Pierre de HILLERIN ■
Profit de efervescența creată în jurul rezultatelor excepționale obținute de natația românească în săptămână abia trecută…
Aș putea să intru în corul lăudătorilor de circumstanță, acele personaje ce se grăbesc să se alăture, fotografieze, asocieze etc unor evenimente deosebite, parcă vânându-le în speranța că, dacă sunt fotografiate, filmate, amintite în legătură cu ceva excepțional devin la rândul lor, parcă, contaminate de strălucirea clipei de glorie.
De data asta mă abțin pentru că știu cât de greu se ajunge acolo și știu, cu experiența trăirii pe viu, că toți aceștia uită tot, de la considerația specială afișată ostentativ, la zâmbetul „fericit” marcat, pentru observatorii avizați, de superficialitatea profundă a acestui tip de personaj, până la laudele nesfârșite, gălăgioase din nevoie personală de paradă. Odată clipa trecută și blitzul fotografilor stins, distanța devine adesea tot mai mare și uitarea mai profundă.
Am să încerc să mă opresc asupra ceea ce semnifică performanța, asta sau oricare alta capabilă să poarte acest nume. Și, poate mai mult decât semnificația, cred că este mai onest să ne uităm împreună la costul uman al oricărei „ieșiri din normalitate”, cum poate fi succint definită starea de excepție la care am asistat în înotul românesc, în săptămâna sărbătorii sânzienelor din anul 2022 al erei creștine.
Dincolo de rezultate, sunt impresionat de fluiditatea discursului unui dublu campion mondial (David Popovici), ca și atunci când îl priveam pe primul campion european venit din natația românească (Robert Glință). Câți dintre noi mai au ușurința unei exprimări cursive atunci când se află în fața microfonului și la capătul unei munci istovitoare. Dar ceea ce mă bucură mai mult decât orice este deschiderea, prietenia și respectul pe care marii campioni le poartă altor mari campioni.
E nevoie de mult pentru ca „ieșirea din normalitate”, în sensul ei pozitiv, de excepție pilduitoare, să se întâmple și să pară lumii de un firesc fără umbre. Înainte de orice este nevoie de căldura de acasă din momentul în care ai început să visezi. Abia mai târziu începe, într-un proces desfășurat, de cele mai multe ori, implicit, prin gesturi mai mult decât prin cuvinte, prin urme adiate pe suflete mai mult decât prin lecții de comportament, prin micul dejun pregătit conștiincios pentru copilul care are antrenament atât de dimineață încât noi, majoritatea „uimită”, abia ne adâncim în vise.
Și mai este nevoie, ca într-o urcare aproape continuă, să ai norocul să găsești la timp treptele umane cele mai potrivite pentru fiecare moment. Fără orgolii, fiecare dintre cei ce au fost treaptă au însemnat norocul performerului, de la femeia care face curat în camera de hotel la bucătarul care are grijă ca masa lui să-i fie de ajutor nu doar „o masă acolo și ea”.
Se adună, neștiuți, medici, asistenți medicali, antrenori, maseurul, contabilul clubului sau al federației, cel care se ocupă de biletele de tren sau avion și de rezervările pentru cazare, psihologul, prietenii care rămân prieteni chiar dacă nu mai ai timp de distracție cu ei pentru că programul tău are rigori mai greu de înțeles pentru „lumea obișnuită”.
Și se adună, pentru ca imnul unei țări să răsune într-o competiție mondială de zeci de oameni pe care nu îi filmează nimeni, nu îi aplaudă nimeni, nu îi premiază nimeni. De cele mai multe ori nimeni nu asociază momentul de glorie cu mai mult decât sportivul și, poate, antrenorul.
Ceea ce am văzut la cei doi reprezentanți ai României la Campionatele Mondiale de Natație de la Budapesta a fost grija cu care au mulțumit echipelor din spatele lor împărțind, de data asta nu munca, nu efortul, nu responsabilitățile ci floarea rară a recunoștinței. Și, așa cum îi știu pe amândoi, parcă am simțit regretul că nu au amintit de toți cei care contează în drumul pentru performanță.
Când ai norocul să înțelegi, ca sportiv de excepție, că „munca este a ta, durerea este a ta, rezultatele sunt ale tale și beneficiile, în cea mai mare parte, sunt ale tale” și că trebuie să îți asumi pe de-a întregul responsabilitatea; să ai candoarea să treci dincolo de tot și să împarți recunoștință celor din jur, ai atins nu performanța sportivă ci ai ajuns la o cotă de excepție și în performanța UMANĂ.
Abia atunci ai atins pe deplin excelența ca OM, abia atunci performanța este cu totul a ta!
