George MIHĂESCU ■
De două zile bate daula,
bate-apăsat,
glasul ei se revarsă pe sat
ritmic şi viu,
ziua şi noaptea târziu,
neîncetat!
Lăsaţi să bată,
să bată mai tare,
vestea s-ajungă-n hotare
să cânte surle, cânte zurnae
că tot nu-i destul,
Ismegul!
Mesele curg, curg la bucate,
curg şi butoaiele,
curg desfundate,
tineri şi moşi şi neveste
dând de veste
azi se întrec la pahare,
urare
ei pentru tine închină,
fată cu vorba senină,
fată cu gândul curat
ca spicul din lan de bogat.
Dar tot nu te laud destul
Ismegul!
Iată acum, într-un joc,
fetele se frâng de mijloc:
trupul mlădiu, umeri zglobi îşi frământă,
surlele cântă;
zornăie surd în dairale,
din priviri aruncă migdale.
Dar nu-i destul
Ismegul!
Şi tot pentru tine, acum
flăcăii în luptă s-aprind,
în iureş de brâie se prind,
în braţe se strâng,
parcă se frâng.
Unul mai voinic decât altul răsare
dar tot cel mai tare
şi fără egal,
la picioarele tale-o să pună
ca pe-o cunună
un batal.
Dar tot nu-i destul
Ismegul!
Dar eu, eu fată bălaie,
cu trupul de floare
culeasă în zori, pe răcoare,
ce dar de preţ să-ţi fac oare?
În luptă braţul meu nu e-ncercat
nici în daulă, nici în zurnai n-am cântat,
meşter în snoave nu sunt, nici la glas
dar tot nu mă las.
Eu pentru tine voi face un cânt
şi am să cânt,
Dobrogea cu rodnic pământ,
şi arşiţa razei de soare
şi vântul ce-aduce răcoare
şi roua curată de ploaie
şi tot ce face să crească
şi să rodească
floarea de stepă, bălaie.
Dar tot nu-i destul
Ismegul!
