Narcis GAIDARGIU ■
În anii ’70 cântăreața de muzică ușoară, Olimpia Panciu, forma un trio de mare succes „Marius, Olimpia și Mihai”, alături de compozitorul Marius Țeicu și cântărețul Mihai Constantinescu. Talentată și deopotrivă frumoasă, era adorată de un public numeros, de toate vârstele.
Trio „Marius, Olimpia și Mihai”
Dar cine putea să n-o iubească pe Oli? Aveam 17 ani și, bineînțeles, o admiram. Eram, cum s-ar spune, fanul ei.
Olimpia Panciu imită vedetele anilor ’70
Într-o zi toridă de iulie, merg cu amicul Liviu S. în Mamaia la piscina hotelului Dorna. Din cauza clorului excesiv din apă nu-mi plăcea la piscină, preferam o baie în mare, un volei, un fotbal pe plajă. De obicei, nici în jurul bazinului nu era prea mult spațiu, așa încât excludeam vreun joc cu mingea la piscină. Totuși, atracția venea tocmai din aparentul disconfort. În înghesuiala de la piscină era mult mai probabil să facem noi cunoștințe, să legăm conversații în engleză sau franceză. Pe plajă alergam prea mult după minge și turiste.
Picaserăm cam nepotrivit. Ori ziua, poate ora, poate locul, în fine, înafară de noi mai erau doar barmanul și femeia de serviciu. De pe terasa piscinei se vedea bine pe plajă. Era plină. Acum, dacă tot plătiserăm bilet, așteptam, poate se popula locul.
Începuserăm să dăm în fiert, așa că am intrat în bazin. Apa cam rece m-a înviorat. Ne-am așezat din nou pe șezlong. M-m întors, m-am răsucit, să nu rămână vreo celulă nebronzată.
Mă uitam lung pe plajă. Noi aici, ele ecolo. Azi n-aveam noroc în dragoste.
Amicul Liviu cu burta-n sus, sprijinit pe coate, se uita după păsărele, dar pe sus, nu pe plajă. Cânta aparent indiferent, cu calm enlezesc moștenit de la tată-su, un fel de cântec de leagăn, repetând obsesiv cele trei-patru note. Dar ce zic, cânta, că n-avea voce, de fapt bâzâia niște sunete pe nas, cu gura închisă și buzele țuguiate. Pe aceleași acorduri, dădea și din cap cu unduiri de cobră leșinată de căldură.
Zbang! Și dintr-o dată mi se deschide-n fața ochilor revelația vieții. Cine intră pe portița piscinei? Cine? Pe stânga Marius Țeicu, pe dreapta Mihai Constantinescu și la mijloc Olimpia Panciu. Celebrul trio, exact ca pe scenă, exact ca la televizor: „Marius, Olimpia și Mihai”. Oli în costum de baie și sandale stiletto.
Ăștia doi, se vedea, toată atenția pe Oli, se întreceau în vorbe cu tâlc. Ea, mers îndrăzneț, chicoteli, rotea priviri când pe stânga, când pe dreapta, ce mai, pasăre colibri, zâna zânelor.
Veneau direct spre noi. Ce zic, noi, veneau direct spre mine!
Un imbold mobilizator mi-a activat inexplicabil resorturi nebănuite, m-a ridicat din șezlong, am alergat până pe buza bazinului și, hotărât să arăt tot ce pot, în cele câteva secunde până la saltul final, am schematizat săritura în apă: întâi echer, urmat de rândunică.
Și-am sărit.
În aer, prea târziu, am realizat de ce era așa liniște la piscină. Nemernicii aveau zi de activități administrative. Toți știau, numai noi nu. Dacă ne văzuseră așa hotărâți, or fi zis că suntem fani piscină și, să nu ne deranjeze, nu ne-au spus că e zi de schimbat apa.
Să reiau. În aer, prea târziu, mi-am dat seama că scoseseră, cum s-ar spune, dopul de la cadă. Mai aveam liberi la amerizare cam 30-40 de centimetri nivel de apă.
Ce echer, ce rândunică!? Burtă, frate! Burtă rușinoasă, dar măcar aveam șanse să scap cu leziuni minime din situația kamikaze în care mă aflam. O clipă m-am gândit la acvaplanare, dar nu era cazul, viteza mea de deplasare era cu mult sub o sută la oră. M-am lăbărțat cât am putut de-a lungul, dar mai ales de-a latul, am plutit cât am putut à la folha seca, așa aș fi vrut să cred, finalmente mai mult am aterizat, întrucât genunchii și coatele mele, tibiile și puțin (pe naiba, puțin) fruntea au făcut cunoștință cu faianța și gresia, mamii-ei de gresie, de pe fundul bazinului. N-a sărit nimeni să mă salveze, că n-aveau salvamar dacă nu era apă, niciun elicopter, doar eu eram singurul elicopter, de fapt nu m-a observat nimeni, pentru că nimeni nu credea că vreunul se va arunca în bazinul fără apă.
Am ieșit cu sângele șiroind pe coate și genunchi, m-am așezat năucit pe șezlong, lângă amicul Liviu, care dondănind pe aceleași note, nu observă că revenisem mai mult mort decât viu.
Durerile astea erau nimic, cel mai tare mă rănise Oli. Nu intram în calculele ei, nici nu mă observase.
Uitându-mă lung în urma ei, a început să-mi cânte-n cap „Dorul”, melodia lui Aurelian Andreescu:
„Dorul nu stă-n loc
Nu se-ntoarce din drum
Până la soroc zboară-n zări nebun
Zboară peste noi
Nu se-ntoarce-napoi …”
30 martie, ziua Olimpiei Panciu. La mulți ani, Oli!
Să știi că te-am iubit!
