Acasă Sport Câte ceva despre volei și fotbal

Câte ceva despre volei și fotbal

9545
1

Leonard MOCANU  ■

Cu vreo două decenii și ceva în urmă, am asistat involuntar la un antrenament al echipei de fotbal Farul Constanța, condusă la acel moment de Ion Marin și Constantin Gache. Cei doi și-au împărțit responsabilitățile, ”Săpăligă” repeta faza defensivă, secundul lui pe cea ofensivă. Printre ”atacanți”, un tânăr slăbuț, blonduț, pe care sincer, la prima vedere, nu prea dădeai mulți bani. Un amic îmi spune: ”Cum, nu-l cunoști pe X? E viitorul Hagi, așa talent mai rar. Sigur pleacă la Steaua, cât de curând.” Noul Hagi s-a dat lovit după vreo două șuturi, a acuzat o durere în zona inghinală, a chemat maseurul și antrenamentul s-a terminat pentru el. L-am putut admira, în schimb pe veteranul Gică Ciurea, un sfert de buletin, cum se spune, ce tehnică de lovire a mingii avea și cum îl întindea bine pe Cristi Munteanu. De el nu se interesa Steaua.

Tânărul blond a ajuns la Steaua, apoi chiar la Valencia și la alte câteva echipe spaniole, a avut apariții sporadice în teren și a marcat în toată cariera tot atâtea goluri, 47, câte a înscris Dudu Georgescu în al doilea sezon în care a câștigat Gheata de Aur.  Desigur salariul i-a mers și a câștigat într-un sezon la Valencia mai mult decât câștigă un voleibalist de top, campion mondial, continental și olimpic în întreaga sa carieră. Aici voiam să ajung.

Sursa:poland.postsen.com

În august și septembrie au avut loc campionatele europene de volei la feminin, respectiv masculin. Cel din urmă mai are de disputat doar finalele, înainte de a se trage cortina. România a fost reprezentată la ambele competiții, ambele echipe au depășit faza grupelor, iar băieții chiar au făcut senzație învingând Franța, campioana olimpică, în grupe, și Croația în ”optimile de finală”.

Televiziunile de sport și televiziunea publică nu au catadicsit să transmită meciurile de la cele două turnee, măcar cele ale reprezentanților noștri, existând doar excepția ”sfertului” băieților (din nou) cu Franța, după care ne-am luat adio de la această ediție. Împătimiții de volei, printre care mă număr, au găsit soluții on-line pe unde s-a putut, cu comentarii în engleză, ucraineană, arabă sau mai știu eu cum.

Joi, 14 septembrie, am văzut cele două semifinale, disputate la Roma, într-un Palat al Sporturilor construit în anii 1956-57 (cam tot atunci se construia și Sala Sporturilor din Constanța, nu?), cu o capacitate de 4000-5000 de locuri, în funcție de eveniment. Am văzut întâi Polonia-Slovenia și am suferit alături de compatriotul nostru, Geanni Crețu, la înfrângerea pe care ”panii” au administrat-o echipei sale. Printre aceștia, ”pan” Wilfredo Leon, internațional cubano-polonez, dar și alți jucători de mare valoare, care alcătuiesc o echipă forte, ce se va bate pentru titlul continental. Cu cine? Cu Italia, care a administrat un clar 3-0 Franței, deși după aspectul jocului scorul pare cam prea dur. Am văzut două echipe cu jucători de superclasă, cu faze electrizante de ambele părți, cu execuții care mai de care mai frumoase. Aveam alternativa să văd finalul unui ”derbi” al ligii secunde, Chiajna-Steaua, dar am zis ”pas”.

Și stau să mă gândesc. La ce? La felul în care arată fizic voleibaliștii echipelor de top, astfel că artiști precum Michelangelo și i-ar dori drept modele. La execuțiile pe care le au, cu zecile într-un meci și cu sutele de mii în întreaga carieră. Măsura în care își expun articulațiile și coloana la fiecare aterizare din sărituri, uneori cu detente impresionante. La explozia din brațele lor, care propulsează mingea la serviciu cu viteze de 110-120 Kilometri pe oră. La curajul de a sta în calea unei astfel de mingi (iarăși, cu zecile într-un meci), de a face preluare de calitate ”pe capul ridicătorului”, pentru ca, două secunde mai târziu să atace cu toată energia către terenul adversarilor.

Paradoxul este că, într-un meci de cinci seturi, sunt aproximativ 200 de puncte, trei sferturi dintre ele având gradul lui de spectaculozitate, în timp ce într-un meci de fotbal sunt rareori mai mult de 15-20 de faze spectaculoase, dar acestea sunt mult mai ușor reținute de public. Jucătorul de fotbal se poate gândi la un meci egal, poate apela la tot felul de tertipuri pentru a întârzia jocul, poate trimite mingea în tribună, se poate tăvăli ca electrocutat la cea mai mică atingere a adversarului. Jucătorul de volei are la dispoziție opt secunde să servească, după fluierul arbitrului, dacă trimite mingea în tribune este punct pentru adversar, nu poate juca la meci egal și nici nu se poate bucura de o realizare deosebită ostentativ, cu fața la adversar. Fotbaliștii parlamentează unde și când vor cu arbitrul, în timp ce la volei doar căpitanul de echipă se poate adresa cu multă condescendență arbitrului pentru explicații, de cele mai multe ori fără rezultat pe tabelă. Îmi amintesc un meci de Liga Campionilor la fotbal, de prin 1995, când cele două echipe erau mulțumite cu egalul de pe tabelă, iar fiecare trupă a stat în terenul ei, unii pasând, iar ceilalți admirându-i. Apoi mingea era trimisă la adversar, iar acesta făcea miuță în propria jumătate. Culmea culmilor, portarul uneia dintre echipe stătea așezat pe gazon, sprijinindu-se de una dintre bare și râdea cu gura până la urechi. Asta nu se poate în volei, în baschet, în tenis, în hochei.

Și totuși oamenii preferă fotbalul. În alte țări, umplu stadioanele, cluburile au abonați cu zecile de mii. Cum să convingi un tânăr să aleagă munca, milioanele de repetări, riscurile inerente supunerii organismului la eforturi uriașe, în detrimentul fotbalului, unde, la noi, patroni inculți și inconștienți fac prețul ca la raionul de carne-brânzeturi din Piața Griviței, iar impresari cu școală de bișnițari și barbugii vând nulități la preț de supervaloare?

Sursa:rmcsport.bfmtv.com

Și un ultim aspect, dacă tot am amintit de polonezul Leon: galeria antrenorilor echipelor naționale la acest campionat european de volei cuprinde doi (de fapt, mai mulți) foști superjucători, Nikola Grbic și Andrea Giani. Primul a jucat 19 ani pentru naționalele Iugoslaviei, Serbiei & Muntenegru, Serbiei, adunând 24 de medalii, dintre care 4 (inclusiv una olimpică) de aur. În sferturi de finală, echipa pe care o antrenează, Polonia, a jucat și a câștigat contra echipei țării lui, Serbia. Al doilea, a jucat 474 de meciuri (în ”doar” 17 ani) pentru naționala Italiei, cu care a câștigat 22 de medalii, dintre care 17 de aur. În semifinale, echipa pe care o antrenează, Franța, a dat piept cu echipa țării sale, Italia, chiar la Roma. Oare cu ce sentimente au pășit cei doi în arenă, să înfrunte echipele țărilor lor (un bonus pentru Giani, care a trebuit să facă acest lucru chiar la Roma, în fața compatrioților)? Iată unde a ajuns mercenariatul în sport!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.