Acasă Gloria mundi Când ne trezim că a trecut timpul

Când ne trezim că a trecut timpul

493
1

Pierre Joseph de Hillerin ■

● Lui Dan Mihăescu, la pensionare!

Pierre Joseph de Hllerin

Se întâmplă să întâlnim oameni care păcălesc, constant, o lume întreagă precum că au un loc de muncă (job) la care se duc conștiincioși, serioși, determinați în fiecare dimineață.

Dacă e să te iei după aparențe, sunt angajați undeva de unde primesc niște bani, pe post de retribuție, cu care să acopere câte ceva din nevoile familiei. Dar, dacă ai privi mai atent, după semnele, pe care involuntar, le lasă să scape, în fapt se duc la joacă. Sunt și astfel de oameni, născuți să se bucure de ceea ce și-au ales să facă toată viața.

Dacă chiar au reușit să transforme un serviciu în plăcerea de a face, vine o vreme când li se termină timpul să fie „angajați”. Par a se bucura de momentul „atât de așteptat” al pensionării și spun ei cu mândrie, „devin liberi”, nu mai au program, nu le mai trasează nimeni ceva de făcut, adică „sunt liberi”.

Am cunoscut câțiva „șmecheri” din această categorie care, după o lună sau două, dacă nu chiar înainte de data fatidică a ieșirii la pensie, dau să întrevadă realitatea şi încep peroraţiile cu: „eu unde mă duc astăzi?”, „ce am de făcut?” sau alte formule aparent derutate  privind rostul în viață. Normal, pentru că s-au născut să se joace și asta au făcut toată viața și cineva, statul, legea, obiceiul sau cine mai știe cine, sau ce, le-a suspendat joaca.

Ehei, să vezi atunci cum transpare adevărata față a jucătorului înnăscut, a celui ce a păcălit o viață societatea că are o slujbă, o obligație serioasă, o corvoadă de îndeplinit când avea, de fapt, o plăcere pe care o savura dând impresia de trudă.

Adevărata lor situație apare abia atunci când aparențele dispar, când dacă nu găsesc o cale de a se juca mai departe, de a-și urma programul săpat adânc în destin și menire, se trezesc doborâți de plictiseală, de programările la analize sau tratamente discreționar decise de un medic sau altul, dintre cei care și-au găsit o ocupație şi un sens în viaţă din a descoperi diagnostice, ore speciale de luat pastilele, sau alte proceduri așa zis recuperatoare.

Și așa, proaspătul „eliberat” de obligațiile unui job se trezește mai degrabă rob al unui program pe care, poate că pentru prima dată în viață nu şi l-a făcut el ci îi este impus.

Din această cauză, mi-aș dori să distingă, cei care s-au născut cu o menire echivalentă unui har, faptul că aceasta nu are termen de prescripție. Pensionarea nu anulează rostul unei vieți deși pentru mulți apare această iluzie.

Poate că sunt obosiți, plini de cicatricele profesiei, deși nu am văzut persoane cu hărăzite cu menire care să aștepte pensionarea. Poate că „eliberarea”, care vine cu vârsta, se materializează în mult mai mult timp pentru „nebunia” pentru care au venit pe lume. Dar dacă pe parcursul „jobului” s-a întâmplat să aduci bani de acasă pentru ca jocul tău să aibă mai mult sens şi să lași mai multe urme, atunci merită să descoperi calea de a continua, sau cum elegant se rostește în anumite limbi: „retragerea”, căci pierderea pe care o aduce ieșirea la pensie ar vea doar rostul unei alte găuri negre.

Alejandro Casona titra o piesă, în 1949, cu inspirata formulă: „ Copacii mor în picioare.”  Ceea ce nu înseamnă altceva decât că, pentru cei care au descoperit că au sens în existența lor, “A semăna emoție sau iluzie este o ocupație la fel de nobilă ca semanătul grâului” (același Casona).

Fiind întrebat, la începutul unui curs cu viitori artiști: „care credeți dumneavoastră, venind din zona științelor exacte, că este menirea unui artist?” am apucat să răspund, la primul impuls cam următoarele:

“Rostul tău de artist este să trăieşti cu speranţa, cu dorinţa, ca după toată munca pe care o faci, la repetiții, pe scenă, la lectură,  într-o zi, sau între-o seară, după lăsarea cortinei, măcar o data în viața ta, să cunoşti o persoană pe care prin rolul interpretat, să o fi făcut să se simtă paralizată de emoţie, să nu poată să aplaude, să-și uite umbrela la garderobă și să constate că plouă abia după multe minute de mers, iar de a doua zi să nu mai fie ca înainte. Și asta numai pentru că tu ți-ai făcut treaba cinstit, cu tot sufletul.”

Au trecut foarte mulți ani de de la acel episod scolastic și unii dintre studenții de atunci sunt, poate deja bunici.

Ceea ce cred astăzi este că rostul nostru, indiferent cum se numește munca pe care o facem, ar trebui să aibă aceleași urmări. Să sperăm că, măcar o dată, cursul drumului vieții unei persoane pe lângă care soarta ne-a purtat, chiar fără să aflăm acest lucru, să se fi schimbat în mai bine numai pentru că ne-am jucat bine rolul pentru care ne-am antrenat toată viața.

            Ce lume frumoasă ar putea să fie!

Publicitate
Articolul precedentRAJA a activat Comandamentul pentru Situații de Urgen
Articolul următorSe oprește apa în localitatea Băneasa!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.