Manuel VLĂDUȚ ■
22 Decembrie 2021. Zi mohorâtă de iarnă în sufletul meu, deşi pe cer se iţeşte sol invictus, a doua zi după solstiţiu… Ger, copaci încărcați cu promoroacă. Cer plumburiu în sufletul meu, pâclă deasă cu vălătuci alburii ce se lasă până peste platoul de adunare… Și noi, privind încremeniți în onor drapelul zdrențuit de soare și vânt ce se ridică lent pe catargul de fier. Scripeții catargului scârțâie ascuțit acompaniind vocile soldaților care intonează imnul național…
“Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte, în care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum! Ori niciodată, croiește-ți altă soartă, la care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!”…
Privesc spre steagul care flutură încet și gandul îmi zboară undeva, departe, acum peste 30 de ani, spre o altă zi de decembrie 22, când soldat fiind cântam tare, din suflet, alături de camarazii mei, cantecul lui Andrei Mureșanu; aud ca acum sutele de voci puternice spărgând aerulrece, ca o eliberare… văd cu ochii minții ziua de atunci, figurile camarazilor, ale oamenilor de pe stradă, bucuria de pe fețele lor, eliberarea…
“ – Pe loooc, repaus!” Aud comanda și privesc figurile soldaților mei, figuri de băieți necopți, la fel cum eram și eu acum 30 de ani. Fețe triste, fără chef, priviri pierdute… Steagul flutură sus pe catarg. “Deșteaptă-te române…”. Zâmbesc amar. Imnul nostru e mai actual ca oricând, îmi spun. L-au cântat străbunii în 1848. Din suflet. L-am cantat și noi, într-un alt decembrie. L-am cântat cu mândrie de soldat în Kosovo, Afghanistan și Irak. Îl cântăm acum, în fiecare zi, în unități. Îl cântăm solemn, la datorie…
Mă gândesc că o viață de om, o viață cât vârsta soldaților mei am învățat să trăiesc făcându-mi datoria. Și mă gândesc că mi-am facut-o… Că noi, toți cei în uniformă ne-o facem în fiecare zi. Că am fost și suntem în fiecare zi ambasadori onești ai României, departe de țară și aici, acasă… Mă gândesc la camarazii mei morți acum 30 de ani în acea revoluție a noastră, când oamenii scandau “Armata e cu noi!”. Și la cei căzuți la datorie în Afghanistan pentru steagul care flutură acum ars de vânt și de soare, pe catargul din fața mea…
Am învățat să trăim făcându-ne datoria. Am jurat! Să ne facem datoria… Să ne mulțumim cu ce ni se dă, să clădim cu puțin și să dăm din puținul nostru ca să ne putem face datoria mai bine. Ne-au taiat din solde și am răspuns cu “Am înțeles!” Ne-am vărsat sângele pentru Drapel si câțiva dolari în plus pe hotare străine și am fost făcuți “mercenari”…
“Deșteaptă-te române…” ; “Armata e cu noi!”… Mai e ceva adevarat din toate astea?
Nimic nu mai e ca înainte… nici măcar imnul acesta pe care noi îl cântăm în fiecare zi. Imn pe care nimeni nu-l mai cântă, decât noi și fotbaliștii… Pe care copiii de școală nu-l mai învață, iar dacă îl învață, îl uită la fel de repede. Imnul care ar fi trebuit să miște și munții din loc!
Mă întorc cu gândul în Afghanistan, la Kandahar, în fața micului monument ridicat în memoria alor noștri morți acolo și revăd literele săpate în placa de marmura croită în forma hărții unei mici Românii, cu slove din Coșbuc, nemuritorul:
“Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!”
Sărăcie, tristețe, sănătate șubredă, ură, umilință, umilire, învrăjbire, hoție, șmecherie, demagogie, birocrație, grosolănie, pedanterie, escrocherie, meschinărie, corupție… și deasupra, ca o cunună de spini, ca un bocanc pus pegâtul inamicului, batjocură, grandomanie, minciună și incompetență… și promisiuni. Deșarte. În găleți roșii – galbene sau verzi…
Este tot ce ne-am ales după o viață trăită în spiritual datoriei! Privesc drapelul și trag aerul rece în piept. Este bilanțul meu sumar după 30 de ani. Iar eu, românul, soldatul trăit la datorie, din poziția de drepți salut Drapelul Țării cu onor și cant Deșteaptă-te Române… Și mă întreb: să se deștepte cine? Băieții deștepți, sau noi? Sau noi să cântăm așteptând să se deștepte alții? Dar pe ei, alții, cine să-I deștepte?
Atunci m-am hotărât. Am să scriu. Eu, românul! Despre mine, despre noi, despre țara mea. Și despre deșteptare!
Acum, cine e dușmanul? Nu e nimeni la hotare!
Dar eu m-am hotărât! Oricând, oriunde, împotriva oricui, pentru țara mea!
(Text actualizat, scris în anul 2009 de subofițerul – activ pe atunci – Manuel VLĂDUȚ…)
Surse foto: vivafm.ro ; cooperativag.ro ; blog.f64.ro
