Călin MARINESCU ■
O istorioară demult ascunsă mi s-a strecurat în minte deunăzi pe când, copleșit de un Covid teribil m-am trezit în zori, la patru dimineața si nu am mai putut dormi rămânând într-o stare cunoscută ca prostație.
Ca să-mi îndulcesc amarul am dat drumu la televizor și cu noroc am gasit pe TVR 1 un reportaj foarte bine documentat despre cei care în vremurile comunismului au încercat și unii chiar au reusit, să treacă fluviul înot către Yugoslavia, în Clisura Dunării. Se pare ca din păcate bilanțul a fost în favoarea celor împușcați de grănicerii români sau înecați din cauza epuizării sau a navelor de patrulare.
Reportajul este impresionant în special cand te gândești că niște oameni, care chiar nu mureau de foame ca în Biafra, își riscau viața pentru ceea ce se cheamă “libertate”, pe care nu o prețuim noi în prezent, poate nu toți, dar cel puțin nostalgicii regimului ceaușist. Reportajul mi-a răscolit amintirile și a scos la suprafață o poveste a copilăriei pe care am ținut-o ascunsă în cel mai îndepărtat ungher al memoriei mele.
Era vara anului 1963, vacanța mare dintre clasa a 7-a și a 8-a când m-am alipit unui grup de baieți, cam de aceeași vârstă cu mine, care se întâlneau de obicei într-un demisol al unei clădiri aflată pe Strada Siretului, între Strada Ștefan cel Mare și Strada Cuza Vodă, actalmente zona demolată. Demisolul, destul de încăpător, era de fapt locuința a doi frați, unul de vârsta mea și unul mai mare cu un an, care locuiau împreună cu mama lor, o femeie ce muncea din greu la curățenie prin casele oamenilor, ca să îi poată ține la școală. Ceilalți ciraci, erau patru băieți de varsta mea sau mai mici cu maximum un an, care locuiau in zonă.
Toți aveam parinții ocupați, așa că eram liberi ca pasările cerului. Câteodată, ne duceam la plaje sau rămâneam în încăperea spațioasă de la demisol unde omoram timpul cu fel de fel de jocuri. Ca să zic așa, duceam o viață destul de tihnită, deși despre partea materială o cam lăsam de dorit; dar la vremea aceea, cine se lăfăia în bogăție?
Am fost contrariat de faptul că toți erau porniți împotriva regimului comunist și se exprimau deschis cu – să zicem, păreri clare. Ei făceau parte din familii din clasa medie, care nu cred ca aveau din principiu o atitudine neprietenoasă față de societatea socialistă în dezvoltare, mai ales că abia ne deșteptasem bine, după plecare rușilor și oarecum, scuturarea jugului stalinist. De altfel, Tătuca Stalin, care ne trimetea cândva bomboane la gradiniță, se trasferase la Domnul și cu el a fost slăbită și presiunea sovietică asupra noastră. Eu, care proveneam dintr-o familie de “foști” care de-a lungul anilor de dictatură proletară se mai întâlnise cu securitatea, m-am abținut să îmi spun părerea dar nici nu am încercat sa îi contrazic.
Gazdele aveau un aparat de radio la care ascultam programele muzicale de la Radio Istanbul și uite așa, printre pârâituri și întreruperi, ne delectam cu celei mai noi apariții din muzica internațională. Probabil de aici a plecat ideea că, dacă am reuși să emigrăm în Turcia ne va fi mult mai bine, poate în mintea noastră consideram ca am fi putut sa ne delectăm cu muzică și filme la discreție toată viața!
Și ușor, ușor, s-a deschis discuția despre căile de a ajunge în Turcia.
Careva a lansat ideea că singura posibilitate ar fi sa o luăm peste Marea Neagră, unica problemă fiind aceea de a găsi o ambarcațiune corespunzătoare.Trebuie să recunosc că deși nici unul dintre noi nu avea habar măcar de o plimbare pe mare cu o barcă, un voiaj până la Stambul era ceva ce se înțelegea a fi realizabil fără probleme…
La un moment dat, șeful nostru și-a amimtit că în Portul Tomis sunt acostate mai multe pescadoare care pe timpul nopții își leagănă liniștite somnul la cheu, deci ar fi unul dintre posibilele vehicule pentru Evadare spre Istanbul. După multe discuții pro și contra, ne-am hotărât să verificăm această posibilitate, să mergem, de mai multe ori în Portul Tomis și să ne informăm cum este păzit portul și pescadoarele și dacă planul ar părea fezabil, ca să ne pregătim pentru acțiune. Timp de vreo două saptămâni ne-am “jucat” prin Portul Tomis cu ochii mari la ce se întâmplă, ca să descoperim posibilitatea de ajunge la pescadoare.
Din pacate, nu am identificat și postul grănicerului de la capul digului, sentinela din acel post fiind mascată de corpul digului, ceea ce s-a dovedit a fi o greșeala fatală!
Am ajuns noi la concluzia că există o cale de a intra în zona portului, bine păzit dinspre nordul digului dar accesibilă pe partea dinspre mare, dacă coboram la nivelul mării undeva spre Cazino și ne deplasam către nord, spre capătul digului de protecție al Portului Tomis, cățărați pe bolovanii de la bază. De asemenea am observat că pescadoarelele după ce se întoarceau de pe mare erau lăsate în seama unei persoane, celebra vardie, care de multe ori pleca în oraș. Ca atare, am început să ne pregătimîn vederea voiajului!
Eu, care trebuia sa fiu cârmaci, aveam ceva experiență acumulată pe parcursul unei excursii pe Dunăre și în Deltă la bordul unui remorcher. În plus am studiat temeinic romanul “Toate pânzele sus”, singurul manual de marinărie și navigație disponibil grupului de navigatori clandestini.
Ceilalți au primit fiecare sarcini tot atât de realiste… Unul al cărui tată cred că era mecanic, trebuia să deprindă tainele porniri motorului la pescador, alți doi urmau să se ocupe de vardie, sa o încuie într-o cabină, tot așa, doi trebuiau să dezlege pescadorul de la cheu iar eu, cum am mai spus, să pun toată mașina înainte și mă avânt vitejește printre faruri, la ieșirea din port și apoi spre Istanbul. Unul chiar trebuia să ne hrănească, după evadarea cu succes!
Ca măsură conspirativă, de precauție, am hotărât că dacă vom fi prinși să nu mărturisim, Doamne ferește, despre scopul nostru. Să declarăm că am avut dorința de a face noaptea baie în Portul Tomis, ceea ce de fapt era interzis în zona digului chiar și ziua. După o pregatire psihologică intensivă și un plan tactic ca în filme, sovietice bineînteles, într-o noapte fără lună, către sfârșitul lunii iulie, ne-am înarmat fiecare cu ce am putut și când plimbăreții de pe faleză se răreau ne-am lansat în Marea Aventură a vieții nostre! Îmi amintesc ca eu subtilizasem cuțitul de vânătoare al tatălui meu, poate ultima aminire a vieții sale cinegetice.
Ne-am mai hârșit puțin pe faleză și când a fost posibil ne-am scoborât la buza mării, folosind o funie groasă de cânepă, ca o coardă de alpinism. Ușor, ușor, fară a face zgomot ne-am deplasat pe bolovanii de la nivelul apei, unii alunecoși, ceea ce a făcut deplasarea aproape imposibilă, bună de o scenă dintr-un film de aventuri. După circa o oră ne-am apropiat de capătul digului, pe partea dinspre mare și la un moment dat am fost interceptați de sentinela de grăniceri care avea post chiar în aceea zonă.
Militarul a dat alarma și cu arma îndreptată spre noi ne-a obligat să ne urcăm pe platforma digului în așteptarea unei mașini care să ne preia și să ne transporte spre un viitor incert. Ne-au dus în Portul Constanța la Pichetul de Grăniceri, unde am fost plasați fiecare în camere separate și interogați amanunțit în legătură cu apariția noastră la miezul nopții, într-o zonă de frontieră. Bineînțeles că am dat numele și adresa părinților noștri, care au fost convocați imediat în port.
Din fericire, se pare ca toți “navigatorii” am susținut versiunea cu baia în noapte și ca atare după ce atât noi cât și părinții nostrii am fost bine muștruluiți, spre dimineață ne-au lasat să plecăm acasă după ce am scris fiecare câte o declarație, iar părinții și-au luat angajamentul să ne reeduce pentru a evita pe viitor astfel de situații.
Nu știu ce au pătimit colegii mei în ale marinăriei clandestine, pentru că din acel moment nu ne-am mai întalnit niciodată. Nu am mai avut nici o informație, ulterior, despre viața lor. Eu m-am ales cu o muștruluială serioasă și cu impresia ca tatăl meu era convins că nu se afla în fața adevărului adevărat, dar nu a insistat, lăsând lucrurile așa cum au căzut.
Am ascuns adevărul, așa cum am spus la început, în cel mai îndepărtat ungher al memoriei mele; mi-am dat seama cât de periculoasă politic a fost mișcarea noastră în condițiile anilor ’60, când Securitatea te lega pentru infinit mai puțin! Peste ani, fără să fac vreo legatură cu această istorioară a copilăriei mele, m-am prezentat la examenul de admitere la Institutul de Marină Mircea cel Bătrân, pe care l-am absolvit fără probleme și am avansat în marinărie până la poziția cea mai înaltă din Marina Comercială Română…
Fără doar și poate, acela a fost un moment de cotitură în viața mea! Am avut norocul de scăpa de o soarta groaznică, sub pecetea de “dușman al poporului”. Totul ar fi fost invers în viața mea, dintr-o “copilărie” care avea totuși, conotație politică…
Ofițerii de Securitate care ne-au anchetat nu și-au putut imagina că o mână de puști chiar pusese la cale o asemenea mișcare și au acceptat povestea cu îmbăiatul nocturn!
