֍ EVOCARE ֍
Prof. dr. Const. MIU ●
Pe Marin Sorescu l-am cunoscut la Brașov, în decembrie 1987, la Serbările revistei Astra, organizate de redactorii acestei publicații, care îl aveau ca șef pe Daniel Drăgan. De câțiva ani, redacția revistei inițiase un concurs de receptare a poeziei contemporane și publicau în fiecare lună câte o poezie, invitând cititorii să trimită pe adresa redacției comentariul respectiv. Acestea erau trimise criticului Laurențiu Ulici, care propunea spre publicare cele mai bune – în număr de trei (din cauza limitei de spațiu editorial). La sfârșit de an, participau la un colocviu de critică literară cei care au fost publicați în timpul anului calendaristic. Redacția revistei Astra trimiteacâte o invitație participanților, cu mențiunea că pentru faza finală – POETUL COMENTAT – participa ca invitat special și autorul respectiv.
Din 1986, până în 1989, am participat la toate colocviile finale. Când am primit invitația pentru luna decembrie 1987, m-am bucurat că voi avea ocazia să îl văd pe renumitul scriitor Marin Sorescu! Întîlnirea și discuția cu maestrul, avea să-mi marcheze destinul de critic literar!
În vara lui 1987, Marin Sorescu publicase volumul de versuri Apă vie, apă moartă și m-am gândit la un eseu, abordând poeziile din volumul menționat, prin prisma miturilor biblice și laice. Colocviul s-a desfășurat în aula Colegiului Național Andrei Șaguna, din Brașov. Fiecare participant la faza finală a citit materialul pregătit. Am făcut-o și eu, sub privirile iscoditoare ale lui Sorescu, așa cum avea să-mi spună soția, care asistase și ea la acest eveniment…
La masa festivă, lumea se înghesuia să ia autografe de la maestru. Masa la care stătea, era vis a vis de cea la care eram eu. La un moment dat, m-a fixat cu privirea. Observând acest aspect, soția m-a îndemnat să merg să iau și eu autograf. Din păcate, nu luasem niciun volum la Brașov și îmi părea nespus de rău. Dar, la insistențele soției, mi-am luat inima în dinți și apropiindu-mă de Marin Sorescu, m-am recomandat și l-am rugat să îmi dea un autograf pe carnețelul meu cu adrese și notițe. După ce mi-a înmânat carnețelul, Marin Sorescu mi-a spus:
– Să știi că mi-a plăcut cum ai abordat noul meu volum de versuri. Să-mi trimiți eseul la Ramuri (revista apărea la Craiova și îl avea redactor-șef pe maestru – nota mea).
– Maestre, vă rog să-mi dați adresa revistei, ca să vă pot trimite eseul, prin poștă.
– De unde ești? m-a întrebat Sorescu, părând că nu e atent la rugămintea mea.
– Dintr-un oraș, la 40 de km de Constanța. Medgidia e orașul unde locuiesc.
– Las’ că te duci tu frumușel la Constanța și iei revista. Bănuiesc că Ramuri nu vine la voi la chioșcurile de ziare…
La întoarcerea acasă, i-am scris lui Sorescu, vorbiondu-i pe larg despre activitatea mea publicistică, precizând revistele la care publicasem până atunci cronici și eseuri. Am trimis și eseul solicitat. La câteva luni, în martie, mi-a fost publicat eseul, iar din aprilie deveneam colaborator al revistei. Așa a început colaborarea cu Marin Sorescu, cel care , de câte ori avea prilejul, mă recomanda și la alte reviste literare, pentru colaborare cu eseuri.
Dumnezeu să-i dea Lumină veșnică, întru dreapta slujire a literaturii române și pe tărâmul îngerilor!
P. S. În semn de recunoștință și prețuire a tot ceea ce a făcut pentru Mine Marin Sorescu, pe tărâm literar, în 2006, am publicat la Editura Cellina din Craiova volumul Publicistica lui Marin Sorescu.
