Acasă Social Măcar un zâmbet…

Măcar un zâmbet…

797
0
ISU Dobrogea
ISU Dobrogea

Cătălina GHERASIM ■

Dragă Moș Crăciun,

Nu m-am mai regăsit de mult timp scriindu-ți o scrisoare…

Probabil este o povară pentru tine alegerea cadoului perfect destinat mie sau poate mă cunoști atât de bine încât atunci când ai văzut numele expeditorului, deja aveai în minte cadoul care mi-ar aduce zâmbetul pe buze.

Au trecut 26 de ani de când ne-am cunoscut; în curând voi purta stetoscopul, în spital, iar lumea mă va striga doamna doctor, o sintagmă dragă mie, pentru care m-am înscris la această facultate și care îmi va conferi un statut al cărui valoare nu o conștientizez pe deplin la momentul actual.

Cu bune și cu rele, anii au trecut… Am evoluat și am acumulat cunoștințe devenind un om mai bun și mai apt în ceea ce fac acum, dar și în viitor. Lucrurile pe care la început le consideram imposibile acum le îndeplinesc cu ușurință. Am fost în spital, am vazut boală, suferință, neputință și am auzit rugăciuni spuse cu lacrimi în ochi. Povara acestei meserii va apăsa cu greutate peste umerii mei firavi. Aștept momentul când îi voi trimite mamei mesaj spunându-i „am salvat o viață”. Acesta este scopul pentru care am început acest drum anevoios cu nopți nedormite, topuri de hârtie consumate, examene luate cu brio, dar și cu o restanță, două.

Profesorii sunt părinții noștri spirituali, cei care ne călăuzesc pașii, au avut grijă să lase un crâmpei din ceea ce înseamnă ei, ca oameni, în noi, cei care îi ascultam cu urechile ciulite și îi priveam cu nemăsurată admirație și respect. Lor le mulțumesc pentru timpul acordat, pentru învățăturile lor și pentru că au fost dispuși să ne arate ceea ce înseamnă cu adevărat medicina, reușind să așeze în cufărul cu amintiri emoții, regrete, bucurii; dând naștere unui surâs pe chipul fiecăruia, sădind speranța unei zile de astăzi mai bune ca cea de ieri și mai rea decât cea de mâine, pentru că împreună avansăm.  Am strâns atât de multe amintiri alături de colegii mei, încât nu aș putea să le transpun în cuvinte! Am crescut împreună, ne-am maturizat, am râs, am plâns, ne-am simțit doborâți și am luat-o de la capăt cu forțe proaspete și ambiții, dorind să reușim atât pe plan profesional cât și spiritual.

Știu Moșule, că vor fi momente în care voi simți că nu mai pot; în acele momente nu mă voi ruga pentru o viață mai ușoară ci mă voi ruga pentru puterea de a înfrunta momentele dificile. Mă voi trezi cu determinare pentru a putea merge la culcare cu satisfacție.

Revenind la scopul acestui mesaj, am să te ajut fiindcă vreau ca anul acesta să aduci MĂCAR UN ZÂMBET!

Dragă Moșule, Crăciunul nu mai este ceea ce a fost cândva, oamenii s-au schimbat.

Îți povestesc despre un copil care aștepta, cu nasul lipit de fereastra pe care o acopereau nămeții, venirea ta. Acel copil se frământa că poate nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor, că boacănele copilăriei te vor supăra iar tu îi vei ocoli casa, dar nu a fost așa, tu făcându-ți simțită prezența în fiecare an, parcă  citindu-mi gândurile.

Țin minte Moșule, când o felie de cozonac și o cană de vin fiert, alături de familie, erau totul. Se auzeau râsete până în zori, bradul era împodobit cu beteală, mere și bomboane, lemnele trosneau în soba de teracotă iar noi eram mai fericiti… Copiii își făceau cărare prin troienele de zăpadă pentru a vesti NAȘTEREA MÂNTUITORULUI la fiecare casă din sătuc. Gerul era crâncen, obrajii lor erau roșii ca focul iar mânuțele lor mici abia mai puteau căra traistele pline cu nuci, mere și covrigi, dar nimic nu ii oprea. Trecerea anilor și-a pus amprenta peste acel copil, a crescut și a deschis larg ochii. Acum mesele sunt pline și casele sunt goale, brazii sunt mai bogați, dar noi mai săraci.

            Alergăm Moșule, alergăm pentru orice obiect material pe care îl căpătăm și apoi uităm totul, bucuria fiind doar pentru moment.

            Anul acesta nu vreau să fie despre mese întinse sau despre pungi pline sub bradul meu, ci vreau să fie despre copiii care probabil nici nu au habar de existența ta, despre cei care au o singură pereche de ghetuțe rupte și o poartă cu rândul iar la o bucățică de carne pe masă, doar visează.

            Sunt copii, Moșule, care se înghesuie într-un singur pătuț, adorm și se trezesc flămânzi și înghețați; parinții sunt plecați sau mai rău, nu mai sunt, au inimile curate, dar norocul pare că i-a ocolit. Lumânarea care la noi arde pe masa de Crăciun, lor le luminează toate nopțile pentru că le este singura sursă de lumină… Da, Moșule! Ei chiar învață la lumânare și să știi că ei răzbesc în viață, iar din puținul lor sunt capabili să dăruiască și dăruiesc MĂCAR UN ZÂMBET. Lor cine le urează Crăciun fericit? Sau poate sa fie fericit Crăciunul lor?

            Despre ei vreau sa fie această sărbătoare luminată, despre verbul a dărui, dar și despre noi cei care ne-am pierdut omenia, în fuga haotică pentru a avea cât mai mult și a arăta ceea ce avem, fără să dăruim MĂCAR UN ZÂMBET!

     Cu stimă,

Un copil cuminte.

Publicitate
Articolul precedentFilm documentar UNDEVA, PE VALEA CARASU
Articolul următorEU, SOLDATUL…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.