Paloma PETRESCU ■
„Cluburile școlare sportive și palatele copiilor vor trece din patrimoniul Ministerului Educației în patrimoniul public al primăriilor și a consiliilor locale”, declara ministrul Sorin Cîmpeanu ritos şi mulţumit de sine şi de soluţia-i procustiană, pentru o agenție media în 17 mai 2022, stârnind rumori şi nelinişti îndreptăţite din partea celor posibil periclitaţi de noile năstruşnicii ale lui Ambramburel.
Ministrul consideră acest transfer de responsabilitate ca fiind un act de „descentralizare”, apoi, afirmă că „s-a dovedit că nu putem gestiona eficient aceste entități pe întreg teritoriul”.
Argumentele nu au consistență, iar despre presupusa descentralizare … ce să spun decât că e nevoie să mai învețe puțin! Descentralizare presupune transferul deciziei și neapărat al resurselor, patrimoniu și buget. Dar de ce să se facă transferul de la minister către primării și consilii locale??? La activitățile din cluburile școlare sportive și palate ale copiilor au acces toți, adică TOȚI elevii din județ și în general acestea sunt amplasate în municipii capitală de județ.
Ei acum îl întreb pe neica de ce și-ar asuma primăriile municipiilor reţedinţe de județ responsabilitatea de a finanța aceste instituții la care au acces și copii din alte unități administrativ teritoriale? Îndrăznesc să spun că nu există fundament legal pentru acest transfer de patrimoniu și nu este moral să se facă schimbări în sistemul național de educație, public sau privat, care vor adânci inechitatea, segregarea, vor limita accesul copiilor la educație extra-curriculară.
Descentralizarea este un proces necesar, nu numai în privința cluburilor școlare sportive și a palatelor copiilor, ci a întregului sistem de educație, pentru că deciziile de la firul ierbii răspund întotdeauna mai bine nevoilor locale, nu cele din biroul central din București.
Să vă spun câteva elemente ale descentralizării învățământului preuniversitar din țara noastră:
● Au existat preocupări deja, deci nimic nou! Atunci, prin 2005 – 2006, s-au realizat analize temeinice privind cheltuielile pe fiecare filieră, profil, nivel și formă de învățământ, incluzând cheltuielile indirecte – de reparații, reamenajare, dotare, asigurare a utilităților (încălzirea spațiilor, racordarea la canalizare, apă potabilă, iluminat etc.). Datele pe care s-a bazat analiza au fost date reale și nu istorice luate din bugetul executat anii anteriori, colectate prin intermediul unor lucrători din inspectoratele școlare, contabili, în principiu.
● A fost o muncă titanică, dar cu sprijin voluntar al acestor oameni entuziaști studiul s-a finalizat cu formula de finanțare pentru costul standard/elev și cu modul de calcul al unui coeficient de corecție.
● Şeful echipei din care am avut onoarea să fac parte, era condusă de un om onest, foarte capabil, apropiat colaborator al ministrului în funcție. Cîmpeanu însă nu a învățat nimic de la el!
Toată considerația și recunoștința mea se îndreaptă către Ilie Dogaru, din păcate trecut în neființă. A scăpat astfel de momentul în care și-ar fi văzut munca mânjită de idei retrograde. Tot atunci s-au „născut” cele trei tipuri de finanțare prevăzute de legea educației (și acum!), finanțarea de bază, finanțarea suplimentară și cea complementară, fiecare tip de finanțare cu sursă clară. S-a elaborat Strategia de descentralizare, au fost elaborate planuri operaționale și s-a demarat elaborarea de metodologii și propuneri de modificări legislative.
Rolul predominant al ministerului educației ne doream să fie acela de elaborare a politicilor publice pentru educație, examene naționale, control și evaluare al unui sistem național public de educație, descentralizat, în funcție de specificul fiecărei zone, de interesele elevilor, de piața muncii locale etc.
Atunci s-a introdus în bugetul ministerul educației, după lupte grele cu ministerul de finanțe, linia „granturi”, iar școlile au avut posibilitatea de a decide singure ce nevoi urgente au, nevoi pe baza cărora au scris proiecte simple și au solicitat finanțare de la ministerul educației; amenajare de terenuri de sport, dotare de laboratoare și cabinete de specialitate, inclusiv de consiliere au fost realizate prin acest tip de finanțare. S-a dus și asta! Era greu, era bătaie de cap la ministerul educației! Finanțarea prin granturi avea și o componentă de dezvoltare a competențelor de management educațional și școlar prin implicarea școlilor în identificarea nevoilor locale, în concordanță cu ce își doreau elevii, aptitudinile, preocupările și interesele lor. Nu s-a vrut!
Cea mai dificilă decizie a fost cea legată de nivelul de descentralizare – la nivelul școlii? La nivelul unității administrativ teritoriale? La nivelul consiliilor județene?
Aici un cuvânt greu l-a avut asociația primăriilor și a consiliilor județene, cea de a doua condusă de un alt personaj foarte bine înfipt în politică până când a ajuns la răcoare. Toată munca și dorința noastră de a face din instituția școlară o instituție puternică, care să decidă în context legal ce pot face pentru asigurarea unei educații de calitate, în condiții de siguranță și sanitate. Nu s-a vrut! De ce? Am înțeles mai târziu că armata de profesori și părinți trebuia să fie în relație de dependență cu instituțiile publice, căci, de! Voturile… Adică doar interese politice ale unor grupuri restrânse și nimic pentru educație și beneficiarii ei direcți și indirecți.
S-a decis ca descentralizarea să se facă spre primării pentru toate tipurile de școli și grădinițe, iar pentru acele instituții care deservesc toți elevii unui județ, cum sunt centrul de resurse educaționale și asistență psihopedagogică, școli speciale să se descentralizeze către consiliile județene, pentru că primesc beneficiari din tot județul.
În acest context al descentralizării au apărut multe, foarte multe propuneri din partea unor primari ai vremii să „descentralizăm” către ei cluburile școlare sportive și palatele și cluburile elevilor. De ce? Simplu! Să le transforme în baze de wellness, bine dotate cu servicii de tot felul din care consiliul județean să colecteze bani pentru bugetul județului. Din acest motiv cluburile elevilor, cluburile școlare sportive și palatele copiilor au rămas în finanțarea ministerului educației. A fost o încercare de presiune politică, a unui președinte de consiliu județean, care a insistat să preia palatul copiilor din județul pe care îl conducea, dar când a văzut Hotărârea de Guvern care prevedea „fără schimbarea destinației” și „asigurarea accesului egal” al tuturor elevilor din județ la activitățile organizate, ne-a porcăit, s-a revoltat, ne-a amenințat, dar … a refuzat! După o vreme a dat cu subsemnatul și a stat o vreme la răcoare, dar despre cei care numai sunt, numai de bine!
Așadar mă întreb: de ce să nu se schimbe destinația cluburilor școlare sportive, cluburilor elevilor, a palatelor copiilor doar timp de 10 ani?
Peste 10 ani știe domnul Câmpeanu ce va fi? Să ne spună și nouă care este filosofia celor 10 ani, pentru că eu am auzit persoane, profesori, dar nu numai, că au impresia că sistemul de educație din Romania va dispărea ca sistem public și va fi înlocuit de școli private.
Această teamă nu este îndreptățită, dar cineva ar putea și mai ales ar trebui să explice că privatizarea învățământului nu este opțiunea unui stat de drept, că în Constituția României dreptul la educație este garantat, iar finanțarea acestuia ne privește pe noi toți.
Și acesta este însuși ministrul educației, oricum l-ar chema!
Iar afirmația: „S-a dovedit că nu putem gestiona eficient aceste entități pe întreg teritoriul” trebuia să preceadă demisia din funcţie. Este nedemn pentru un demnitar, pus acolo pentru că este competent să declare că nu poate administra patrimoniul pe care-l are în gestiune și îmi ridică întrebarea dacă el chiar este competent? Face analize? Alege opțiunile cu șanse maxime? Face strategii și planuri operaționale? Elaborează politici publice pentru educație? … sau doar jocuri politice prin aruncarea de fumigene ca cea comentată în textul meu, ca să abată atenția de hăul în care se găsește sistemul public de educație din România mileniului III?
