Paul SICHIGEA ▪
Cel de-al treilea mileniu a început cu multe filme încadrate în nenumărate stiluri cinematografice. “Explozia” acestor pelicule a adus în prim-plan o serie de idei și povești care mai de care mai palpitante. În 2001, John Dahl, un regizor nu foarte cunoscut, dar iscusit în tainele poveștilor sumbre și de aventură, realizează “Joy Ride” – un film plin de tensiune și adrenalină , tradus în română “Glumă mortală”.
ATENȚIE! SPOILER!
De ce „Glumă mortală”? Asta mă întrebam și eu atunci când am deschis televizorul. Se întâmpla în primăvara lui 2003. Cobor în camera bunicilor, acolo unde era un televizor vechi, dar singurul accesibil pentru mine. Cred că era chiar pentru prima dată când „Joy Ride” era difuzat pe un canal românesc. Cam aceasta era media pentru aparițiile cinematografice post-premieră în România: 2-3 ani. Fratele meu mă avertizase înainte că mă va spune părinților că nu dorm, dar nu am ținut cont de asta. Urmărisem ceva mai devreme reclama filmului și voiam neapărat să văd despre ce e vorba. Fiind încadrat la genul Horror și Thriller, filmul a început pe la ora 22:00. O serie de cadre alternante, cu bordul unui tir și cu o veche stație radio, de tip CB (tipic americană), deschid filmul ce avea să îmi taie răsuflarea.
Regizorul folosește din start muzica lui Marco Beltrami la cel mai înalt nivel. Beltrami este cunoscut pentru piesele sale pline de suspans, care exprimă aproape cu fiecare notă o tensiune ce te bagă adânc în scaun. Asta am simțit și eu încă de la început, apoi l-am zărit pe Paul Walker. Nu știam foarte multe despre el la acea vreme, dar l-am recunoscut din „Fast & Furious”. Nu am avut mare încredere în abilitățile sale, trebuie să recunosc, dar filmul s-a dovedit a fi excepțional. Walker, Steve Zahn și Leelee Sobieski (primii doi protagoniști, cea de-a treia în rol secundar) și-au făcut treaba foarte bine, încă de la început.
Era clar din prima că este vorba despre niște tineri puși pe năzbâtii și urmărisem deja „Jeepers Creepers”, așa că așteptările nu puteau fi prea mari. Însă, am descoperit o poveste foarte bine structurată, iar suspansul mi-a deschis apetitul pentru filmele de tip „road movie”. Nu văzusem încă „Duelul” lui Spielberg, nici „Christine” sau „The car”, „Joy Ride” fiind primul film de acest gen care mi s-a părut cu adevărat foarte bun. Nu era nevoie de o poveste complexă; asta ar fi putut chiar să diminueze efectul puternic produs psihoza tiristului, personajul negativ de mare impact din film. Plotul se desfășoară chiar cu rapiditate, acțiunea începând odată cu minutul 12 al acestui lungmetraj. „Un lucru foarte, foarte bun!” – îmi spuneam în minte atunci, la cei doar 12 ani pe care îi aveam.
O simplă glumă tinerească pornește un adevărat război între cei doi tineri și un șofer de tir care își setează un țel în a îi pedepsi prin orice mijloace pe aceștia. Această „vânătoare” întoarsă împotriva protagoniștilor nu era nouă, ea fiind folosită des în filmele Neo-Noir, Thriller și Horror. Fiind obișnuit cu acest element, primordial în viziunea mea în ceea ce privește realizarea solidă a unui scenariu arhiplin de suspans si tensiune, „Joy Ride” a venit ca o gură de aer proaspăt, aducând totodată în lumină noi șiretlicuri scenaristice de mare efect.
Evident, cerințele regizorale nu erau dintre cele mai mari, povestea fiind în primul rând despre doi tineri care urmează să se întâlnească cu Venna (Leelee Sobieski), marea iubire a lui Lewis (Paul Walker). Ca bază a scenariului, acest element solidifica ideea unei aventuri pur adolescentine, ori post-adolescentine, presărată cu diferite peripeții, însă muzica și colorizarea impecabile au condus privitorul încă din primele secunde cu gândul la o luptă pentru supraviețuire, în adevăratul sens al cuvântului.
Poate că la cei doar 12 ani pe care îi aveam atunci eram mai ușor de impresionat, însă si acum, urmărind cu atenție acest film, pot spune că „Joy Ride” a reprezentat un punct de cotitură în viitoarea viziune cinematografică personală. Suspansul, atent creat de John Dahl și acompaniat extraordinar de Beltrami, a condus către o cursă infernală, una în care nu ești niciodată sigur că binele va triumfa.
Scenariul este realizat în așa manieră încât nici momentele amuzante dintre cei trei tineri nu te lasă să zâmbești, acțiunea reluându-se brusc, iar rapiditatea succesiunii dintre cadre fiind electrizantă. Singurul aspect negativ, dar care nu are legătură directă cu filmul lui Dahl, este reluarea poveștii în alte două părți, filme regizate de alți artiști. Cum se întamplă, din păcate, cu mai toate filmele cu un impact mare sau relativ mare, „Joy Ride” a fost și el victima unor scenarii aproape copiate pe de-a-ntregul.
Filmul a devenit într-un timp relativ scurt un „clasic”, sau „cult classic” – în limba engleză, pentru „Road movies”, audiența descoperind noi elemente, altele față de cele știute din peliculele precedente din acest gen. Ajungem în timp să credem că „Rusty Nail” – personajul negativ – este un soi de „mașinărie de ucis”, total dependent de tirul cu care poate produce reale carnagii pe șosea. Acest aspect era deja întâlnit în filmele mai vechi de acest tip, iar noi, privitorii, suntem aproape siguri că rețeta arhicunoscută este păstrată și aici. Însă, avem marea surpriză spre final să descoperim că Rusty Nail este la fel de letal și fără mașina sa; la fel de crud și eficient și când părăsește tirul său foarte puternic – un Peterbilt din 1985. Acest aspect îl face pe Rusty Nail să fie total diferit de personajele negative din „The Car” sau din „Christine” – două filme clasice de acest gen. În cele două filme antemenționate rămânem cu impresia că ucigașii sunt un soi de entități, venite pe pământ pentru a pedepsi chiar și fără motiv oamenii aflați în calea lor. „Joy Ride” ne prezintă un criminal setat, cu obiective concrete, el având un motiv personal puternic conturat, iar audiența știe cu exactitate de ce acesta provoacă macabrele întâmplări.
Vocea lui Rusty Nail este a lui Ted Levine, cunoscutul actor care a jucat în rolul lui Buffallo Bill din „Tăcerea mieilor”. Tonalitatea specifică a vocii actorului, recunoscută pentru notele joase atinse și pentru puternicul efect al acesteia, aduce un mare aport în ceea ce privește sumbritatea și nivelului crescut de pericol atunci când ne gândim la Rusty Nail. Figura personajului este neclară, pentru acest lucru fiind folosit un alt actor. Nicodată nu suntem siguri cum arată cu exactitate acest infractor de-a dreptul letal, acest lucru crescând și mai mult misterul. Aflăm pe parcursul filmului că este „un tirist din Wyoming”, însă alte detalii concrete despre acesta nu ies la suprafață. Walker și Zahn, împreună cu Sobieski, vin în întâmpinarea publicului cu aceeași carismă cu care ne-au obișnuit mai toate filmele de la începutul secolului 20, însă privitorul nu are timp să stea locului și să asimileze prea mult informațiile despre personaje. Rusty Nail poate izbucni în orice clipă.
Salut si felicit munca domnului Paul Sichigea. Cum nimic nu este întâmplător tizul său, Paul Walker este unul dintre protagoniștii reușitei producții de la început de mileniu care își va lasa amprenta veșnică in memoria peliculei. Remarc deasemenea alte doua nume mari ale cinematografiei de peste ocean, Leelee Sobieski și Steve Zahn. Dacă nu greșesc, scenariul este baza unui film de calitate iar acest lucru este foarte bine subliniat in acest articol. Ceea ce vreau sa spun in final este ca va doresc „Vizionare Plăcută ” si rămâneți alături de „Sentinela” pentru ca nu știți ce pierdeți!!!