Motto: O poveste reală fără happy-end
Mia POP (Psiholog principal psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională) ■
Pe vremea aceea, Facebook era cea mai populara forma de conectare online iar tinerii erau foarte interesați ce pot oferi aceste rețele de socializare și petreceau mult timp încercând să le descopere.
La cabinet a venit prima dată mama, care se plângea de faptul că fiica ei, până nu demult premiantă, petrecea prea mult timp în mediul online și pe rețelele de socializare și nu mai face temele, nu îi mai povestea nimic despre ea sau despre școală și notele au scăzut foarte mult până la a fi amenințată de o corigență. Mama era o persoană care muncea mult, în fiecare zi, uneori și în weekend. M-a rugat să mă întâlnesc cu fata care, a specificat ea, își dorește să vorbească cu cineva străin, nu cu ea.
M-am întâlnit cu proaspăta liceană care voia să vorbească despre impulsivitatea ei si își dorea să găsească feluri potrivite de a nu mai reacționa impulsiv , de a domoli energia ce stătea să izbucnească în fiecare moment. Se certa uneori cu colegii și avea destule absențe. Am reușit să stabilim o relație bună, de încredere care era de ajutor în demersul nostru. Pornisem de la faptul că vrea să se cunoască mai bine și să își poată da puțin timp, câteva secunde, înainte de a reacționa pentru a pondera aceste reacții, uneori impulsive. Era conștientă că, dacă va reuși, va avea mai mulți prieteni și viața i se va schimba în bine ceea era motivațional pentru ea. Era inteligentă, curioasă și înțelegea repede cum de are asemenea reacții dar și ce e de făcut să le îmblânzească puțin. La început părea mirată că îi acordam atâta atenție dar apoi s-a obișnuit.
După câteva întâlniri cu fata, a fost nevoie de o întâlnire mama-fiică pentru a discuta împreună ”contractul comportamental” despre care vorbisem cu fata și care ar fi putut contribui la consolidarea relației lor. Aici era important să includem ce își dorea fata de la mama – de exemplu să nu îi mai umble în ghiozdan sau să nu îi întrerupă brusc accesul la internet dar și dorințele mamei – de exemplu note mari, frecvența școlară mai bună.
Le-am întrebat pe fiecare ce își doresc de la cealaltă. Pentru mamă, răspunsul a fost rapid și clar: își dorea de la fiica ei să-și repare notele mici și să nu lipsească de la școală. Pentru fată, dorința ei era să stea mai mult pe internet. ”Dar de ce să nu stai cu mine?” zise mama. ”Vorbim și noi una-alta. Abia de-mi spui două vorbe când intru în camera ta, seara. Știu că stau puțin pe acasă dar, muncesc foarte mult. E nevoie ca cineva să aducă banii în casă pentru ca tu să ai toate câte ai. Și ai tot ce-ți dorești, nu poți să zici altfel.” Știu, știu….muncești. Dar ce crezi tu că vreau să stau pe calculator? Te-ai gândit vreodată?” ” Nu știu… poate să nu faci teme sau…să nu mă mai vezi pe mine când intru la tine în cameră?!.” ” Să nu te văd….dar tu, tu mă vezi?” a spus foarte tare și răspicat fata. Mama a părut debusolată. ”Cum adică să te văd? Normal că te văd!” ”Nu cred, cred că vii doar să-mi spui ce s-a lăudat colega ta cu copilul tău și tu nu ai cu cine sau să țipi că te-a sunat diriga că am absențe. Dar pe mine….pe mine mă vezi ?” Au fost câteva momente de liniște pe care le-am lăsat pentru ca să se așeze întrebarea-strigăt în sufletul mamei. Și poate, să răscolească ceva? Mi s-a părut un moment valoros de conștientizare pentru părinte și de deschidere pentru fată. Mama a răspuns: ”Sigur că te văd. Nu pentru tine fac toate astea?” Liniștea părea acum grea, tristă, apăsătoare, o încărcătură pe care am lăsat-o să se exprime în spațiul relațional. Am intervenit pentru a verifica dacă fiecare a înțeles ce dorea să transmită cealaltă parte. Fata nu a vrut să mai vorbească deloc.
După această întâlnire, fata nu a mai venit o vreme iar ceea ce gândisem noi ca un fel de „contractul comportamental” a fost suspendat. A revenit însă la cabinet pe la începutul ultimului an de liceu pentru consiliere privind cariera. Avea mai multe opțiuni privind facultatea la care voia să meargă și era indecisă. Toate facultățile la care voia să aplice erau în afara țării.
Am întâlnit-o pe mamă, peste ceva vreme și m-a abordat nerăbdătoare într-un mall. Am întrebat-o ce îi face fiica. Mi-a spus că nu s-a mai întors în țară după studii și crede că e bine, devreme ce nu prea o sună. În schimb, ea avea o funcție mult mai importantă acum care îi acapara mai mult timp și de care vorbea cu mândrie.
O excelenta abordare, un adevarat profesionist.