Acasă Caleidoscop Eu sunt inima!

Eu sunt inima!

0

Alina MARIN ■

Tu ce i-ai oferit inimii tale atunci când ți-a cerut să o ajuți? Sau când nu a făcut-o, dar simțeai cum torțe de foc o mistuie bucată cu bucată și totuși, încerca să respire pentru tine, să-ți rămână?

Am avut momente de lașitate, de abandon total al existenței mele, când devenisem imună la orice înseamnă licărire de speranță, lumină sau la acele zvâcniri din pieptul meu care încercau, prin semnale asurzitoare, să mă trezească. Au fost momente în care nu mi-am putut ajuta inima, în care nu i-am oferit nimic pentru că nu o mai simțeam, mă înstrăinasem de ea. De fapt, nu-mi mai recunoșteam nicio celulă ce-mi susținea corpul amorțit și-mi declarasem străină chiar și vocea, care mă bucura cel mai mult, deși nu era perfectă. Cotul Dunării, umbrit de salciile plângătoare sub care mă adăposteam în serile cu lună roșiatică, nu mă mai calma, nu-mi mai era refugiu,… doar o himeră. Abandonasem zâmbetul nelipsit de pe chip, abandonasem ochii mari pe care i-am primit de la mama, genele lungi și curbate culese de tatăl meu chiar de pe pleoapele lui, și mersul legănat despre care am auzit povești că a aparținut bunicii din partea tatălui, căreia clepsidara timpului i se scursese prea devreme.

Dar eu, cine eram, de fapt? De ce eram creată din fragmente ale altor oameni și de ce vedeau în mine reflexia lor, și nu a mea? Ce era al meu și doar al meu, neidentificabil în alte părți? Mă consideram un mozaic construit din bucățile apropiaților, o construcție din piesele care n-au mai încăput în ei, o rămășită. Și mă frustra. Probabil sursa frustrărilor, de la acea vreme, rezulta din faptul că toate aceste crâmpeie ale mele erau respinse tocmai de oamenii pe care-i alesesem să mă divinizeze. Puneam mare preț pe imaginea mea văzută din ochii lor.  

Nu mă mai doream, nu mai îngrijeam nicio piesă implantată-n mine, iar timpanele-mi erau inundate de regrete ce zideau cu trăinicie calea prin care, cea care trâmbița însângerată, încerca să-mi comunice că eu sunt ea.

Am privit îndelung, fără să văd, răsărituri și apusuri, conștientizând într-o noapte, când priveam tavanul camerei pe care o foloseam ca paravan pentru lume, fără niciun gând, cu goliciune, că eu sunt inima. Eu sunt cea care mă vrea și mă respinge. Eu mă iubesc și mă urăsc în egală măsură. Sunt cea căreia i se pare comod să ardă în propriul iad și cea care ar seca întregul ținut pentru a-și limpezi rănile.

M-am acceptat indecisă, temătoare, sensibilă, veselă din lucruri mărunte, cu pete, cu picioare subțiri și înspăimântată de oameni încruntați. Mi-am recunoscut că sunt pesimistă, oricât de mult vreau să prezint altora pozitivismul meu debordant, rostind cuvintele magice „totul va fi bine”, când, de fapt, mi-aș dori să spun că este al naibii de dificil, că nu există cale de scăpare, dar că voi fi acolo să ne prăbușim împreună.

Am constatat că nu am învățat, încă, să spun „nu”, că pun întotdeauna pe un piedestal dorințele celorlalți, aruncându-le pe ale mele spre uitare, că îmi doresc să zbor cât timp mai am aripi, însă nu-mi dau seama dacă acum zbor sau dacă mai am aripi. Tind, totuși, să cred că sunt în zbor.

Mi-am recunoscut că sunt norocoasă și curajoasă. Norocoasă că am rezistat cu mine, cea de ieri,  și curajoasă că reușesc, după mult timp, să mă bucur, chiar și cutremurată, de fiecare dată când pășesc. Simt fericire din toți porii atunci când înghețata cu aromă de fructe de pădure îmi gâdilă papilele gustative, sau când mă plimb pe malul mării desculță și las apa să-mi atingă degetele, deși este prea rece. La fel și cu nisipul care-mi arde tălpile în zilele de vară dogoritoare, dar pe care nu l-aș atinge nicio clipă încălțată. Mă trezesc prea dimineață pentru că razele soarelui îmi pârjolesc fața, și totuși, nu trag niciodată jaluzelele. Îmi place, la fel cum îmi plac copiii, chiar dacă sunt plângăcioși și răzgâiați, pentru că și eu am fost unul dintre ei, iar dacă n-aș fi fost, tot i-aș fi iubit, pentru că așa sunt eu.

Iubesc baloanele, mirosul ierbii proaspăt cosite, mirosul de benzină, suprafețele netede, culorile neutre și mă bucur de fiecare seară în care adorm cu geamul deschis și aud cântecul greierilor, despre care cu cinci ani în urmă, nici nu știam că mă vor urma și la Constanța.  Iubesc să mă aventurez pe drumuri necunoscute, oamenii emoționați, gropițele în obraji, zâmbetul ochilor care câștigă și spontanul.

Cred că inima-mi este trofeu, pentru că a fost singura care m-a condus către oglinda în care m-am redescoperit, realizând, totodată, că zâmbetul căruia-i contestam lumina, nu-mi dispăruse niciodată în întunericul pe care-l invocasem. Era prezent să-mi arate că fiecare segment din mine îmi aparține, că e normal să mă iubesc și să mă detest, că e normal să mă lupt cu mine și apoi să semnez pacea, să mă ascund când mi-e teamă, să iubesc ceea ce alții consideră că este de urât. Este realitatea mea, sunt eu împachetată în diferite stări, gata să mă iert și mă bucur. Sau, poate, nici nu trebuie să-mi cer iertare.   

Ce i-am oferit eu inimii mele atunci când mi-a cerut sau nu? M-am oferit pe mine.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Exit mobile version