât un paloş din poveste nu-l dertanja de loc, fix camera foto o dorea cadou. Costi agitat, de teamă că pierdem avionul dacă ne încurcă în controverse de etică cu vemeşii egipteni insist să las la preţ. Eu nimic, nici nu mă gândesc şi îi persiflez fluturându-le prin faţă International Press Card. Nasol ! Vameşilor le-a dat cu virgulă, la faza asta dar ca să nu înghită totuşi în sec, după ce îmi strâng boarfele la loc, în sac, şi după ce îi înghiontesc şi lui Costi valiza, doar aşa ca să nu zic că au avut ceva cu mine, ne încadrează frumos, toţi patru, ca pe deţinuţi către celule, şi ne conduc la controlul paşapoartelor, într-un hol de gară maritimă unde noi doi suntem unicii pasageri. Un alt galonat, începe să cântărească greu paşapoartele în mână paşapoartele noastre verzi cu stema aurie din snopuri de spice împletite desupra cărora trona rituoasă definiţia naţională: Republica Socialistă România. Nici un nici două omul ne întrebă pe şleau ce căutăm noi aici, ca în filmul BD la munte şi la mare. Noi că câr că mâr, că suntem ziarişti şi am fost îmbarcaţi pe o navă comercială românească, pe nume Breaza care a oprat aici, în port. Spunem adevărul, cum ar veni. Ne mai măsoară odată din priviri şi ne confiscă paşapoartele apoi cheamă altă gardă înarmată, pentru noi şi ne abandonează într-un birou pe a cărui uşă scria negru pe alb, Chief of the Criminal Police – Alexandria Harbour, asta ca să ştim şi noi pe mâinile cui am încăput. Era 1993 şi ne-am trezit deodată ai nimănui şi fără nicio posibilitate a lua contact cu lumea noastră, căci nu foloseam încă telefoanele mobile.

Două ore grele şi lungi cât două luni de zile am petrecut înghesuiţi unul în altul pe o canapea în faţa biroului şefului de poliţie criminală care ne trata cu indiferenţă maximă dintr-o poză înrămată, în care Preşedintele Mubarak îi acordă steaua de colonel. Apoi într-un târziu apare în cadrul uşii un personaj straniu cu caschetă bej pe cap, încadrat de alţi doi militari, de ziceai că-i colonelul Gaddaffi în persoană. Ne ridicăm respectuoşi în picioare, şi noi. Ne scrutează paşapoartele, noi nici nu contăm ca prezenţă. Ofetază lung şi fixând un colţ al încăperii ne întrebă ce căutăm în Egipt şi cine suntem noi? Eu reiau poezia de la capăt şi povestesc cu deamănuntul totul. Omul strâmbă din nas. Nici mie nu-mi miroae a bine. Nedumerirea persistă, cum au pătruns în Egipt doi ziarişti străini fără să aprobare de la Ministerul Informaţiilor? Atunci m-a străfulgerat un gând parşiv şi atârnându-mă de fotografia trufaşă din perete fac apel la sentimentele naţionaliste şi-l invoc pe Preşedintele Hosni Mubarak, pe Nicolae Ceauşescu, îi arăt că suntem români verzi cum e paşaportul pe care scrie Republica Socialistă România şi că noi am fost ziarişti doar la bordul navei şi în alte ţări străine şi n-am călcat pe pământ egiptean până azi, când ne-am debarcat ca să fim repatriaţi pentru că avem un avion de luat din Cairo, peste fix patru ore. De milă, de silă, Gaddafi al nostru se înmoaie cât de cât şi ne face scăpaţi cu bagaje cu tot. Afară este întuneric şi şoferul microbuzului închiriat de agenţie ne aştepată în faţa terminalului de pasageri. Ne îmbarcăm şi refacem drumul către Cairo, pe repede înainte. Locurile, localităţile şi oamenii întâlnite cu o zi în urmă, pe acelaşi drum, parcă au alte dimensiuni, acum. Timpul se dilată, totul este învăluit în luminiţe colorate de parcă-s brazi de Crăciun la tot pasul. Prăvălii, măcelării cafenele scăldate în lumină… e o altă lume pretutindeni. E lumea de noapte de egiptenilor care acum îşi fac cumpărăturile şi socializează, pe răcoare.

În aeroport ghişeului inscripţionat TAROM, chiar şi aşa, închis, ne dă siguranţa unei adevărate instituţii diplomatice, începe să miroase a casă!

Cum ne-am ridicat în aer şi a fost permisă deschiderea centurilor de siguranţă am comandat o sticlă mare de Finlandia, aveam două ore şi ceva la dispoziţie să uităm suplicile prin care doar ce trecusem. Miroasea a casă, era Tarom, era ca şi Breaza, picior de România cu tricolorul pe coadă.

CAIRO/ 20 decembrie 1993

Post scriptum

Puţin peste patru luni după ce am părăsit Portul Constanţa la bordul vrachierului Breaza, revin acasă. Urc scara în spirală a blocului şi dinspre etajul al treilea răzbate zvon de glasuri cristaline de copii şi miros ademenitor de bucate. N-am dat de veste c-am ajuns deşi ceva, ceva, aflase soţia mea, Gabriela, după ce se interesase la compania de navigaţie TSM. O veche povaţă marinărească spune că decât să strici o căsnicie mai bine cheltuieşti o monetă de 25 de bani la un telefon public. La finalul voiajului vreau să demontez şi această superstiţie aşa că intru în apartament ca şi cum m-aş fi întors acasă de la piaţă, folosindu-mi cheia de yală.

Chiar nu ştiu…Să fi fost şocul căldurii din apartament, după ce umblasem pe afară prin frig, sau pur şi simplu imaginea neaşteptată? …În faţă mi-a apărut prima dată un boţ de fetiţă în rochiţă ecosez, ţinându-se de colţul biroului cu mâna stângă şi cu dreapta căutându-şi mai departe echilibrul. Doi luceferi clipoceau sinilii deasupra unei frăguţe proaspăt culese. A rostit brusc, nenea, şi s-a pus pe plâns! Este micuţa noastră Andreea pe care o lăsasem, la plecare, târându-se de-a buşilea peste pragurile uţilor şi acum mergea pe propriile-i picioare. Auzindu-i plânsul, ca un leu s-a repezit protector frate-su, George, din bucătărie, unde o asista pe maică-sa, la pregătiri. Apoi s-a arătat Gabi, radioasă amfitrioană, şi astfel, întreaga-mi familie cuprinsă în cadrul uşii ca într-o ramă de fotografie a dat dintr-o imgine definiţia adverbului ACASĂ. Aşa cum spun, nu ştiu de ce dar ne-am pomenit cu toţi cu lacrimi curgând şiroaie pe obraji, din şocul revederii. Eu c-am găsit-o pe Andreea mergând în picioare şi ea ca s-a trezit în casă cu un bărbat despre care parcă nu ar fi avut cine ştie ce amintiri. Da, acum de-abia descifrez dramatismul destinului marinarilor, obligaţi să-şi execute astfel penitenţa pe întreg parcursul profesional, pentru ca familia să le fie protejată, acasă, de lipsuri şi nevoi.

                                                                                                CONSTANŢA/ 21 decembrie 1993