Leonoard MOCANU ■
Când eram copil, am avut primele contacte vizuale cu unul dintre cele mai nobile sporturi, rugby. Primele impresii pe care le-am auzit i-au fost defavorabile, iar primele imagini cu acei coloși tăvălindu-se, aparent fără motiv și fără minte, prin noroi nu au fost cele mai încurajatoare.
Deodată, parcă ochii mi s-au deschis altfel către acest sport, iar declicul a fost acea revenire fantastică a purtătorilor frunzei de stejar, pe stadionul Giulești, în fața a 10.000 de spectatori, în care aceștia au înscris trei eseuri Franței, plus un drop-gol, întorcând de la 0-12 la 15-12. O Franță cu Paparemborde și Skrela, care juca din doi în doi ani la București, în Campionatul European, așa cum, deltfel, o făcea și Italia. A fost vremea în care se discuta despre un tuneu al celor șase națiuni, cu România printre ele și cu Italia aproape inexistentă pe harta rugby-ului (de regulă, pierdea în România la scoruri astronomice).
Am început să fiu mai atent la acest sport, ajutat și de o Televiziune Română care transmitea încleștarea celor cinci ”mari”. Mă frapau câteva aspecte: pauza dintre reprize, petrecută pe teren, sub conducerea căpitanilor de echipă; atmosfera de după meci, când publicul invada terenul, fiecare încercând să-și atingă doar cu un deget idolii, pentru a fi fericit un sezon întreg; fără bodyguarzi, fără garduri cât Turnul Londrei, fără frică de teroriști; lipsa schimbărilor, un jucător fiind înlocuit doar dacă era luat cu targa de pe teren și trimis direct la urgențe; efortul comun al tuturor celor 15 din teren pentru a da adversarul peste cap, doar într-o luptă față în față, fără menajamente; ascultarea deplină pe care o arătau față de arbitru acei coloși. Omul cu fluierul nu putea fi contrazis, nu i se putea adresa decât căpitanul de echipă, în mod excepțional, și tot prin căpitanul de echipă aflau coechipierii ce avea arbitrul de spus.
Am auzit apoi o ”zicere” despre acest sport (un sport de golani, jucat de lorzi), căreia i-am înțeles sensul atunci când am aflat că, la vremea aceia, în rugby nu exista statutul de jucător profesionist, că supercampionii “Turneului celor cinci naţiuni” erau piloți de vânătoare în RAF, arhitecți, medici, juriști sau, oricum, licențiați ai unor universități de prestigiu.
De atunci, aproape toate aspectele s-au schimbat, mai puțin unitatea de grup și obediența față de arbitru. Mai mult, orice cuvânt sau gest nelalocul lui la un fluier de arbitru te duce înapoi cu zece metri, pe care i-ai câștigat cu multă transpirație, sau te trimite pe bancă pentru zece minute, în care aportul tău (de fapt lipsa lui) se simte în mușchii coechipierilor. Iar în acest sport jocul la trecerea timpului nu prea ține, pentru că adversarul vine peste tine ca un tăvălug. Nu veți vedea în rugby ”glume” precum într-un meci din grupele UEFA Champions League, de pe la începuturile acestei competiții, când fiecare echipă stătea în propriul teren, făcea 15-20 de pase, apoi trecea mingea dincolo de jumătate, să mai facă și ceilalți la fel. Barthez stătea în fund, sprijinit de bară, iar Colinna era vânăt la față și le cerea jucătorilor, fără rezultat, să fie combativi. Și asta un sfert de oră, pentru că rezultatul de pe tabelă le califica pe ambele echipe. Așa ceva nu veți vedea în rugby şi nu numai acolo.
Dar pentru a nu urca rugbyul singur pe piedestal în materie de disciplină și ascultare față de arbitru, să ne uităm la handbal, unde vezi repede suspendare de două minute dacă încalci limitele sportivității (inclusiv prin proteste), la baschet sau la hochei. Paradoxal, toate acestea sunt sporturi de contact veritabil, de angajament fizic net superior fotbalului.
De aceea, mi se pare mai mult decât nefiresc să citesc părerea unui fotbalist, un oarecine, despre arbitru, cu care, Vezi Doamne, nu se poate înțelege și pe care-l tratează ca la grădiniță. E adevărat că unii fotbaliști câștigă pe minut cât un arbitru din liga de elită la un meci între naţiuni, dar îmi vine în minte povestea cu Pele, care s-a dus la arbitru și i-a cerut să anuleze un gol pe care îl înscrisese cu mâna. Acesta i-a răspuns: ”Tu joacă, pentru asta ești pe teren! Eu sunt pe teren să arbitrez”.
