“Toate-s vechi și nouă toate”

Manuel  VLĂDUȚ ■

Pentru că pe 15 ianuarie este ziua lui Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale, am deschis la întâmplare volumul său de poezii din bibliotecă și privirea mi s-a oprit asupra versurilor poeziei sale din „GLOSSĂ”:

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”

Nu mi-am propus să vorbesc despre geniul său; las acest prețios lucru maeștrilor literaturii române, profesorilor și filologilor consacrați în critica literară. Scriind aceste rânduri, nu pot trece însă cu vederea episodul înveninat adus ca un sacrilegiu de către unii ca ternul Patapievici, care încerca să-l pună la lada de gunoi pe titanul Eminescu, afirmând despre el nu mai puțin decât că: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.”

Motivele pentru care genialul nostru poet național a ajuns să fie târât prin mizeria scabroasă a unora care critică însuși poporul și națiunea din care fac parte, nu pot fi asociate decât cu ferventul patriotism și naționalism pe care Mihai Eminescu l-a dovedit nu numai în poeziile sale, dar mai ales poate, în articolele publicate în presa vremii, articole în care nu a ezitat niciodată să înfiereze acțiunile păguboase ale politicienilor, afacerile oneroase ale mai marilor zilei sau interesele ascunse ale străinilor care sub pretextul unor afaceri profitabile, urmăreau slăbirea sau chiar disoluția tânărului stat român.

Publicistul Eminescu a dus o luptă asiduă și înverșunată împotriva tuturor celor care într-un fel sau altul loveau în interesele statului și națiunii române. Este cunoscut astăzi faptul că au existat ipoteze care susțin că internarea sa în ospiciul unde și-a găsit sfârșitul, a avut ca scop chiar suprimarea sa, tocmai pentru că vocea sa publică deranja prea mult…

Ce este deosebit de frapant însă, este izbitoarea asemănare a vremurilor de azi, cu epoca trăită și criticată cu înverșunare de marele Mihai Eminescu. Regăsim în textele sale publicistice, aceeași corupție generalizată, aceleași metehne birocratice, aceleași interese obscure austriece, sau rusești – hrănite și întreținute de politicieni, același popor român sărac și încovoiat de biruri și impozite nenumărate… Toate vechi și nouă toate – exact așa cum magistral a scris poetul nepereche, despre societatea românească în care a trăit și în care – tot așa – trăim și noi!

Vă invit să citiți – în rândurile ce urmează, ce scria Mihai Eminescu în anul 1878 în ziarul „Timpul”, în articolul „Concesiuni economice”, despre relațiile economice dintre România și Austria:

„O telegramă a agenţiei Havas ne vesteşte sosirea d- lui Brătianu în Viena, solicitarea sa pentru sprijinul Austriei în afacerile noastre şi răspunsul Austriei, care se zice că ar fi egal cu încuviinţarea acelui sprijin, dacă i se vor face concesiuni economice. Nu putem şti nici de ce natură pot fi acele concesiuni, nici întru cît prim- ministrul nostru este în stare de a pricepe însemnătatea lor.

Cu toate acestea, tărîmul economiei politice fiind circumscris şi putîndu – se împărţi în cele două ramuri mari ale producţiei brute şi a celei industriale, e uşor de presupus că Austria va fi cerînd avantage nouă pentru înlesnirea desfacerei industriei sale în România, avantaje pe care în mare parte le posedă şi astăzi şi le- a avut de mult.

Fără a prejudeca lucrurile, vom premite numai următoarea întrebare : Are Austria interes politic ca noi să existăm ?

În decursul lungei şi mult încercatei noastre vieţi istorice am putut observa un lucru. De cîte ori i se propunea Poloniei să anexeze Moldova, de atîtea ori Polonia răspundea că desfiinţarea statului moldovenesc ar fi un pericol, pentru că această perdea între Turcia şi Polonia era cel dintîi zid de apărare, cea dintîi stavilă de înlăturat în înaintarea armelor osmane.

Pe atunci Turcia era cea dentîi putere militară în Europa, neîntrecută decît de Spania, care, sub Casa de Austria, ajunsese la culmea mărirei sale. Polonia avea un interes ca Moldova să existe, precum Ungaria avea unul pentru ca Valahia să existe. Regii Ungariei şi ai Poloniei aveau pentru Domnii acestor ţări o deosebită bunăvoinţă. Cităm numai cîteva cazuri. Vladislav Iagello şi soţia sa Hedviga îl dăruiesc pe Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrîn, cu foarte întinse posesiuni în Ungaria şi în Ardeal, Petru Muşat căpătă de la poloni Pocuţia pe o cale cu totul prietenească, Movileştii sînt principi egali în Polonia cu cei mai mari magnaţi ai acestei ţări, lui Miron de pe Bîrnova (Barnoschi Vvod) i se dau, pentru ca pierduse Moldova, cîteva mici principate în Polonia, pe cari el domneşte în acelaş mod semisuveran ca şi ceilalţi principi, c- un cuvînt marele regat slav căuta să întărească pe cît putea, prin simpatii, prin daruri, prin ajutoare contra turcilor şi tatarilor perdeaua Moldovei şi a Ţării Româneşti contra puterii osmane.

Cei ce vor să se încredinţeze despre aceasta pot cerceta Tratatul de la Karlovitz, şi anume stipulaţiunile privitoare la Polonia şi la Moldova. Polonia îşi deschisese totodată o cale bătută şi sigura pentru comerciul său cu înfloritele oraşe italiane prin intermediul coloniilor genoveze din Cetatea Albă, Chilia şi Tighina. Această cale comercială se ramifica lîngă Prut în două drumuri, al Dunării şi al Mării Negre, respective a gurilor Nistrului.

Dar pe acea vreme industria omenească era mărginită la lucru cu mîna, produsă cu unelte care prefăceau în obiect de consumaţiune tot numai putere omenească. Căci războiul pînzarului şi al postavarului, ciocanul şi dalta, gelăul şi strugul sînt pîrghii şi suprafeţe înclinate care prefac la un capăt al lor în muncă industrială puterea omenească aplicată la cellalt capăt.

Afară de aceea, lipsind drumurile de fier, transportul scumpea marfa manufacturată în mod considerabil şi o făcea accesibilă numai claselor bogate, încît alături cu industria subţire, care era pusă în schimb de o negustorime internaţională, alături cu lucrarea capetelor culte a industrialilor străinătăţii, aceleaşi instrumente, acelaşi război, ciocan, daltă, gelău produceau la noi cu folos o industrie groasă pentru trebuinţele claselor de jos ale ţării, producţie care se dovedeşte prin organizarea medievală a breslelor din oraşe.

Românii aveau o clasă de mijloc nu atît de puternică ca cele din străinătate, dar în orice caz populaţia oraşelor avea o piaţă în care să- şi vînză munca, avea pînea de toate zilele cu îndestulare. Dacă domnea un deplin liber schimb între ţările noastre şi celelalte, el scădea poate ceva din bunăstarea clasei noastre de mijloc, dar esistenţa ei modestă, traiul cu îndestulare şîţi era asigurat, încît zeci de mii de braţe erau puse în mişcare printr- o muncă folositoare, care- i ferea în mod egal şi de moleşirea produsă prin prea mari bogăţii şi de istovirea şi imoralitatea produsă prin sărăcie şi lipsă. Animalul făcător de unelte, precum defineşte Aristotel pe om, era un animal liniştit şi neturburat de grija pentru a doua zi.

În veacul nostru însă lucrurile iau o formă foarte ameninţătoare pentru cel economiceşte slab, pentru cel necult, cînd concurenţa e pe deplin liberă. Nu aducem exemplul nostru, dar pînzarii din Silezia, ba chiar băiaşii din Boemia, care au găurit pămîntul mult mai adînc decît toţi băiaşii altor munţi, fără ca munca lor să poată concura, cu toată greutatea ei, cu munca lesnicioasă a altora, sînt o dovadă demnă de plîns pentru tristele împrejurări ce se nasc cînd i se ia unei populaţii piaţa pe care să- şi desfacă munca prin absoluta libertate de schimb între productele omeneşti.

Atîrnarea economică de altădată se schimbă din nefericire în veacul nostru în esterminarea economică a aceluia căruia locul unde munceşte sau nivelul său de cultură nu- i dau aceleaşi avantage ca vecinului său mai fericit. Capătul pîrghiei, care odată era ridicat şi plecat de puterea omenească, e astăzi pus în mişcare de o putere elementară, care nu osteneşte niciodată, care se hrăneşte cu jăratic, asemenea cailor năzdrăvani din poveste, care produce în minute ceea ce omul singur ar produce în ceasuri sau în zile, puterea oarbă a aburului întemniţată în cilindrul maşinei cu vapor ridică pîrghia la un capăt, iar acea ridicătură se preface la cellalt capăt în rotaţiune, în izbiri cu ciocanul, în imprimări în metal, în zbor de suveică, c- un cuvînt puterea individuală nu mai e nimic faţă cu această neadormită putere care n- are nevoie pentru hrana ei decît de cărbuni şi de apă.

Unde apare productul fabricei de postav sau de pînză, războiul postavarului şi al pînzarului încetează. Ba Maiestatea Sa aburul şi- a creat un anume popor în toate ţările, o a patra clasă care, datorindu – şi naşterea unei puteri oarbe şi elementare, ameninţă c- o elementară orbire vechile clădiri ale civilizaţiei omeneşti.

N- avem nevoie a o mai spune că România e asemenea în mare parte jerfa acestei întunecoase maiestăţi. Breslaşii, creştini şi evrei, şi- a zvîrlit uneltele la apropiarea lui, cu deosebirea că creştinii fac politică, se sfîşie şi se mănîncă între ei şi ridică în cer pe d. C. A. Rosetti, pe cînd evreii, mai practici şi mai oameni de pace, ştiu a se despăgubi de stîngerea breslelor prin precupeţirea întinsă a obiectelor de consumaţiune, scumpind în mod artificial traiul zilnic.

Cumcă acest soi de viaţă economică nu poate duce decît la discompunerea deplină a societăţii române nu mai poate fi îndoială. Mai poate însă o asemenea societate să formeze renumita perdea polonă între Austria şi … graţiosul nostru aliat ?

Nu pomenim decît un lucru. Istovirea noastră economică ne- a oprit de- a avea o armată mai mare ; această istovire a făcut ca, cu toată vitejia şi cu tot patriotismul celei ce o avem, ea să îmble goală şi flămîndă în această campanie de iarnă în care răbdarea soldatului român a fost poate mai de admirat decît curajul său.

Noi credem că împărăţia învecinată, care- nţelege atît de bine toate acestea, ar trebui să chibzuiască cu noi în această privire un modus vivendi care pe de o parte să ne facă cu putinţă – nu zic să ne înlesnească – de a ne crea o piaţă pentru munca populaţiilor noastre din tîrguri.

Leben und lehen lassen este un bun proverb german care se tîlcuieşte ; „Trăieşte tu, dar lasă şi pe altul să trăiască”. O deplină subjugare economică în condiţiile de astăzi ale muncii e egală cu sărăcirea, demoralizarea şi moartea. Tocmai pentru că ştim preţui înţelepciunea politică a oamenilor de stat din împărăţia învecinată, de aceea nici credem că acele concesiuni cerute să fie de natură a compromite viitorul nostru economic.”

Articolul a apărut în Timpul (III)1878, 25 Martie pag. II Reproducere din “Mihai Eminescu. Intre Scylla  şi Charybda. Opera Politică”, Editura Litera International. 1997

Nu pot decât să constat – citind articolul de mai sus scris cu mult timp în urmăde către publicistul Mihai Eminescu, incredibila asemănare cu situația artificial și sfidător creată de către austriecii de astăzi – prin intermediul monopolului OMV-Petrom,  asupra energiei românești…

Și voi încheia tot cu una dintre strofele din „GLOSSĂ”, pe care geniul lui Eminescu a conceput-o spre luare aminte, peste veac…

„Viitorul și trecutul

Sunt a filei două fețe,

Vede-n capăt începutul

Cine știe să le-nvețe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă și socoate.”

Foto: www.portal.revistatimpul.ro , www.unupetrotus.ro , www.dcnews.ro , www.timpul.md , www.anomismia.wordpress.com