Leonard MOCANU ■
Voi continua astăzi cu prezentarea unor aspecte pe care le întâlnim în multe localități „de afară”, cu accent pe unele chestiuni simple, care, implementate și la noi, ar demonstra că edilii sunt cu privirea către cetățean nu numai din patru în patru ani, când îi cer votul, ci zi de zi.
Sistematizarea și regularizarea circulației
Este la modă să se treacă în marile orașe ale României la regularizarea circulației, prin instituirea de sensuri unice, amenajarea de locuri de parcare și piste pentru bicicliști. Nu de puține ori te trezești peste noapte că o arteră a devenit cu sens unic, s-a schimbat reglementarea priorității sau a apărut încă un sens giratoriu, chiar dacă e doar din separatoare de plastic. Mi-a fost dat să văd cum procedează administrația unei municipalități a Bruxelles-ului într-o astfel de situație: pentru introducerea sensului unic pe o străduță de nu mai mult de 100 de metri, primăria a introdus un panou de avertizare cu trei luni înainte, prin care aducea la cunoștință măsura administrativă, asfel încât oamenii să se obișnuiască cu ideea. Să vorbim despre faptul că pe foarte multe artere importante sunt piste pentru bicicliști? Că autoturismele stau cuminți la coadă în spatele bicicliștilor fără să claxoneze? Că bicicliștii sunt parteneri cu drepturi egale la trafic? Că în anumite zone sunt trasee pentru bicicliști între localități, marcate asemenea traseelor montane, amenajate pe carosabil , prin anularea unei benzi de circulație pentru autoturisme? Că inclusiv în pădure sunt amenajate trasee speciale pentru bicicliști, pietoni sau călăreți (!!!)?
Dacă mai vorbim și despre ”duminica fără automobile”, întregim un tablou al grijii față de locuitori și față de mediu. Spre exemplu, în Bruxelles această zi se organizează anual în a doua decadă a lui septembrie. În intervalul 10.00-19.00, în interiorul localității nu pot circula decât autovehiculele de transport în comun și cele ale instituțiilor care au responsabilități publice (poliție, salvare, pompieri, armată). Pentru a nu afecta dreptul la liberă deplasare, autovehiculele înmatriculate cu număr CD (destule într-o capitală de țară, și sediu al UE și NATO) pot circula, numai că viteza maximă de deplasare în interiorul localității este de 30 Km/h. Similar, orice cetățean care demonstrează că trebuie să circule din motive întemeiate va primi de la primărie un permis de liberă trecere, dar va trebui să respecte limitarea de viteză. În locurile publice și pe marile bulevarde se organizează concursuri și spectacole, firmele de specialitate repară și ajustează biciclete gratuit. La noi, deși media promovează timid mijloacele de deplasare nepoluante, o astfel de manifestare într-unul din orașele mari ale țării ar fi întâmpinată cu titluri și întrebări tendențioase, prin care cetățenii își pot exprima indignarea în fața unor astfel de măsuri, tocmai când ei au treabă.
Și să nu credeți că, într-un oraș în care nu e un lucru ieșit din comun să vezi familii întregi pe bicicletă, poluarea poate fi ținută sub control. Străzile principale, cu câte trei-patru benzi pe sens , precum și centura Bruxellesului sunt un adevărat coșmar la anumite ore. Se așteaptă cam trei-patru semafoare verzi la fiecare intersecție și se creează adevărate furnicare la ieșirile-intrările pe/de pe centură. Ne-am obișnuit cu călătoriile interminabile de pe DN-1 sau de pe A2 în zilele de weekend, dar poate le-ar trebui la mulți dintre vitejii șoselelor niște ”meditații” pe ruta Oostende-Bruxelles, autostradă cu trei-patru benzi pe sens, duminica după-amiaza, la final de weekend. Pentru cei ce nu știu, Oostende și împrejurimile sunt zonele de plajă ale Belgiei, la Marea Nordului, unde doar temerarii și numai în zilele de vară autentică se încumetă să facă baie, dar care sunt luate cu asalt săptămână de săptămână.
Sport și sănătate
Multe dintre cele povestite anterior au tangențe cu sportul și cu practicarea culturii fizice. Într-o țară în care cel mai înalt pisc are sub 500 de metri, zona montană a Ardenilor are numeroase atracții, trasee turistice, parcuri de aventuri, trasee de caiac (rafting) pe aproape fiecare curs de apă. Linii ferate miniere dezafectate au fost transformate în trasee de drezină, constituind atracții pentru localnici și turiști, deopotrivă. Și, peste toate, se practică sport în fiecare instituție școlară și se încurajează petrecerea timpului liber în natură la orice vârstă. Îmi amintesc un weekend dedicat persoanelor în vârstă, când pistele de petanque aflate în parcul din apropierea locuinței au fost rezervate ”seniorilor”. Nu cred că se poate descrie în cuvinte imaginea unor octogenari distrându-se ore în șir pe aceste terenuri. Aș adăuga o tușă de culoare tabloului, spunând că ”atracția” o reprezenta un bătrân cu două cârje metalice, care avea o tehnică personală de a se echilibra atunci când arunca bilele, pe care, apoi, le culegea cu ajutorul unui magnet legat cu sfoară. Omul ne-a spus că era în recuperare după un accident vascular cerebral și, ghici ce, la final a plecat alături de consoarta sa cu o mașină, la volan, după ce minute în șir au negociat care să conducă.
Tinerii au în program orele de sport de regulă sâmbăta, când fac antrenamente centralizate la disciplinele pe care și le-au ales ( înot, hochei pe iarbă, gimnastică, tenis etc.). La Roma, dimineața zilei de sâmbătă este dedicată de școli orelor de educație fizică. E impresionant să-i vezi pe copii, îmbrăcați toți în echipamentul reprezentativelor naționale (treninguri albastre, tricouri albe sau albastre) umplând curțile școlilor și mișcându-se în aer liber sub îndrumarea profesorilor de sport și diriginților. La Academia Navală a SUA, la Annapolis, fiecare student trebuie să fie înscris la cel puțin una dintre cele aproximativ 20 de discipline sportive pentru băieți și 9-10 pentru fete.
Antrenamentele se execută după program, în timpul liber, iar calendarul competițiilor sportive este plin. Se desfășoară competiții la sporturi de echipă și sporturi individuale (real, nu pe hârtie), câștigătorii sunt premiați lunar, iar echipele care reprezintă academia au competiții cu cele ale academiilor Army și Air Force, la care participă, într-un fel sau altul, întreaga suflare a instituției. Îmi amintesc, cu ani în urmă, când un ministru al educației a încercat să introducă ”opționalele”, inclusiv educația fizică, sâmbăta, ce cor al nemulțumiților, alimentat de mass-media s-a ridicat, protestând și justificând ca elevii să meargă cu familia la munte sau la mare și să lase prostiile (sportul adică). Aceeași mass-medie care deplânge cu lacrimi de crocodil soarta sportului românesc, lipsa de interes a tinerilor pentru educația fizică și pentru sportul de performanță. Și ce face administrația locală? Facilitează practicarea sportului construind și întreținând terenurile de sport, locurile de joacă, parcurile tematice (La Paris, de exemplu, în Jardin de Luxembourg, toamna, frunzele copacilor sunt adunate într-un țarc de plasă, iar copiii sunt invitați să se tăvătescă după dorință, cât vor). Administrația locală nu cheltuie banii contribuabililor finanțând echipe sau grupări sportive, după preferințe politice sau mofturi personale, ci facilitează conjugarea eforturilor potențialilor sponsori în susținerea acelor ramuri sportive care au tradiție, care au perspectiva unor rezultate excepționale, fără a da la fiecare și nimic.
Comunitatea
Am văzut deunăzi ce titlu de glorie a făcut mass-media din inițiativa unor constănțeni de a-și împodobi blocul de Crăciun prin resurse și eforturi proprii (în comentarii, un oarecine se declara nemulțumit că sunt aceleași decorații ca și în anii trecuți). Din păcate, am ajuns să considerăm normalitatea o excepție și să ne afundăm în mlaștina a ceea ce, ”afară” este anormalitate. ”Afară”, comunitatea are un rol foarte important. Aș începe cu ceea ce face comunitatea română, strânsă în jurul unor prelați cu har, pentru membrii ei.
Organizează cursuri de limba…țării de adopție, pentru o mai ușoară integrare a românilor nou-veniți, organizează acțiuni culturale, seri sau după-amiezi reprezentative pentru români în preajma sărbătorilor de suflet ale acestora. Am fost impresionat să citesc, în acest an, despre felul în care a fost organizată ”Petrecerea de Toamnă” a lucrătorilor Reprezentanței Militare a României la NATO și UE, ce ecou a avut în rândul celorlalte delegații și ce pleiadă de sponsori din țară a putut atrage. Îmi amintesc despre românii noștri din Canada care, în 2004, cu prilejul vizitei Navei Școală MIRCEA la Halifax și Sydney, ne-au mulțumit în primul rând pentru că le-am ridicat prestigiul în rândul concetățenilor și s-au întrecut în a ne primi și trata românește. La Sydney, cele câteva (trei-patru) familii de români au închiriat un autocar pentru ca un număr de 40-50 de membri ai echipajului să viziteze Fortul Louisburg. Impresionant este că, aflând de gestul lor, oficialii administrației portului au făcut ”trafic de influență” pe lângă directorul muzeului, acordându-ne gratuitate la vizitare. Iată cum binele atrage bine. Din păcate, la noi noțiunea de comunitate se rezumă, în concepția majorității, la ce face (sau mai ales nu face) administrația locală pentru cetățeni.
”Afară”, administrația locală doar creează cadrul și facilitează. În acest fel, iau naștere manifestări tradiționale (tradiții de zeci și sute de ani), în care este jenant pentru orice familie, membră a comunității, să nu se implice. Îmi vin acum în minte tradiționalele carnavaluri de ”Lăsatul Secului” pentru Postul Paștelui, cu sute de care alegorice, organizate de ”breslele de profil” (a transportatorilor auto, a cultivatorilor de lalele, de exemplu), cu costume care de care mai năstrușnice, cu mii și zeci de mii de oameni pe stradă, privitori și priviți, deopotrivă. Îmi vine în minte sărbătoarea Înălțării Domnului, la Brugges, unde are loc o paradă cu care alegorice și scene biblice, la care fiecare familie și grup de familii are implicare în unul sau altul dintre tablouri. În Italia, pe 15 august, se serbează Ferragosto, zi în care serbările și mesele tradiționale sunt pentru toți membrii comunității. La Cagliari, pe 1 mai se organizează sărbătoarea Sant’Efisio, ocazie cu care, la parada carelor alegorice, participă locuitori ai localităților limitrofe orașului, într-o atmosferă de sărbătoare.
Oamenii se organizează, se mobilizează, se ajută, înțelegând rolul comunității. Privesc avalanșa de filme cu tematică de Crăciun difuzate de un canal de televiziune și, dacă o câtime din ce se prezintă acolo este adevărat, este, oricum, mare lucru. Văd (și vedem) cum an de an comunitatea poartă responsabilitatea împodobirii localității, organizării târgului de Crăciun, organizării și desfășurării de jocuri și concursuri tradiționale. Tinerii sunt atrași în această vâltoare, preiau și transmit tradiția, ca pe o parte a ființei lor. Din păcate, la noi, în multe cazuri și locuri, egoismul, indiferența și invidia au luat locul bunătății, căldurii sufletești, smereniei și mărinimiei.
